Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lectura de la ora cinci

        Viorel Dianu

Deşi ziua de astăzi era dedicată unui eveniment special, programat la ora cinci după-amiază, Şerban Petria se gândise să nu-şi irosească nici dimineaţa. Evenimentul consta în lectura publică, în faţa confraţilor lui de la Clubul de Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi a altor invitaţi, a unui text din creaţia sa literară: un fragment de roman sau o bucată întreagă, de sine stătătoare. Era un spectacol sui-generis, al cărui protagonist, autorul, trebuia să se prezinte într-o formă adecvată. Îl vedeau ochi avizaţi, îl ascultau urechi abile, se crea o întâmplare, amintirea rămânea aşa cum o ofereai.
Însă şi ce voia el să facă dimineaţa – în mod obişnuit, toată ziua – era un lucru la fel de serios. Să scrie. Trecuseră două luni şi mai bine de când îşi terminase monografia Epopeea unui destin, consacrată lui Mihai Soare şi lansată la Târgul Gaudeamus de la sfârşitul lui noiembrie, se scursese va să zică un răgaz suficient de recuperare, după care un scriitor depăşeşte tatonările şi se înhamă la o nouă carte. El începuse ieri această carte. Un roman. Dar ce hotărăşti de cu seara nu se împlineşte întotdeauna şi dimineaţa, mai ales când o treabă precum e scrisul atârnă de o mulţime de imponderabile. Pentru ca Şerban să se aşeze la masa de scris mai trebuia îndeplinită o condiţie, peste toate celelalte, absolut obligatorie: să fi avut o noapte bună, cu somn liniştit. Dimineaţa să se scoale cu mintea limpede. Ori noaptea fusese un calvar. În ultima vreme avea probleme tot mai delicate cu somnul. Ştia că e un simptom al vârstei, dar una e ca insomniile să-ţi şicaneze nopţile şi alta să-ţi şicaneze destinul. Un bătrân care nu doarme stă cu ochii pironiţi în tavan până trece noaptea şi ziua îşi vede de treabă, dar lui exact treaba cea mai scumpă îi era dată peste cap... Cu cât se străduia să readoarmă, cu atât se frământa mai vârtos. Bine, cel puţin, că nu o deranja pe Ioana. O deranjase destul o vreme, până ce, exasperată, îşi luase cearşafurile şi se mutase într-altă cameră... Se zvârcoli în pat până la şapte dimineaţa, când adormi pentru un ceas, şi acela cu vise coşmareşti. Se sculă de tot la ora opt, cu ochii scoşi, Ioana îl recunoscu de cum îl văzu.
− Iar n-ai dormit?
− Iar... E compromisă dimineaţa mea de scris.
− Atunci stai cuminte sau fă altceva.
− Ce?
− Joacă-te la calculator.
O privi visător. Oricând se găseşte un „înlocuitor” la orice. Iar Ioana nu-l chemase la bucătărie s-o ajute, ci îi sugerase o alternativă distractivă. Poate că pentru ea scrisul şi jocul erau totuna. Şi nu erau, cumva?
− Tu ai mâncat?
− Nu mănânc dimineaţa, nu ştii? Dar mi-am făcut o cafea şi cred că nu am greşit dacă am făcut şi pentru tine.
Când greşea Ioana? Iar ce făcea când nu era bine făcut?... Îşi căută ceaşca, şi-o umplu vârf, sărut mâna!, şi plecă „să se joace”. Calculatorul nu reprezenta totuşi o alternativă numai ca joc, iar el nu luase îndemnul soţiei ad litteram. Îl deschise la folderul în care îşi avea stocate cărţile, inclusiv volumul de proză scurtă apărut înainte de Crăciun, precum şi monografia, care îl precedase cu o lună. Ce să le citească el astăzi prietenilor de la Club? Pe afiş fusese trecut cu un fragment de roman. Dar să alegi patru-cinci pagini dintr-un roman, ceva care să aibă şi cap, şi coadă, nu era prea simplu. Ce-ar fi să aleagă mai multe texte, iar decizia s-o ia la faţa locului ţinând cont de conjunctură şi de atmosferă. Pentru a respecta programarea măcar formal, selectă în primul rând un fragment din romanul Dezrădăcinaţii, pentru că, deşi publicat acum doi ani, premiul obţinut luna trecută, în decembrie, îl recomanda cu prisosinţă şi îl aducea în prezent. Interesantă prin dramatism ar fi fost, din punctul lui de vedere, scena din satul oltenesc în care poposiseră refugiaţii basarabeni şi unde li se furaseră caii. Hoţia e mereu actuală şi pregnantă. Căută pasajul pe calculator, îl reciti, îi plăcu, corespundea şi ca număr de pagini. Îl scoase la imprimantă. Cum îi va fi norocul. Sorbi două guri de cafea... La fel de dragă ca romanul îi era monografia Epopeea unui destin. Mihai Soare. El considera prietenia sa cu Mihai Soare providenţială. Exista în monografie un capitol romanesc, descrierea ultimului drum al prietenului său de la Bucureşti spre Râmnicu Vâlcea, drum pe care el îl însoţise ca să-şi lanseze romanul Înaintemergătorul la Biblioteca Judeţeană. N-au mai ajuns. Pe Dealul Negru, un circar TV, Bebe Hăhăianu, le-a ieşit în faţă şi le-a curmat calea. Pe Mihai Soare l-a omorât, pe el l-a trimis doar într-o scurtă vizită pe lumea cealaltă. Întorcându-se de acolo, şi-a zis să îndrepte puţin răul făcut de nebun, să reînvie după puterile sale memoria prietenului. Iar în seara asta se ivise încă un prilej pentru un remember. Căută descrierea pe calculator. N-o mai citi, îi era proaspătă în minte. O printă de asemenea. Tot la noroc... În fine, hotărî să selecteze o naraţiune şi din volumul de proză scurtă Povestiri magnetice, abia apărut şi ca atare îndreptăţit şi el să fie luat în seamă. Consultând sumarul volumului, îi fu dificil să se oprească la un titlu. L-ar fi ales pe oricare. Se opri la Ruga puţin credinciosului. Îi părea adecvată cu evenimentul serii. După ce o printă, îi aşeză foile peste celelalte, să-şi împartă norocul cu ele. Şi sorbi ultimele guri de cafea...
Telefonul sună pe măsuţa din spatele lui. Era pentru Ioana, deci va răspunde ea pe mobilul cuplat pe care îl avea cu sine. Îşi aduse aminte că avea însuşi de sunat pe cineva, căută carneţelul şi îl răsfoi să dea de numărul de telefon al artistei Maia Gibescu. Aşteptă să termine Ioana.
− Sărut mâinile, doamna Maia. Şerban Petria sunt. În legătură cu lectura de la Clubul de Proză, de la ora cinci, am pregătit materialele. Dacă puteţi, ne întâlnim mai devreme cu o jumătate de oră, să le vedeţi. Sunt trei variante şi vom hotărî în funcţie de împrejurare varianta optimă... Vă mulţumesc, sărut mâna.
Acum cred că sosise timpul să se şi joace puţin, dar nu înainte de a-şi verifica e-mail-urile. Cel mai important rămânea tot al lui Valeriu Nichita, preşedintele secţiei de proză a Asociaţiei şi conducătorul Clubului de Proză, care îi trimisese încă de ieri afişul cu programul de diseară. Îl mai vizualiză o dată: da, era capul de afiş, se uită pe săturate. În afara lecturii care îi cădea în sarcină, mai figura o dezbatere despre criza valorilor şi a modelelor în societatea contemporană, apoi distribuirea Diplomelor de Excelenţă celor mai merituoşi membri ai Clubului pe anul trecut.
Zdrang, zdrang, zdrang! în geamul de la uşă.
− La masă!
Închise calculatorul şi se îndreptă spre bucătărie.
− De ce mâncăm de la ora douăsprezece, Ioana?
− Ca să ai tu timp să dormi un ceas, să nu te iau după mine cu faţa asta...
Cum se gândea draga de ea la toate! Putea el să îngaime ceva? Îi arătă recunoştinţă pentru buna judecată.
Somnul de după-masă îl remontă. Se bărbieri la baie cântând, ca în dimineţile faste. La trei şi jumătate, gătiţi amândoi, ieşiră din casă. Plecau mai devreme pentru că, înainte de a ajunge la Muzeul Literaturii de pe Dacia, aveau de cutreierat prin nişte locuri. De când se deschisese stagiunea teatrală ei nu văzuseră încă nici un spectacol şi, profitând de ocazia că treceau prin centru, hotărâseră să caute bilete pentru unul sau două mai de doftă, din luna februarie. De obicei, Şerban se ocupa el de procurarea biletelor, dar acum, fiind împreună, vor alege de comun acord la ce să meargă, încât ea să nu-i mai reproşeze că nu ştie să se orienteze. Fiindcă, lăsând la o parte spectacolele reuşite, care nu lipsiseră, fuseseră destule care îi decepţionaseră. El le lua ca atare, însă Ioana, având alte exigenţe, nu admitea excesele astea moderne care, la urma urmelor, dovedeau un prost gust impardonabil. Iar ei, care preferau şi locurile din faţă, cu atât mai direct erau violentaţi de excesele respective. Şi câte nu înduraseră... Fie că artista voma pe scenă la câţiva metri de ei, de îţi întorcea stomacul pe dos, fie că un actor urina într-un colţ, nonşalant, fie că vreun cuplu se drăgostea într-un pat mai din fundal, opintindu-se şi gemând concupiscent, fie că – şi asta nu era nimic – starletele îşi etalau sânii goi... Odată, la un spectacol cu o piesă de teatru scrisă de un dramaturg celebru, avându-l ca personaj principal pe zeul păgân Baal, actorul care îl interpreta pe zeu, despuiat puşcă, a venit la rampă bălăngănindu-şi mătărânga şi exhibând-o în faţa spectatorilor. Ioana, de pe primul rând, a ţâşnit de pe scaun şi a întins-o spre ieşire, încât el abia a prins-o de pe urmă. „Să nu mă mai aduci la porcării de-astea, ai înţeles? Să nu mă mai aduci!...” Dar cum să prevadă el cu ce „inovaţii” te surprinde un regizor modern sau câte libertăţi îşi permite un actor?... Asta e epoca şi asta e arta!... Însă astăzi, cumpărând împreună biletele, Ioana nu-l va mai scoate pe el ţap ispăşitor în eventualitatea, foarte probabilă, a unei noi parascovenii.
La Naţional nu găsiră nimic: unele spectacole deja le văzuseră, altele nu le treziră interes, iar la cele bune se vânduseră biletele. La Operetă, acelaşi insucces. Trecură pe lângă Arhitectură şi străpunseră pasajul spre Odeon. Un banner uriaş de pe faţada teatrului expunea pompos ultima premieră: Marele bal de Thomas Reza. Era bal nu Baal! 
Cumpărară două bilete pe rândul patru.
− Ce-o fi o fi... Am mai păţit-o noi.
− Numai de nu am părăsi iar sala.
Ea râse amuzată de amintirea pe care i-o redeşteptă cu Baal.
− Poate că asta vrea lumea acum, Şerban...
− Pentru că a fost dopată să vrea asta: prin toate mijloacele, în tot locul, în tot timpul. Până s-a atins ţelul. Ferice de asemenea lume!
Alte două bilete la Să râdem şi să dansăm, de la Revistă. Prea suficient pentru o singură lună, şi aceea scurtă. O porniră pe Calea Victoriei în sus: aveau de mers întins. Trecând de Athénée Palace, la Teatrul Act, tentaţi de un spectacol în care juca un actor mare, mai cumpărară două bilete. Dacă e bal, bal să fie!
În Rotonda Muzeului o găsiră pe Maia Gibescu. Stătea pe scaunul dinspre uşă de pe ultimul rând din stânga. Şerban se simţi un pic stânjenit că artista sosise înaintea lui, dar şi el respectase jumătatea de oră convenită. I-o prezentă pe Ioana, după care îi încredinţă textele. Îşi ceru scuze că el o să lipsească cinci minute şi le lasă singure. Dădu fuga în Romană de unde cumpără trei trandafiri roşii, fastuoşi. Când se întoarse, duse buchetul pe o masă laterală din faţă şi reveni la doamne. Se împrieteniseră. Ba, mai mult, Maia şi citise ceva.
− Vai, domnu Petria, ce scris aveţi... Trebuie să fiu foarte atentă la nuanţe. Şi nu ştiu dacă voi reuşi să parcurg tot.
− Vă lăsăm, ca să nu vă mai abstragem.
O mută pe Ioana în primul rând şi i-o dădu în grijă unei colege de Club, prozatoarea Xenia Hora. El nu mai putea să-i ţină companie, trebuia să se întreţină ba cu unul, ba cu altul, era sărbătoritul serii şi, în timpul cât se repezise după flori, se strânseseră destui confraţi. Bineînţeles că veniseră şi prietenii ca să-l înconjoare cu căldura lor şi să-i anime buna dispoziţie. Puţin înaintea orei cinci sosi şi Valeriu Nichita, care mai întârzie puţin şi după cinci începerea manifestării, cum se face. Era plină sala, ca în zilele bune. Valeriu Nichita îi chemă la masa centrală pe protagonist şi pe artista Maia Gibescu, precum şi pe criticul literar Raul Avramescu, invitat să conducă dezbaterea din a doua parte a activităţii, când trebuia elucidată harababura instalată în cultura contemporană, de nu mai distingeai adevăratele valori de nonvalorile care au invadat agresiv tărâmul sacrosanct al artei, covârşindu-l.
− Prieteni, începu Nichita, avem o seară bogată, aţi citit Programul. Înainte de a-l asculta pe Şerban Petria, aş dori să-i fac o scurtă prezentare, după cum e uzanţa la întâlnirile noastre. E un scriitor bine cunoscut. S-a născut în Bucureşti în anul 1942, a absolvit Liceul Sf. Sava şi Filologia, apoi a lucrat succesiv la revistele Amfiteatru studenţesc, Agora literară, Flacăra, iar mai în urmă la Viaţa Românească. A debutat cu volumul de povestiri Cavalcada albastră, în cadrul vestitei colecţii Luceafărul din anii şaizeci, apoi a publicat mai multe romane, printre care Crăiesele, Întâlnire decisivă, După eclipsă, Dezrădăcinaţii, toate remarcabile. Recent i-au apărut alte două cărţi: monografia Epopeea unui destin. Mihai Soare şi volumul de proză scurtă Povestiri magnetice. Romanul Dezrădăcinaţii a primit în decembrie, anul trecut, Premiul Academiei. Aşadar...
Privi semnificativ la Şerban şi îl gratulă cu un surâs. Îi dădu cuvântul.
− Mulţumesc pentru prezentare... Dragilor, deşi figurez în program cu lectura unui fragment de roman, pe care l-am extras din Dezrădăcinaţii, cum era normal, vă mai propun, spre alegere, un fragment din monografie şi povestirea Ruga puţin credinciosului, din volumul proaspăt apărut.
Îl arătă la sală.
− Romanul îl cunoaştem, se auzi de undeva.
− Şi monografia...
− Povestirea!, optară mai mulţi.
Nu mai era de discutat. Maia Gibescu scoase dintre texte pe cel nominalizat şi se ridică în picioare.
Povestirea, parcă anticipând dezbaterea ce urma, trata şi ea tot criza literaturii. Doi soţi plecaţi la plimbare, după ce trec printr-o librărie în care nu se vinde nimic, ajung în Cişmigiu. Apucă fără ţintă pe una dintre aleile Parterului Central. În dreptul Rotondei Scriitorilor îi reţine un glas, ca o litanie, care se prelingea dinăuntru. Li se trezeşte curiozitatea şi intră în sanctuar. Un tânăr poet aflat în mijlocul Rotondei citea dintr-o carte nişte psalmi proprii.
Artista Maia Gibescu interpreta foarte frumos psalmii, Şerban recunoştea sincer, poate mai frumos decât eroul din poveste. Ascultau toţi absorbiţi.
În ce-l priveşte pe poet, nu ştiai dacă citea pentru oameni sau pentru sine. Mai degrabă venise în Panteon pentru a le citi scriitorilor. Hasdeu şi Maiorescu erau extrem de atenţi şi toţi ceilalţi companioni iluştri. Nimeni nu se înfăţişase vreodată dinaintea unui cerc mai elevat... Sau poate că litania poetului se adresa lui Dumnezeu. El nu depunea nici o silinţă să cucerească pe cineva, lumea putea să rămână ori să plece, după dorinţă. Nimeni nu plătea ceva, nimeni nu era obligat la nimic. Poetul avea asupră-şi nişte cărţi, dar nu le recomanda ca pe o marfă de vânzare, rugăciunea sa nu era o reclamă cu care să încânte cumpărătorii, pentru că o carte nu doar că nu se vinde, indiferent de strategie, ci chiar oferită pe degeaba incomodează şi indispune: fiindcă devine o mică pacoste, trebuie s-o înghesui printre catrafusele pe care le porţi cu tine sau, altminteri, s-o muţi dintr-o mână într-alta, să-i porţi grija, să-i găseşti acasă un loc, iar dacă oferta e însoţită şi de un scop, mărturisit sau subînţeles, cartea trebuie, vai!, citită. Când? Cum? De ce?... Departe de poetul nostru asemenea ţesături. Spectacolul dat de el era transparent, gratuit şi imaculat. Iar el, ca actor – ingenuu, gracil şi dezinteresat.
Rotonda se cufundase într-o tăcere gravă. Şerban se uita rând pe rând la prietenii săi Traian Manta şi Sever Craina, la Ioana, la romancierii Constantin Dimitriu şi Sebastian Arcu, din nou la Ioana...
Poetul îşi ia volumele sub braţ vrând să plece, însă, după ce dădu o roată cu privirea, îşi alese o direcţie anume. Răspunse în aleea circulară, o păşi de-a latul şi înaintă până în faţa soclului cu bustul lui Eminescu. Se întinse cât putu şi potrivi o carte pe postament, rezemând-o de bust, apoi se îndreptă spre piedestalul cu bustul lui Alecsandri şi, înălţându-se, rezemă şi acolo o carte de pieptul bardului. Continuându-şi drumul spre dreapta, făcu acelaşi lucru cu următorii doi scriitori. Cu un cârd de copii după sine, porni să-şi ducă treaba la îndeplinire mai departe. Unul câte unul, scriitorii îşi primeau darul scăpărându-le ochii de mulţumire şi foindu-se împăcaţi pe soclurile lor... Oamenii înălţau privirile spre cărţile rezemate ca nişte ofrande suave de piepturile palpitante ale statuilor. Pe copertele albastre, timid, numele poetului abia se iţea deasupra titlului străluminat: Ruga puţin credinciosului.
Răsunară aplauze, ca la teatru. Fusese un spectacol la Rotondă, orice ai zice. Şerban se ridică şi aduse de la masa alăturată buchetul imperial cu trandafiri şi i-l oferi artistei, sărutând-o pe obraji drept recunoştinţă pentru lectura senzaţională.


(fragment din romanul O, ce lume minunată!)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul