Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

HENRIC AL VI-LEA, PARTEA A DOUA SAU ISTORIA MEDIEVALĂ REINTERPRETATĂ DE ANALISTUL POLITIC WILLIAM SHAKESPEARE

        George Volceanov

DATARE, SURSE, PATERNITATE


Textul acestei piese ni s-a transmis în două variante. O versiune ceva mai scurtă a apărut într-o ediţie in-cuarto, în anul 1594, sub titlul The First Part of the Contention betwixt the Two Famous Houses of York and Lancaster (Prima parte a disputei dintre faimoasele case de York şi Lancaster). Subtitlul kilometric constă în enumerarea principalelor evenimente care punctează intriga piesei: „moartea bunului duce Humphrey, exilarea şi moartea ducelui de Suffolk, tragicul sfârşit al trufaşului cardinal de Winchester, remarcabila rebeliune condusă de Jack Cade şi primele pretenţii făţişe la tron ale ducelui de York”. Această variantă a fost retipărită în alte două ediţii in-cuarto, în anii 1600 şi 1619. O a doua versiune, mai lungă, considerată cea autoritară, credibilă, provenind, după părerea specialiştilor, direct de pe masa de lucru a lui Shakespeare (dovadă, în acest sens, sunt indicaţiile scenice foarte rarefiate, telegrafice, trăsătură specifică stilului parcimonios la acest capitol al Bardului), a apărut postum, în ediţia in-folio din anul 1623 cu titlul abreviat Henric al VI-lea, Partea a doua.
Ca în cazul mai tuturor pieselor shakespeariene, o datare exactă a compoziţiei este, practic, imposibilă. Astăzi, majoritatea specialiştilor înclină să creadă că aşa-zisele părţi a doua şi a treia ale trilogiei Henric al VI-lea au fost scrise înainte (ba chiar cu mult înainte) de Henric al VI-lea, Partea întâi, piesă ce este rodul colaborării dintre Thomas Nashe, Robert Greene, George Peele, Christopher Marlowe sau un imitator al acestuia şi Shakespeare, acestuia din urmă atribuindu-se şi cele mai impresionante scene (cele cu sfârşitul tragic al lordului Talbot şi al fiului său John în bătălia de la Bordeaux, din 1453). În actele contabile ale lui Philip Henslowe, proprietarul teatrului The Rose, există o însemnare referitoare la un spectacol cu o piesă despre Henric al VI-lea, datată 3 martie 1592, montată de trupa de actori a lordului Strange. Ferdinando Stanley, deţinătorul acestui titlu, avea să devină al cincilea conte de Derby în noiembrie 1593. Astăzi se ştie că el a fost cel dintâi patron şi sponsor al lui Shakespeare . Se ştie şi faptul că John Talbot, eroul piesei jucate în martie 1592, era unul dintre străbunii lui Ferdinando, Talbot deţinând şi titlul de lord Strange. În luna august a aceluiaşi an, aşadar la scurt timp după însemnarea lui Henslowe, Thomas Nashe, principalul coautor al primei părţi, scria, într-un pamflet dedicat aceluiaşi Ferdinando Stanley, despre succesul fulminant al piesei ce reînvia spiritul eroicului Talbot, iar după doar o lună, Robert Greene îşi lansa, de pe patul de moarte, celebrul atac la adresa lui Shakespeare, în pamfletul A Groat’s Worth of Wit Bought with a Million of Repentance (Minte de doi bani cumpărată cu un milion de căinţe), denunţându-l ca practicant al cămătăriei şi înfăţişându-l drept „un parvenit, o cioară înfrumuseţată cu penele noastre, care, cu a sa inimă de tigru învelită într-o piele de actor, îşi închipuie că-i în stare să scrie un vers alb bombastic asemenea celor mai buni dintre voi”. Ei bine, pasajul marcat cu cursive este o parafrază la un vers din partea a treia a trilogiei Henric al VI-lea.
Faptul că Shakespeare n-ar fi putut scrie două piese istorice de dimensiuni considerabile, iar trupa care le-a jucat n-ar fi avut timp să repete şi să monteze două texte noi într-un interval atât de scurt (aprilie-august 1592) i-a convins pe majoritatea exegeţilor că părţile a doua şi a treia ale trilogiei au fost scrise cu mult mai devreme, cândva între 1589 şi 1591 . Stanley Wells şi Gary Taylor, îngrijitorii monumentalei ediţii Oxford a operei shakespeariene, demonstrează, pe baza unor argumente intrinseci, textuale, că autorii primei părţi erau familiarizaţi cu subiectul părţilor a doua şi a treia, dar acestea din urmă nu prezintă niciun indiciu că autorul lor ar şti ce se întâmplă în prima parte, neexistând nici vreo aluzie la evenimente anterioare, nici continuitate în modul de caracterizare a personajelor care apar în prima verigă a trilogiei istorice .
Multă vreme istoricii literari au crezut că la începutul anilor 1590 Shakespeare activa ca actor şi dramaturg în compania teatrală the Queen’s Men (Oamenii Reginei). Spre sfârşitul secolului 20, această ipoteză a fost spulberată de E.A.J. Honigmann, care a demonstrat că între Shakespeare şi casa nobiliară Derby, prin urmare şi trupa Oamenii Lordului Strange, au existat legături strânse încă de la jumătatea anilor 1580 . Se ştie că această trupă a şi jucat prima parte a trilogiei la teatrul The Rose. La 23 iunie 1592, Consiliul Secret al Coroanei a emis o ordonanţă prin care interzicea reprezentaţiile teatrale în Londra, din cauza izbucnirii unei epidemii de ciumă. În luna iulie, Oamenii Lordului Strange, siliţi să pornească într-un turneu în provincie, au trimis o petiţie autorităţilor, rugându-le să le îngăduie revenirea în capitală: fiind o trupă numeroasă, cu cheltuieli pe măsură, riscau să intre în colaps financiar şi să nu-şi mai poată continua activitatea în formula respectivă. Într-adevăr, înainte de redeschiderea teatrelor londoneze (în data de 29 decembrie), trupa s-a scindat: o parte a acesteia a intrat în slujba altui pair, devenind Oamenii Lordului Pembroke. Toate aceste date îl fac pe Michael Hattaway, îngrijitorul ediţiei New Cambridge Shakespeare, să conchidă că, mai mult ca sigur, Marele Will a scris piesa pentru Oamenii Lordului Strange şi că varianta mai scurtă, tipărită în prima ediţie in-cuarto, din 1594, reprezintă textul abreviat, pentru scenă, al actorilor intraţi în slujba lui Pembroke în turneul care a durat zece luni . Dar iată şi cea mai clară (şi simpatică, aş adăuga) dovadă că părţile a doua şi a treia ale lui Henric al VI-lea au fost compuse special pentru trupa Lordului Strange: în primele ediţii, numele actorilor John Holland şi John Sincklo (Sincler) apăreau, pe alocuri, în locul numelor purtate de personajele interpretate de ei, o evidentă scăpare a copistului din teatru, necorectată de către tipografi .
Principalele surse la care a apelat Shakespeare sunt, ca în majoritatea pieselor sale istorice, cronicile lui Edward Hall (1548) şi Raphael Holinshed (1587). După cum vom vedea în capitolul dedicat interpretărilor critice, autorul nu s-a mulţumit doar să dramatizeze nişte evenimente istorice consemnate (evident, în mod părtinitor) de către cronicari şi nici n-a pus umărul la promovarea mitului dinastiei Tudor, cultivat asiduu de propaganda oficială elisabetană. La Shakespeare, lucrurile întotdeauna sunt mult mai complicate...
Deşi majoritatea exegeţilor sunt de părere că părţile a doua şi a treia îl au pe Shakespeare drept autor unic, Jonathan Bate şi Eric Rasmussen ne previn că recente studii de stilistică computerizată (sau stilometrie) relevă şi prezenţa unor caracteristici specifice altor autori, precum Nashe, Greene şi Peele, adică exact aceiaşi despre care se crede că ar fi colaborat şi la scrierea primei părţi. Totuşi, în cazul acestei piese, Shakespeare este, în mod indubitabil, vioara întâi într-un posibil cvartet de coautori .


INTERPRETĂRI CRITICE


Chiar în prima propoziţie a studiului introductiv ce prefaţează ultima ediţie Cambridge, Michael Hattaway ne spune că avem de-a face cu „o piesă frumoasă, importantă şi subestimată” . La rândul său, Harold Bloom ne aminteşte că, dintre cele trei piese ce alcătuiesc trilogia Henric al VI-lea, această a doua parte era preferata lui Samuel Johnson, îngrijitorul ediţiei de la 1765 şi autorul primului dicţionar explicativ al limbii engleze .
Trilogia Henric al VI-lea se bazează, în mare măsură, pe conceptul aristotelic de agon, care înseamnă „luptă” sau „dispută”. Dacă în prima parte a trilogiei lupta se dă între două regate, pe de o parte, şi între facţiunile nobiliare din Anglia, pe de altă parte, în partea a doua înfruntarea are loc între casele de York şi Lancaster, pe de o parte, şi plebe şi nobilime, pe de altă parte. Războiul civil devine, în ultimă instanţă, expresia logică a acestor dispute, ducând, în partea finală a trilogiei, la năruirea completă a societăţii .
Ideea de perpetuă dispută este sesizabilă atât la nivelul facţiunilor dinlăuntrul unei clase sociale sau la nivelul întregii societăţi, cât şi la nivelul familiei sau al fiecărui individ luat în parte. Nobilii englezi îşi dau mâna în tentativa lor de a-l lichida pe Humphrey, duce de Gloucester, protectorul regelui şi fratele legendarului Henric al V-lea, ultimul curtean ce apără tradiţiile perimate ale Evului Mediu, bazate pe virtute, onoare, moralitate. Eleanor, soţia lui Humphrey, aspiră la coroana regală şi, prin ambiţia ei nesăbuită, întinează imaginea publică a bunului Humphrey, distrugându-i credibilitatea şi grăbindu-i asasinarea. Exegeţii o consideră precursoarea lui Lady Macbeth în galeria personajelor feminine ariviste. Margot de Anjou apare ca un inamic al propriului ei soţ, jucându-şi cartea puterii pe mâna amantului ei, marchizul de Suffolk. Nobilii englezi îşi schimbă simpatiile de la un act la altul şi de la o piesă la alta, urmărindu-şi fiecare interesul personal. Jack Cade vrea să lichideze monarhia şi să instaureze democraţia... proclamându-se rege pe sine. Paradoxala contradicţie în termeni va fi reluată de Shakespeare în celebra tiradă a lui Gonzalo din piesa târzie Furtuna (II, 1). Este o lume în care fiecare luptă pentru sine, vlăguind autoritatea statului şi secătuind ţara de resurse – o stare de fapt ce oglindeşte perfect lumea în care trăim şi noi astăzi, reconfirmând încă o dată că Shakespeare, ca şi Caragiale, rămâne contemporanul nostru.
Autorul nu ne prezintă doar o simplă înlănţuire de evenimente istorice; în opinia lui Michael Hattaway, el ne propune nişte eseuri asupra istoriei şi combate mitul oficial al dinastiei Tudor, al Providenţei care l-a adus la putere pe Henric al VII-lea, întemeietorul noii dinastii, după consumarea Războiului celor Două Roze. Nu Providenţa, ci omul este răspunzător de modelarea istoriei. În niciun moment Shakespeare nu glorifică, nu poleieşte acţiunile celor două facţiuni antagoniste, rămânând (ca în toată cariera sa de dramaturg) sceptic şi rezervat. Scriitura practicată în această trilogie introduce numeroase elemente originale, ce nu se încadrează în orizontul de aşteptare al publicului. De pildă, partea întâi a trilogiei începe cu funeraliile eroului naţional Henric al V-lea – un episod care, de regulă, marchează finalul unei tragedii; prin analogie, partea a doua începe cu o căsătorie, cea dintre regele Henric al VI-lea şi regina Margareta (Margot) de Anjou – genul de eveniment întâlnit, de obicei, la finalul unei comedii .
Shakespeare rămâne subversiv nu doar la nivelul elementelor estetice, de compoziţie dramatică, ci şi în plan ideatic, în modul lui de abordare a istoriei. Trilogia Henric al VI-lea, împreună cu Eduard al II-lea de Christopher Marlowe constituie actul de naştere al unei noii specii dramatice, şi anume al piesei politice. Acest demers, în egală măsură estetic şi civic, nu-i putea lăsa indiferenţi pe cei aflaţi la putere. Încă din data de 15 noiembrie 1589 (aşadar la o dată anterioară jucării titlurilor menţionate mai sus!) Consiliul Secret al Coroanei se auto-sesiza şi emitea o circulară prin care le cerea Arhiepiscopului de Canterbury, Lordului Primar al Londrei şi Maestrului de Ceremonii (cenzorul oficial al teatrelor) să vizioneze toate piesele jucate în Londra şi în împrejurimile capitalei, deoarece „actorii îşi permit să discute în aceste piese chestiuni religioase şi de stat inadmisibile” . Din asemenea documente reiese faptul că nu doar teatrele erau privite cu suspiciune, ca posibile focare ale dezordinii publice, ci că şi piesele în sine erau considerate purtătoare ale unor mesaje subversive. Astfel se explică, de pildă, de ce în ediţia in-folio nu se regăsesc o serie de pasaje din ediţia princeps referitoare la răscoala lui Jack Cade: unele pasaje considerate incendiare au fost cenzurate cu brutalitate .
În Henric al VI-lea, Partea a doua, Shakespeare manifestă, o atitudine anti-aristocratică şi, în acelaşi timp, anti-plebeiană; îl deranjează, în egală măsură, şi infatuarea, setea de putere şi haosul iscat de nobilime, şi anarhia propovăduită de Jack Cade.
Piesa devine, în opinia lui Michael Hattaway, un documentar politic, un mod de a revizita evenimente ceva mai îndepărtate fără prejudecăţi sau constrângeri dictate de ideologia oficială a epocii elisabetane şi, mai ales, fără concluzii definitive . Nu Providenţa, nu cărările neştiute ale Domnului duc Anglia la dezastru (prin pierderea teritoriilor din Franţa şi izbucnirea unui război civil ce va culmina cu o nouă uzurpare a tronului şi un nou regicid, după precedenta tragedie a lui Richard al II-lea, un alt erou shakespearian), ci voinţa şi faptele oamenilor. Nu în stele stă scris ce se întâmplă pe pământ, chiar dacă unele personaje naive, precum însuşi cârmuitorul Henric al VI-lea, pun toate cauzele evenimentelor la care asistă neputincioase pe seama Cerurilor. Hattaway numeşte această nouă manieră de interpretare a istoriei istoriografie radicală . Shakespeare devine pentru Anglia elisabetană un fel de Lucian Boia al istoriografiei româneşti post-comuniste: un analist rafinat, iconoclast şi, merită adăugat, consecvent, căci peste ani, în epilogul la Henric al V-lea (1599), el reia cu fermitatea ideea că prea numeroşii nechemaţi care au condus destinele Angliei în timpul domniei lui Henric al VI-lea sunt cei vinovaţi de pierderea cuceririlor engleze din Franţa şi de sângele vărsat între hotarele Angliei.
Henric al VI-lea, Partea a doua demonstrează că Shakespeare fie era familiar cu opera lui Machiavelli intitulată Discursuri asupra primelor zece cărţi ale lui Tit Liviu, fie ajunge să ilustreze, în mod intuitiv, opiniile învăţatului florentin, conform căruia există şase tipuri de guvernare, trei bune (monarhia, aristocraţia şi democraţia), respectiv trei proaste, care rezultă din degradarea primelor trei: tirania, oligarhia şi anarhia . Societatea engleză prezentată în această piesă oscilează între oligarhie şi anarhie, precedând tirania pe care autorul o va diseca în Richard al III-lea. În absenţa unui monarh puternic (căci Henric, cu aura lui de sfânt ce-şi împarte existenţa între rugăciuni şi post, reprezintă doar o penibilă caricatură a ideii de monarh), Anglia cade pradă rapacităţii nobililor grupaţi în jurul intereselor lancasteriene şi yorkiste care profită de apariţia vidului de putere. La rândul său, Jack Cade îşi propune să arunce ţara în haos şi anarhie, lozinca lui fiind: „Noi suntem în ordine când suntem în cea mai mare dezordine”. Lui Harold Bloom, care îl consideră pe Cade cel mai memorabil personaj din piesă, nu i-a scăpat asemănarea cu sloganul lansat, peste secole, de anarhistul rus Bakunin: „Pasiunea distrugerii este o pasiune creatoare” .
Măreţia versus bunătatea, dreptul şi justiţia, viaţa publică şi viaţa intimă – iată câteva dintre temele de discuţie pe care ni le propune Michael Hattaway în ediţia Cambridge şi pe care le vom trece rapid în revistă .
De ce eşuează lamentabil Henric al VI-lea în încercarea lui de a fi un rege bun? Duce o viaţă pioasă, se dă pe sine drept exemplu de urmat, dar se vede de la o poştă că nu l-a citit pe Machiavelli şi nu şi-a făcut lecţiile pentru a deveni un suveran adevărat. Nu-şi dă seama că nu titlul în sine, ci autoritatea personală este factorul decisiv în conducerea unui regat. Iar, în opinia lui Machiavelli, autoritatea monarhului provine, în mare măsură, din modul în care este perceput de către cei din jurul lui. Henric îşi propune să joace, simultan, două roluri care combină măreţia şi bunătatea: pe acela de împărat şi pe-acela de păstor. El crede că virtutea, bunătatea îi garantează loialitatea supuşilor. Nu-şi dă seama că gloria militară a Angliei, implicit poziţia sa de suveran, s-a datorat, în prima parte a trilogiei, eroismului lui Talbot, după cum nu-şi dă seama nici de faptul că stabilitatea politică internă a ţării s-a datorat hotărârilor juridice şi administrative dictate de unchiul său Humphrey. După ieşirea din scenă a acestor reprezentanţi ai vechii generaţii, ce personificau loialitatea feudală faţă de suveran, Henric nutreşte himera că virtutea şi puterea exemplului personal pot garanta pe mai departe buna funcţionare a statului. Şi se înşală. Orbit de înclinaţiile sale religioase, vede în oameni instrumentele voinţei divine; în momente de cumpănă, aşteaptă să se producă o minune. În naivitatea lui, e gata să se lase înşelat de impostori de teapa lui Saunders Simpcox, care prostesc norodul cu false miracole. Până şi înfrângerea rebeliunii lui Cade îi pare tot un miracol (deşi spectatorii ştiu că, de fapt, victoria se datorează tacticii folosite de Clifford). Crescut la şcoala umanismului creştin, Henric este perceput de către cei din anturajul său (rude şi curteni) drept un caraghios pios, total neadecvat rolului de conducător; tradus în termeni argotici contemporani, ar fi un „băiat de ghindă” sau „băiat de traseu” (om cumsecade), dar, şi mai grav, şi un „băiat de băiat” (un om credul, naiv, potenţială victimă a unui grup de infractori). Henric însuşi are momente când îşi dă seama cât de nepotrivit este în rolul de suveran, ca atunci când, abia scăpat de Cade, află că York s-a ridicat cu oaste împotriva lui: „Nevastă, hai ’năuntru, să-nvăţăm/ Să guvernăm mai bine. Deocamdată/ Englezii pot să-mi blesteme domnia” (IV, 9).
Dreptul, despre care în Evul Mediu se credea că trebuie să oglindească justiţia divină, devine arbitrar în Anglia lui Henric al VI-lea. Din nou, lumea personajelor shakespeariene seamănă foarte bine cu imaginea societăţilor din secolul în care trăim, din care nu lipsesc înscenările judiciare. Ducesa de Gloucester cade victimă unor agenţi provocatori şi unei asemenea înscenări. Soţul ei, „bunul Humphrey”, ajunge victima unui asasinat politic orchestrat de camarila de la Curte, iar cazul se muşamalizează şi se clasează (ca şi în cazul preşedintelui american J.F. Kennedy sau al prinţesei Diana). Suffolk „face pierdute” petiţiile sosite la Curte, păstrându-le doar pe cele care-i servesc propriile interese. Ritualul medieval al judecăţii prin luptă dreaptă se transformă într-o încăierare grotescă, al cărei rezultat este decis de faptul că unul dintre combatanţi se prezintă la judecată în stare de ebrietate – iar rezultatul în sine este folosit în scop politic, propagandist, de către un pretendent la tron. Nici măcar bunul duce Humphrey nu pare să respecte legea întru totul, fiind gata să recurgă la torturarea lui Saunders Simpcox înainte de a-l deferi justiţiei şi de a-i garanta o dreaptă judecată. În timpul răscoalei lui Jack Cade, Dick Măcelarul instigă la uciderea tuturor avocaţilor (prin extensie, a magistraţilor) din regat, exprimând, astfel, neîncrederea maselor în justiţie. Una peste alta, Shakespeare pare să ne sugereze în chip subtil că justiţia divină nu poate înlocui buna funcţionare a celei umane.
O altă temă abordată de Shakespeare este aceea a vieţii publice versus viaţa intimă. Uneltirile politice tulbură viaţa intimă, aduc suferinţă în spaţiul privat. Acesta este locul unde autorul poate sonda în mai mare măsură conştiinţa personajelor sale. Michael Hattaway discută două scene de mare încărcătură emoţională: cea în care se despart Humphrey şi Eleanor cea pedepsită cu exilul (II, 4), respectiv regina Margareta şi Suffolk, şi el surghiunit (III, 2). Humphrey pare conştient de faptul că gloria este efemeră; suferă intens când îşi vede soţia umilită, silită să păşească desculţă pe străzile Londrei. În public, cei doi refuză să-şi împărtăşească sentimentele puternice pe care le au unul pentru celălalt; el îi refuză o ultimă îmbrăţişare, în semn de afecţiune, dar lacrimile de pe obraz îi sunt martore că încă o iubeşte.
Mai puţin convingătoare e scena consumată între regină şi amantul ei, Suffolk. Rămaşi singuri, cei doi îl blestemă în fraze bombastice pe regele care a ieşit din scenă, iar apoi trec într-un alt registru liric, unul convenţional, ce aminteşte de poezia lui Petrarca. Amestecul de furie şi afecţiune va fi reluat de Shakespeare, la cote poetice şi dramatice superioare, în scena despărţirii dintre Hotspur şi soţia lui, din Henric al IV-lea, Partea întâi (II, 3) .
În ceea ce priveşte structura dramatică a piesei, aceasta pare a fi construită cap-coadă pe jocul aparenţelor: pretextele ascund motivele reale ale actanţilor, iar afişarea grijii pentru binele public maschează, de fapt, setea de îmbogăţire a fiecărui individ. Nu întâmplător, imagistica abundă în trimiteri la animalele de pradă ce-şi fac veacul în regat, metaforic reprezentat de o grădină . La o primă lectură, piesa ar putea fi considerată o exemplificare a celebrului motiv Fortuna labilis, ilustrat prin căderea succesivă a unor mari oameni de stat: ducele Humphrey de Gloucester, fostul episcop de Winchester ajuns între timp cardinal de Beaufort, marchizul de Suffolk, ducele de Buckingham, lordul Say, ducele de Somerset, Clifford; acestora li-l putem alătura şi pe Jack Cade, conducătorul răscoalei de la 1450. După cum arată Michael Hattaway, Shakespeare se arată, de această dată, mai puţin preocupat de realizarea unui tipar dramatic, a unei „antologii a căderii” unor personalităţi, acordând, mai curând, o atenţie sporită analizei alianţelor politice încheiate între personaje , înregimentării acestora în diferite tabere politice şi loialităţii lor.
În centrul politic al piesei se situează legătura strânsă dintre rege şi Lordul Protector Humphrey de Gloucester. Lumea în care trăim e o scenă uriaşă nu doar pentru Jacques Melancolicul din As You Like It (Cum vă place), ci şi pentru Humphrey, care prezice, în termeni specifici teatrului, declinul ţării şi dezastrele ce vor veni după dispariţia lui:
       Ştiu că ei
   Conspiră să-mi ia viaţa. Dacă moartea-mi
   Ar face fericit acest ostrov
   Şi-ar pune punct şi tiraniei lor,
   Eu aş plăti de bunăvoie preţul;
   Dar ăsta este doar prologul piesei,
   Căci mii de-alţi oameni, nebănuitori,
   Nu ştiu ce tragedie va urma. (III,1)


Ceilalţi susţinători ai regelui sunt Somerset, familia Clifford, Buckingham şi clanul Stafford. Această alianţă a casei de Lancaster este, însă, subminată din mai multe direcţii, inclusiv din interior! Familia York emite pretenţii la tron; rivalitatea de o viaţă dintre Humphrey şi unchiul său, cardinalul Beaufort, precum şi adulterul consumat de regină cu amantul ei, Suffolk, şubrezesc unitatea lancasterienilor. La pierderea posesiunilor teritoriale din Franţa, vechi aliaţi precum membrii familiei Neville (conţii de Salisbury şi Warwick) trec de partea casei York. Eleanor şi Margaret, Warwick şi Suffolk formează alte cupluri antagoniste, care nu fac decât să slăbească şi mai mult puterea politică a casei de Lancaster. Asasinarea lui Gloucester, moartea lui Winchester şi uciderea lui Suffolk împing acţiunea spre punctul culminant al piesei, preluarea puterii de către York cel şcolit în doctrina machiavelică, cel care în tot acest timp a conspirat din umbră, iar în final se dovedeşte, în opinia lui Hattaway, un om de conştiinţă, spre deosebire de Clifford, care nu-i decât o brută, o maşină de ucis ce le amintea spectatorilor elisabetani de cumplitul Tamerlan din piesele eponime ale lui Christopher Marlowe .
Un ultim detaliu legat de compoziţia acestei piese: este singura din trilogie în care, în afară de tradiţionalii pentametri iambici, apar şi pasaje în proză. Prezenţa prozei este dictată de introducerea unor oameni din păturile sociale inferioare, fie că-i vorba de ţăranii şi meseriaşii participanţi la răscoala lui Cade, de impostorii făcători de false minuni ori de piraţii care îl lichidează pe Suffolk. În această piesă de analiză politică, masele au şi ele un cuvânt de spus. Răscoala lui Cade îşi are rădăcinile în nemulţumirile legate nu de crimele comise de nobilime împotriva nobilimii (asasinarea lui Humphrey), ci de nivelul general de trai, precum şi de declinul Angliei pe plan internaţional după pierderea teritoriilor franceze. Mulţimea, devenită masă de manevră pentru York, care îşi exprimă făţiş pretenţiile dinastice doar după răscoala lui Cade, se lasă manipulată la 1450 cu aceeaşi uşurinţă ca şi astăzi, fapt sesizat cu sagacitate de Shakespeare, contemporanul nostru...



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul