Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Hălăduind cu taxiu’ prin Cairo*

        Peter Sragher

Cairo, februarie 2007. Mă urc grăbit într-un taxi galben din Cairo – culoarea era aidoma celebrelor yellow cabs din New York City, dar exclusiv culoarea, de caroserie nici n-ar trebui să vorbim, că m-apucă depresia, pentru că era vai de mama ei –, aşa că m-am aşezat cu oareşce teamă în vehicul, şi pentru că maşinii îi lipsea geamul la fereastra dinspre şofer, iar pe portiere erau urme adânci ale unor tamponări; pe alocuri se zărea tabla de oţel cenuşiu, pentru că vopseaua dispăruse, iar din loc în loc, unde accidentul îşi pusese amprenta mai abitir, se vedeau şi semne indubitabile de rugină. Hassan, şoferul cu părul grizonat şi faţa înnegrită de soare, bătută de vânturile amestecate cu nisip fin ale deşertului, mi-a zâmbit larg. Atât de larg, încât credeam că o să i se rupă maxilarul şi altele nu. Îi vedeam toate plombele şi, pe deasupra, câţiva dinţi lipsă, golurile emanând mai degrabă tristeţe decât bucuria albului de smalţ, acel alb imaculat pe care-l vezi adesea în reclamele cu fetele acelea frumoase, care oricum nu trebuie să se spele pe dinţi, pentru că gesturile cu periuţa de dinţi ar putea să le murdărească dinţii, nu să-i cureţe. Taximetristul Hassan a început să dea viguros din mâini spre dreapta, însoţindu-şi mişcările de o înjurătură zdravănă, după care s-a rugat lui Alah să-l ierte că şi-a ieşit din fire. „L-ai văzut pe nebunu’ ăla din dreapta cum era să se pupe cu noi?!? Cum poţi, oare, circula prin Cairoul ăsta fără să faci o criză de nervi sau un accident?!?, îmi spunea gâfâind de emoţie şi înroşit la faţă. Credeam că o să-i plesnească o venă în cap şi gata, hop şi accidentul fatal.
Am început să mă rog şi eu, dar lui Dumnezeu, fără să înjur, evitând astfel să-i cer iertare pentru un păcat necomis. Îmi apar în minte portierele tamponate ale taxiului şi sângele nu mai îmi curge, ci îmi fuge prin vene. Cred că am tensiune. Sunt paralizat, fără să mai pot scoate vreun cuvânt. Din cap îi dau dreptate şoferului, dar nu îngaim nimic pe gură, ca şi cum aş fi în Matrix, cu gura cusută de duşmani. Am de acum în minte imaginea tragică, şi anume cum în clipa următoare Hassan o să mişte volanul brusc, necontrolat, iar maşina-i veche nici vorbă să aibă servodirecţie. Mă rog lui Dumnezeu să ies teafăr din aventura asta, că numai un drum cu taxiul nu este. Ba gonim pe banda de viteză, ba o lăsăm mai uşor pe banda din mijloc, ca apoi să stăm aproape pe loc pe banda de lângă balustradă a autostrăzii suspendate, care deschide larg priveliştea de case, hoteluri şi moschei din centrul capitalei egiptene. Maşina se bălăngăne ca o navă în vrie, lipsită de catarg şi cârmă. Mă ţin bine de scaunul mortului şi sper s-ajung cât mai repede la întâlnire, nu la cimitir. Pe neaşteptate se petrece o minune. Hassan nu mai înjură, zâmbeşte larg şi s-a liniştit deplin. Vehiculul se aşază într-un mers lin şi ajungem într-o clipită la şukhul Khan Khalili. Hassan mă anunţă triumfător: „Ce noroc aţi avut, benzina era pe sponci şi cât pe-aci să vă las în drum”.
Naturaleţea şi familiaritatea cu care s-a comportat cu mine şoferul de taxi la Cairo, în februarie 2007, o regăsesc şi în romanul lui Khaled al-Khamissi. Un şofer de taxi este o persoană pe care o vezi, îndeobşte, o singură dată în viaţă, aşa că n-are nimic de pierdut dacă în scurt timp este per tu cu tine. Maşina este casa lui, iar dacă te-a poftit în ea, atunci eşti la el acasă, un oaspete dorit, care, ce-i drept, plăteşte pentru ospeţie. Dacă şoferul este un om care-şi iubeşte meseria, un adevărat profesionist, atunci ştie cu cine să vorbească şi cu cine nu. Atunci când clientul este reţinut, este şi el reţinut. Din prima te citeşte taximetristul. Când este invitat să vorbească de către client, este o enciclopedie a locului, ştie vremea, cel mai bun restaurant, spune şi un banc bun şi, în rare cazuri, poate deveni taximetristul fidel al clientului pentru mulţi ani de zile.
Talentul lui Khaled al-Khamissi este că ştie să dea cuvântul taximetristului, atunci când are ceva pe suflet, să-i dea ocazia de-a fi el însuşi, de-a se autodescoperi şi dezvălui în faţa noastră. Şoferul de taxi spune în câteva minute unui necunoscut cât nu mărturiseşte cu anii celui mai apropiat prieten. Unii sunt atât de fascinanţi, încât prozatorului îi pare rău că drumul este atât de scurt şi nu poate afla mai multe de la el, cum este cazul bătrânului taximetrist, care-şi face meseria de nu mai puţin de şaizeci de ani. El a văzut cum oraşul a crescut sub ochii săi şi cunoaşte oamenii precum propriile buzunare. Această povestire, prima, seamănă cu poveştile din O mie şi una de nopţi sau cu unul dintre romanele trilogiei lui Naguib Mahfuz, care a reuşit cu atât de mult talent, inspiraţie şi condei, cu o profundă cunoaştere a sufletului uman, să continue poveştile din acele nopţi magice cu o capodoperă de literatură arabă pe măsură. Greu de uitat va fi şi acea experienţă a taximetristului din Cairo, când o femeie dintr-un cartier musulman foarte strict, îmbrăcată în straie întunecate şi purtând burka pe cap, în mod miraculos se schimbă în taxi şi devine o tânără cu fustiţă scurtă, tricou cu mâneci scurte, se rujează, îi dă palpitaţii taximetristului şi, într-un final, se explică omului mirat de o aşa transformare: familia ei n-ar fi de acord ca ea să lucreze într-un bar aşa cum îşi doreşte ea, ca să poată câştiga cât vrea. Vrea să fie pe placul ei înşişi, şi nu al rudelor ei. Un alt şofer de taxi condusese până de curând doar camioane în armată şi s-a apucat pe neaşteptate, pentru clienţii săi, de taximetrie, dintre care unul a fost chiar prozatorul. El a trecut prin momente de groază, din care au scăpat amândoi teferi, ca prin urechile acului. Khamissi are harul de-a şti să tragă de limbă vajnicii şoferi, aflându-le opiniile politice, religioase, chiar şi situaţiile familiale mai delicate şi reuşeşte, totodată – ceea ce este o calitate rară –, să le dea poveţe înţelepte, pe care unii şoferi le privesc mai degrabă ca un dar al lui Alah, nu drept un merit al lui Khamissi.
Trebuie aici subliniat şi talentul aparte cu care traducătoarea Laura Sitaru reuşeşte să transpună toate aceste întâmplări din urbea egipteană de azi în limba română. Modul în care reclădeşte în limba română cele mai subtile nuanţe ale dialectului din Cairo, naturaleţea limbajului, faptul că nu se simte în nici un chip traducerea în această carte, este un merit indubitabil al traducătoarei.
Autorul trăieşte din plin dramele taximetriştilor: unora li s-a ridicat permisul în mod abuziv, alţii nu au bani să plătească taxele, unii trăiesc de pe-o zi pe alta, dar sunt fericiţi, alţii sunt nefericiţi că seara n-au ce pune pe masă familiei, pentru că a fost o zi fără noroc. Ce impresionează la Khamissi este arta dialogului, pe care o mânuieşte ca un maestru. Ştie să reproducă dialoguri scurte şi de efect, adesea te surprinzi râzând de unul singur în timp ce lecturezi cartea. Ştie să facă haz de necaz, să zugrăvească personajele pertinent, frust, dar cu un umor de situaţie şi de limbaj aparte.
Bucureşti, primăvara 2012. Mă urc într-un taxi care este tot împdobit, ca un pom de Crăciun. Îmi spun c-am devenit deodată patriot, luând un taxi înnobilat de tricolor, impulsionat pesemne de fiul meu, David-Thomas, mort după steaguri. M-a atras, oare, drapelul României într-un puseu de naţionalism sufocat până acum?!? Nu ştiu, dar şoferul din stânga mea poartă pe cap o şapcă cu insigne, micuţe steaguri ale României, iar parbrizul este împodobit şi el cu insigne, cruciuliţe, o înghesuială de nedescris într-un taxi de pe vremuri, o Dacie antedeluviană, de vreo treizeci de ani bătuţi pe muchie, aşa de împodobită de amintiri mai e maşinuţa, încât abia mai poţi distinge ceva prin parbriz. Taximetristul are peste şaptezeci de ani şi păr bogat, alb ca neaua. Zâmbeşte larg, căci are client. Dacă ar fi mai gras şi i-ai pune o barbă, ai zice că e Moş Crăciun, da’ nu se poate, că se apropie Paştele. Îmi spune că-i adevărat ce scrie pe taxi. Este un taxi muzical. Şi, drept dovadă, dă drumul la radio. Se aude muzică simfonică la postul Radio România Muzical. Ascultăm câteva acorduri. O simfonie de Beethoven. Eroica. Sunt emoţionat. Şoferul de taxi începe să fredoneze acordurile. Pe chipul lui apare din nou un zâmbet larg. Este fericit. Muzica se termină. Ne oprim la stop şi, ca să ne treacă timpul în mod plăcut, domnul şofer scoate o muzicuţă şi cântă muzică folk americană. Un taximetrist tânăr îi strigă glumeţ: Pentru asta cât îi iei în plus lu’ domnu’? Bătrânul taximetrist râde sănătos, spunând cu sinceritate, dar cu har: Nimic în plus, este inclus în preţul pe kilometru!  Mai schimbăm câteva vorbe şi ajung la destinaţie, iar înainte să plec, îmi dă o carte de vizită pe care scrie deasupra numelui şi mai important decât acesta TAXI MUZICAL, după care îmi mărturiseşte: „Domnule, să ştiţi că muzica o să-mi prelungească viaţa cu zece ani!”.


* Khaled al – Khamissi. Taxi. Povestiri din trafic, traducere din arabă, prefaţă şi note de Laura Sitaru, Editura Ars Longa, Colecţia Alif, coordonată de George Grigore, Bucureşti, 2012

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul