Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dansul, ca mod de existenţă

        Gigi Căciuleanu

Interviu realizat de Irina Budeanu
În miez de primăvară, când lumina respiră şi cântă, când tot ce ne înconjoară, de la frunze la pungile de hârtie, de la oameni la magnolii, de la gunoaie la pescăruşii din înaltul cerului, dansează, întâlnirea cu Gigi Căciuleanu este o binecuvântare. E ca şi cum ai atinge esenţa tainică şi de nepătruns a dansului. El trăieşte, gândeşte, se mişcă, bea apă sau, pur şi simplu, tace dansând. Dansul este existenţa, raţiunea şi inima lui Gigi Căciuleanu. El vine din acea stirpe rară a sufletelor plămădite din graţia divină a dansului. Aripa fremătătoare a dansului s-a întins de la Bucureşti, unde a avut loc o întâlnire fundamentală, cea cu Miriam Răducanu, a ajuns la Paris, Rennes, Nancy, Tokyo, Lisabona, Uruguay, Argentina, Brazilia, Chile, Moscova, Sankt-Petersburg. Şirul întâlnirilor providenţiale a continuat cu Maia Pliseţkaia, Pina Bausch. Creator de spectacole, întâmplări artistice, dansator, coregraf, director de companii – în Franţa şi în Santiago de Chile −, purtând dansul peste tot în lume, Gigi Căciuleanu revine, cu aceeaşi pasiune şi ardoare ca a puştiului de la 15 ani, acasă. După ce în vara anului trecut a „rupt gura târgului” cu spectacolul D’ale noastre, la Naţionalul bucureştean (spectacol cu mai multe nominalizări la Gala Premiilor UNITER din acest an), acum s-a întors la Bucureşti, la invitaţia Teatrului Bulandra, unde intenţionează să monteze un spectacol inedit după opera lui Shakespeare, La Folia. Deocamdată, timp de o lună a lucrat intens, în cadrul unui workshop de pregătire a spectacolului, cu actori excepţionali de la Teatrul Bulandra, dar şi cu actorii din compania sa, „Gigi Căciuleanu”.


Venind la întâlnirea cu tine, peste tot am dat de dans. Primul pas de dans a fost urcatul în autobuz, apoi mişcările de dans ale călătorilor, tineri, bătrâni, copii, plictisiţi, îngrijoraţi, preocupaţi, veseli sau trişti, apoi explozia de lumină din spatele geamului de autobuz sau frunzele mângâiate de adierea vântului, dansând, în mod paradoxal, dinspre pământ înspre cer.
Dansul e în firea omului. Orice e dans. Aşa cum spuneai, şi strada e un dans. Dansăm fără să ştim că dansăm, ca să-l parafrazez pe celebrul peronaj al lui Moličre, Domnul Jourdain, care făcea proză fără să ştie. Doamna Miriam Răducanu îmi spunea că cel mai bun loc pentru repetiţii, pentru dans, este autobuzul sau tramvaiul. Pentru că Miriam, până ajungea la sala de dans, avea de parcurs cam o oră cu autobuzul. Nu numai că se uita la oameni, dar crea tot felul de coregrafii în minte, plecând de la mişcările oamenilor, de la expresiile lor. Făcea şi desfăcea aceste idei dansante, de multe, multe ori, până ajungea la destinaţie. Eşti conectat cu lumea şi, în acelaşi timp, deconectat. Şi mie mi se întâmplă acest lucru. Călătoresc foarte mult, uneori distanţele sunt foarte mari, iar în tot acest răstimp, dansez. Imaginarul meu este în permanenţă impregnat de dans. Călătoriile sunt, la rândul lor, expresii ale dansului. Multe dintre coregrafiile spectacolelor mele le-am lucrat între drumuri. E foarte important ce anume vezi, cum vezi, cum te raportezi la experienţele anterioare sau nu. În timp ce tu vezi frumosul, un altul poate vedea doar frica, nesiguranţa, urâtul, grotescul. Îţi mărturisesc, după o viaţă de căutări, am ajuns să privesc lucrurile, oamenii, întâmplările cu intensitatea frumosului.


Ţi-am urmărit de-a lungul anilor creaţiile şi, atât în cele în care dansai, cât şi în cele pe care le-ai creat, chiar dacă nu erai prezent fizic, erai inclus organic înlăuntrul lor. M-a urmărit până la obsesie o imagine: cea a femeii care duce în spate povara unei lumi întregi. Cine este acea femeie?
Mama. Da, ea este femeia care apare în toate coregrafiile mele. Ca un simbol, ca o repetare până la epuizare. Fie că e vorba de Mozzartissimo (splendida creaţie de la Teatrul „Oleg Danovski” din Constanţa) sau de oricare alt spectacol al meu. Ea este, Mama, care poartă în spinare toată greutatea acestei lumi. Mama, ca un melc, ducea în spinare o casă întreagă. Dimineaţa traducea, făcea tot felul de lucruri pentru supravieţuire, iar seara, noaptea, călca, spăla, gătea. Mama era o făptură mică, firavă şi blândă, dar avea în ea o forţă extraordinară. Întotdeauna bunica îmi spunea că mama e o sfântă. Eu nu înţelegeam exact ce vroia să spună. Îmi imaginam sfinţii ca pe ceva îndepărtat, imaterial. Dar mama, mi-am dat seama mai târziu, era o făptură imaterială, creată din aburii dansului. Conştient sau nu – revin la exemplul cu personajul lui Moličre –, imaginea mamei m-a urmărit. Şi, da, ea se regăseşte explicit sau nu în tot ceea ce înseamnă dans. În copilărie mi-am petrecut mulţi ani la ţară şi eram de fiecare dată uimit de femeile de acolo, care munceau din greu, ţineau o gospodărie întreagă, purtau pe cap greutăţi enorme, duceau pe spinare cobiliţele şi niciodată nu crâcneau. Pur şi simplu, eram vrăjit de ele, de mersul lor, de atitudinea lor. Da, şi acolo, printre jocurile copilăriei, printre tractoare, vaci, găini, a început odiseea dansului. Am multe versiuni ale acestei imagini în creaţiile mele. De multe ori am inversat această imagine, am explorat toate faţetele ei. Acum, când lucrez la Shakespeare, mă tot întreb cum jucau atunci bărbaţii rolurile de femei. Mi se pare ceva atât de special, de enigmatic şi tot explorez această relaţie, ca să fiu cât mai aproape de acest dualism feminin-masculin din fiecare dintre noi.


În spectacolul care acum este doar în stadiu de workshop, din opera lui Shakespeare, La Folia, pe care-l construieşti la Teatrul Bulandra, am înţeles că porneşti de la bufoni, de la nebuni, iar în căutările tale împreună cu actorii tocmai această dualitate masculin/feminin nu-ţi dă pace.
Mă tot obsedează câteva secvenţe pe care le-am văzut cu multă vreme înainte. Eram cu Pierre Cardin şi compania de dans invitaţi la Tokyo. Într-una dintre seri, organizatorii ne-au invitat la teatrul kabuki şi ne-au făcut onoarea să ne aşeze în loja unui actor de kabuki. Actorul de kabuki care urma să apară era un tânăr de 29 de ani. Venise pe o motocicletă, foarte modern şi sportiv, iar în numai câteva clipe s-a transformat total. Pe scenă era cu spatele la noi şi din războinicul pe care-l interpreta trebuia să se transforme într-o gheişă fermecătoare. Doar din câteva tuşe de machiaj, din câteva mişcări, a căpătat o fluiditate atât de feminină, deloc exagerată, încât am rămas înmărmurit. Era atâta rafinament! Acel amestec de tradiţional – evident, actorul făcea parte dintr-o generaţie de actori de kabuki − şi o mică, infinitezimală tuşă de modernitate. Nu ştiu dacă m-a inspirat această experienţă, dar pot spune că în dansul meu caut acest rafinament. Ca să mă apropii mai exact de ceea ce caut, cred că cel mai potrivit cuvânt ar fi nobleţea. Nobleţea mişcării, a gestului, a atitudinii. Acest tip de nobleţe l-am explorat şi cu minunaţii actori cu care lucrez la acest workshop de la Bulandra: Cornel Scripcaru, Ana Ioana-Macaria, Daniela Nane, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Rodica Lazăr (ca să-i amintesc doar pe câţiva dintre ei), şi desigur, echipa mea, alcătuită din Ramona Bărbulescu, Rasmina Călbăjos, Alexandru Călin, Lari Giorgescu, Istvan Teglaş, Ştefan Lupu, Ioana Macarie, Ioana Marchidan, Cristian Nanculescu, Adrian Nour, Vanda Ştefănescu, Arcadie Rusu. Am căutat împreună logica frumuseţii, a respiraţiei, a viului. M-am întrebat de multe ori de ce îmi place atât de mult să mă uit la un răsărit de soare sau la un peisaj de munte. Şi mi-am dat seama că mă încarcă de energie. Energia frumosului are o forţă excepţională, trebuie doar s-o descoperim şi să ne lăsăm „ocupaţi” de ea. Este extrem de greu, într-o lume atrasă de rău, de violenţă, de şoc. Eu nu vreau să şochez, vreau ca împreună cu actorii să ne încărcăm de această energie pozitivă şi s-o împărtăşim şi altora. 
În workshop-ul de la Bulandra, am plecat de la o melodie celebră în Evul Mediu târziu, Folia, şi de la personajele lui Shakespeare, care poartă acest mesaj al nebuniei. Dar nebunia care are sensul creativităţii, al specialului, nu pe cel al bolii.
Am lucrat foarte frumos. Descopăr tot mai mult cât de important este dansul pentru actor. Pentru că el este „neformat”, nu este dinainte pregătit. Caut în el acea energie poetică, metafora şi sensul frumosului. Mă fascinează şi mă provoacă să lucrez cu actorii. Doamna Miriam Răducanu lucra foarte mult cu actorii. Spectacolul de la Bulandra este scris de corpul actorilor. Cuvintele, replicile lui Shakespeare sunt rescrise, reinterpretate de corpurile actorilor. Şi mi se pare formidabil!


Preferi să lucrezi cu actorii tocmai pentru că ei nu sunt „îndoctrinaţi”?
Orice corp inteligent e un corp frumos. Dansul e în noi. E acolo, în miezul nostru, un mic animal, o piramidă, o busolă care ne poartă către centrul fiinţei dezinhibate care este dansul. E ca şi cum am vedea rădăcinile unui copac, apoi zecile şi zecile lui de ramificaţii. Aşa se întâmplă şi cu acel „mic animal” dinlăuntrul nostru. Are o energie anti-moarte, e mai puternică decât orice. Şi, uite aşa, ajungem la frumos, la frumosul creaţiei.
La Paris, lucrez foarte mult cu liceenii, cu elevii, susţin workshop-uri de dans şi am o satisfacţie extraordinară. Evident, nu vor deveni dansatori, poate unul dintr-o mie, dar este atât de important să descopere dansul din ei. Să lase în urmă frica, ruşinea, prejudecata, complexele. Una dintre marile mele recompense a fost reacţia unui băiat foarte recalcitrant, pe care-l interesa doar fotbalul. Şi i se părea ceva foarte neserios să participe la cursuri de dans. În fine, văzând că nu-l interesează absolut deloc, l-am lăsat în pace. După o vreme, mă pomenesc cu un telefon. Era acel băiat recalcitrant, care mă ruga aproape ruşinat dacă pot veni să-i văd un mic dans al lui pe care l-a compus cu nişte colegi de şcoală. Aceste mici izbânzi sunt de fapt nişte victorii enorme.


Ce poartă Gigi Căciuleanu în valiza timpului, de care nu se desparte nicio clipă?
Când am plecat din România, valiza mea era plină de discuri din vinil şi de colecţia revistei Secolul XX. În valiza mea sunt rădăcinile din care eu şi dansul am răsărit. Fără Miriam Răducanu probabil că n-aş fi zburat niciodată. Apoi, şoaptele copilăriei, imaginea mamei, vocile bunicilor, muzicalitatea limbii ruse – unele rădăcini vin de acolo −, fraza pe care bunica Liuba mi-a spus-o pe când eram doar un puştan: „L-am văzut dansând pe Nijinski”. „Şi cum era?” „L-am văzut şi simţit dansând cu ochii închişi. Când a apărut, am închis ochii.” Mi se pare cea mai emoţionantă definiţie a dansului.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul