Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O creaţie fundamentală

        Ioan Groşan

Cinefilii români (şi nu numai) au, în fine, oportunitatea să vadă şi să revadă, in integrum, cum se zice, şi într-o elegantă colecţie-casetă, opera cinematografică de până acum a maestrului Lucian Pintilie, începând cu Duminică la ora 6, continuînd cu Reconstituirea, Salonul nr. 6 (ecranizare după Cehov, realizată în Iugoslavia, după alungarea regizorului din România în urma scandalului cu Revizorul, peliculă, până azi, aproape intruvabilă), De ce trag clopotele, Mitică?, Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus Paradis, După-amiaza unui torţionar, Niki Ardelean, colonel în rezervă şi Tertium non datur. La acestea se adaugă, în final, un substanţial „Bonus”, cuprinzând, aşa cum se specifică în prezentare, o serie de „lecţii de cinema, conferinţe de presă, colocvii, emisiuni tv”, totul „culminând cu omagiile care i s-au adus regizorului la Festivalul Internaţional de Film Transilvania şi la Muzeul de Artă Modernă de la New-York”.
O operă de-o viaţă, aşadar, operă care a marcat şi continuă să marcheze la modul profund, esenţial filmul românesc, spiritualitatea noastră. Fiindcă, aşa cum remarca criticul Michael Philips în Chicago Tribune (text reprodus pe coperta casetei ce conţine DVD-urile), „prea puţine ar fi fost posibile în noul val românesc, începând cu câştigătorul Palme d’Or-ului de la Cannes în 2007, «4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile» al lui Cristian Mungiu, dacă Pintilie şi filmele sale n-ar fi existat”. Îndrăznesc să adaug că nu numai cineaştii din noul val, dar toţi regizorii buni apăruţi după 1970 se trag, într-o măsură sau alta, din hanoracul lui Pintilie de la Reconstituirea.
Se poate găsi un numitor comun întregii pleiade de filme semnate de autorul Balanţei? Fără pretenţia de a-l afla, cred că, exceptând Salonul nr. 6, toate aceste creaţii cinematografice surprind din unghiuri diferite, multe din ele inedite, ceea ce s-ar putea numi „la Roumanie profonde”; o Românie cu dramele, mizeriile, jemanfişismul ei, dar – last, but not least! – cu inimitabilul ei umor. Pintilie a ştiut, ca nimeni altul la noi, să-l ducă pe spectator pe un implacabil traseu „corsi e ricorsi”, să-l determine să trăiască – la propriu, uneori! – acel râsu’plânsu’ de care vorbea Nichita Stănescu, cu alte cuvinte, să-l facă să râdă în hohote, pentru ca în secvenţa următoare să-i îngheţe râsul pe buze. De cele mai multe ori, când comicul se intersectează cu tragicul, unul din rezultate e grotescul. Pintilie este, din această perspectivă, un maestru al dezvăluirii mecanismelor groteşti care pun în mişcare şi definesc o întreagă lume.
Ca unul care am avut ocazia şi privilegiul să-i fiu în preajmă câţiva ani, ştiu cât de riguros, de migălos şi inspirat, în acelaşi timp, construia o mizanscenă – trăgea, în medie, şapte-opt „duble” pentru fiecare secvenţă, până ieşea totul „ţais”. Iar lucrul cu actorii – ce spectacol! Nu cunosc un alt regizor de film care să-şi „biciuiască” mai tandru interpreţii, pentru ca, la finalul scenei, să-i mângâie, magnanim.
E meritul producătorilor (firma „Filmex”, condusă de infatigabilul Titi Popescu, şi „Transilvania Film”, pusă pe picioare de unul dintre discipolii Maestrului, regizorul Tudor Giurgiu) că ne-a pus la dispoziţie o creaţie fără de care filmul românesc nu numai că ar fi mai sărac, dar ar fi, cu câteva excepţii, de-a dreptul mediocru.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul