Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teme de toamnă (II): Profesori-mentori

        Adrian Costache

Într-o paradigmă schimbată a educaţiei, modelul şcolii postmoderne poate fi descris ca fiind expresia unei reţele de comunicare, iar profesorul un fel centru al unui modul, totul dezvoltându-se pe orizontal (în vreme ce vechea paradigmă a educaţiei aşeza profesorul într-o ierarhie verticală, ca fiind primul − magister dixit). Destul de multă lume crede azi că vechiul educator-model a fost deja înlocuit cu educatorul-tehnician. Altfel spus, cel din urmă îşi face meseria de profesor ca un tehnician al instruirii, aşezat, eventual, în faţa unui calculator (arhivând aici lucrări, note – catalogul electronic şi-a făcut deja apariţia!), fără a se mai implica emoţional şi moral în vreun fel şi fără a mai încerca să transmită valori tranşante, perene. Evident, problema nu este deloc atât de simplă, deşi adepţii lecţiei postmoderne o doresc foarte simplă.
În numărul trecut am identificat în şcoală categoria rară a profesorilor-scriitori. Dar dacă aceştia sunt relativ puţini, categoria profesorilor-exemple sau mai degrabă a profesorilor-mentori este încă numeroasă. (Nu folosim aici termen de mentor cu sensul lui specializat şi intrat cumva în cultura curriculară recentă, acela de cadru didactic cu experienţă, care îndrumă un profesor tânăr.) Vorbim de mentoratul celălalt, cu sens larg, în care elevul poate deveni discipol cu ochii la profesor, care, la rându-i, e mentor/îndrumător, de la care nu preia doar cunoştinţe, ci şi comportamente culturale şi morale. Şi este bine că acest tip de mentorat are ecou şi adepţi. E şi mai bine când mentorii, profesori relativ tineri, îşi asumă sarcina de a deveni îndrumători ai tinerei generaţii şi de a le deschide acestora o fereastră anume, aceea către tradiţie şi istoricitate. Mai ales azi, când cel puţin în spaţiul nostru trecutul e mereu „revizuit”, iar istoricitatea este cu greu acceptată. Se ştie însă că o lume fără propria istorie este o lume fără identitate. O lume în care e posibilă predicţia dostoievskiană referitoare la Dumnezeu: într-o lume fără Dumnezeu (fără istorie – n.n.) orice e posibil.
Am în mână o carte specială, apărută în 2013 şi intitulată uşor paradoxal: Viitorul trecutului. Elevii de ieri, elevii de astăzi... Despre ce este vorba?... Cartea este rezultatul unui proiect (din mai multe altele) desfăşurat la Colegiul „Spiru Haretˮ din Bucureşti cu ocazia împlinirii, în acest an, a 100 de ani de existenţă. Proiectul, ne avertizează profesoara Cristina Ştefan, face parte dintr-o serie de „acţiuni educative sub patronajul Alianţei Colegiilor Centenare (ACC), alături de Colegiul Naţional «Sf. Sava» şi Şcoala Superioară Comercială «Nicolae Kretzulescu»”. Ideea învăţării prin proiecte, ni se spune, nu este chiar aşa de nouă cum ar părea. Ea se înscrie într-o direcţie a educaţiei numită „şcoala activă” şi pare a fi moştenirea lui Spiru Haret. „Principiul acestei şcoli, spunea Haret, este să facă din elev o fiinţă cu voinţă, cu deprinderi bune, în locul elevului pasiv, devenit un magazin de cunoştinţe neaplicabile”. Ei bine, proiectul coordonat de profesoara Cristina Ştefan tocmai acest lucru reuşeşte. În esenţă este vorba de a fi determinat un număr de elevi în a face o „investigaţie” atât în trecutul, cât şi în prezentul Colegiului, pe urma seriilor de promoţii care au absolvit liceul. Se naşte astfel o carte de „biografii şcolare” cu elevi ai Colegiului care au devenit personalităţi recunoscute, văzute şi înţelese ca atare de actuali elevi. Interesant, dar previzibil în acelaşi timp, ni s-a părut faptul că, sondând istoria acestor personalităţi în ipostaza de adolescenţi-elevi, imaginea este una de o mare varietate, dezvăluindu-se într-un fel faptul că anii de şcoală sunt un fel de „epopee”, eroic-comică în multe cazuri, un tablou complet în plan simbolic al vieţii de şcolar (de atunci, dar şi de acum!), cu revolte specifice vârstei, cu complexe la fel de specifice. Aproape 30 de pagini scrise de elevi, cei mai mulţi de clasa a IX-a, sunt impresii, comentarii, analogii, toate născute ca urmare a lecturii volumului autobiografic eliadesc Romanul adolescentului miop. Absolvent al Colegiului, Eliade aduce în paginile romanului probabil cea mai convingătoare imagine despre şcoală, adolescenţă, despre dramatismul formării, căci mărturiseşte, la un moment dat, Eliade: „eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ziua trecută”, motiv pentru tulburări şi întrebări nesfârşite despre existenţă şi identitate.
Numărul personalităţilor care au dat faimă Colegiului este mult mai mare, dar pentru elevi cazul Mircea Eliade a fost de la sine înţeles cel mai fascinant. Sunt prezente în carte  şi alte nume, Constantin Noica sau Grigore Moisil, primul interesant pentru felul în care în ultimii ani ai vieţii s-a întors cu o anume frecvenţă la colegiul pe care-l absolvise. De altfel, C. Noica avea ce spune, aşa cum avusese ce spune şi ca elev când debutase, în 1927,  în revista Vlăstare a Colegiului, cu un eseu intitulat O poveste: „Sunt două lumi. Cea care este şi despre care nu se vorbeşte; se numeşte lumea reală, pentru că nu e nicio nevoie de a vorbi despre ea (...). Şi cealaltă e lumea artei; e cea despre care trebuie să se vorbească, pentru că altfel n-ar exista. (...) Una este lumea reală; cealaltă este lumea ideală. Pe una o simţim; pe cealaltă o presimţim”.
Finalitatea acestei cărţi n-o explică doar profesoara Cristina Ştefan, mentorul şi iniţiatorul acestui proiect: „este important ca (tinerii în formare) să valorizeze, ca modele de reuşită socială, personalităţile remarcabile, care au răspuns cândva prezent ca elevi ai liceului”. Finalitatea proiectului îl explică la fel de bine şi una dintre elevele angajate în realizarea lui, Irina Mihalache, elevă în clasa a X-a D: „Auzind profesorii povestindu-ne despre Spiritul Spirist (sic!...), s-a trezit în mine sentimentul de apartenenţă la un grup secundar, cum am spune la sociologie”.
Volumul este alcătuit prin contribuţia a 33 de elevi, a doi profesori: Cristina Ştefan şi Adrian Pascu, multă vreme director al Colegiului, şi a unui părinte Constantin Hostiuc, ultimul observând cu îndreptăţire că există azi (poate şi ieri) profesori care nu pot răspunde altfel la întrebarea „De ce învăţăm materia cutare sau cutare? ” decât prin „Fiindcă aşa prevede programa”. E cazul – spune C.H. ironic – „profesorului-pedagog” .
Ca o replică indirectă dată acestei realităţi vin cumva cuvintele Cristinei Ştefan: „Profesorul de azi pare să cadă de acord cu elevii asupra mijloacelor prin care să poată atinge scopurile educative, să negocieze sarcinile de lucru, să convină asupra modului în care se desfăşoară evaluările cu cei care le susţin”. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul