Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Explicaţii logice şi minuni

        Radu Aldulescu

Se spunea cīndva, īn vremurile bune ale romanului autohton, că potenţialul unui autor se vede cu adevărat la a doua carte abia. Prima carte se presupune că exploatează experienţe personale, care, odată epuizate, ar lăsa să se manifeste plenar capacităţile creative. Asta nu doar īn cazul prozei de factură realistă, deoarece orice fel de structură stilistică recurge la experienţa personală care lucrează īn tandem cu creativitatea, fiind tutelate, eventual, de spiritul critic... Fapt e că fiecare nouă carte ar trebui să fie un nou test, o confirmare cu asupra măsură a valorii autorului instituită de cartea sau cărţile precedente. Spun ar trebui, fiindcă era valabil, repet, cīndva, īn alte vremuri. Īn prezent nu se mai ţine cont de acest soi de devenire scriitoricească, debilizată sau chiar desfiinţată de haosul valoric instituit şi gestionat cu mīnă forte de critică şi de metodele de promovare ale editurilor. Īn sfīrşit. Prea puţini mai sīnt autorii care mai găsesc motivaţia de a se lua īn serios şi fără doar şi poate că motivaţia ţine de vocaţie. Unul dintre aceşti autori este Cristian Meleşteu, despre al cărui volum de debut, Radiografia unei zile de mai, am scris anul trecut entuziast. Cartea era compusă din patru secţiuni-povestiri vădind nişte conexiuni ce puteau īnchega un microroman. Scriu acum, iată, despre a doua lui carte, Revoluţia borfaşilor, apărută la Editura Tracus Arte şi care face pasul decisiv spre un roman coerent, īn toată regula, predominant suprarealist. Mi se pare sugestiv pentru haosul valoric pomenit mai devreme felul cum sīnt receptaţi şi ierarhizaţi de critică autorii debutanţi de primă mīnă precum Cristian Meleşteu, despre care au scris mai mult prozatori şi mai puţin critici de meserie. Pe coperta a patra a Revoluţiei borfaşilor există trei fragmente de comentarii la cartea anterioară, aparţinīnd lui Şerban Tomşa, Augustin Doman şi subsemnatul, de unde s-ar putea trage concluzia că ne lăudăm noi īntre noi. Pīnă la a ne lăuda īnsă, am dobīndit oarece spirit critic citind şi scriind. Există, de asemenea, pe copertă şi un al patrulea text critic, ceva mai mare, nesemnat, aparţinīnd editurii probabil, care se referă la romanul prezent şi sugerează o legătură-asemănare īntre el şi Groapa lui Eugen Barbu. Se pomeneşte de existenţa unei „lumi despre care nu s-a scris cu atīta elocinţă poate de la «Groapa» lui Eugen Barbu”. Trec peste elocinţa necesară pentru a transpune īn ficţiune rumoarea păstoasă a segmentelor sociale prezentate de cei doi autori, dar de la realismul frust al lui Barbu, compus din detalii extrem de exact desenate-colorate, este o cale lungă pīnă la suprarealismul lui Meleşteu, ornat cu inserţii fastuoase, de un fantastic grotesc şi burlesc. Ce să mai zicem de distanţa dintre lumile celor doi autori, aflate ca şi pe planete diferite, chit că ambele sīnt populate de hoţi, şarlatani, bătăuşi, prostituate care mediază şi direcţionează decisiv circulaţia banului. E ca şi cum l-ai asemăna pe Rembrandt cu Salvador Dali, observīnd la pīnzele lor combinaţii de culori īnrudite. Asta apropo de receptarea critică, receptare care, atunci cīnd nu pică pe alături ignorīnd, pică pe alături comentīnd.
Prin maniera stilistică īn care-i tratată tema raportată la titlu, Revoluţia borfaşilor face o trimitere ingenios-subtilă la evenimentele din decembrie 1989, intrate īn istoria recentă sub numele de revoluţie. Ni se aminteşte astfel că, la pachet cu dobīndirea libertăţilor de toată mīna, corpusul social  al Romāniei s-a īmbibat pīnă la saturaţie cu proliferarea dezlănţuită a fenomenului infracţional. Borfaşii lui Meleşteu ar putea īnlocui, la o adică, inexistenta şi mult invocata de socio-politologi clasă de mijloc din Romānia. Poporul romān compus din supravieţuitori prin mici găinării pare să reflecte aura de derizoriu a clasei politice. Membrii clasei politice nu apar īn carte, măcar că li se simte prezenţa şi li se vede rodul acţiunilor, īn plevuşca de borfaşi mărunţi pe care o cultivă şi care dă tonul specificului naţional şi al culorii locale. Din acest specific şi culoare īşi trage autorul expresivitatea păstoasă, cu conotaţii tragice şi groteşti.
Personajul central al romanului are o biografie bizară, frizīnd neverosimilul şi, totodată, de mare efect tipologic-estetic. Tase Treflă, elev model, premiant, pasionat de matematică şi student eminent, īşi ia doctoratul īn jocurile de noroc. Se maturizează la şcoala superioară a vieţii, ajungīnd cartofor īnrăit, beţiv de cursă lungă şi bătăuş notoriu īn cartier. Naraţiunea urmăreşte pas cu pas, de la prima la ultima pagină, parcursul aventuros al lui Tase, pornind de la datoria īn care acesta se īnglodează ca īntr-o mlaştină ce stă să-l īnghită, īn urma pierderii unei partide de poker grandioase, pe viaţă şi pe moarte, inclusă īntr-o scenă cu reverberaţii magice, de basm, amintind de confruntări asemănătoare din O sută de ani de singurătate, a lui Garcia Marquez. Tase īşi plăteşte datoria īndatorīndu-se la un cămătar – altă figură grotescă de borfaş. Ca să se achite de această din urmă datorie, apelează la căsătoria cu Getuţa, care, pe līngă zestrea ei, īi promite pătrunderea īn mediile mai scuturate ale clasei oamenilor de afaceri, impunīndu-i totodată să se rupă de anturajul nefast al borfaşilor de cartier care-l formase. După nuntă īnsă, Tase īşi convoacă prietenii la o lungă petrecere a burlacilor, ce se constituie īntr-o scenă lungă de cīteva zeci de pagini īn care apar o sumedenie de personaje de fundal. Autorul obţine efecte spectaculoase īn portretizarea tuturor acestor personaje, supralicitīnd īn proximitatea neverosimilului, amestecīnd şi potenţīnd datele realităţii. Iată, bunăoară, cum sīnt descrise crizele unui alcoolic: „(...) rumeguşul acela care plutea peste tot prin curte şi prin sat i se făcuse ghem īn stomac. (...) Īncepuse să bea alcool din ce īn ce mai tare, ca să dizolve rumeguşul din burtă şi să-l poată elimina. Īntr-o noapte se trezi cu senzaţia că bila din stomac se mişcă. «Nu e rumeguş, gīndi, astă vară cīnd am dormit afară am īnghiţit o mierlă īn somn şi acum vrea să fugă īn lume să-şi găsească perechea...» şi hotărī să bea repede ceva tare, să o ucidă īnainte să-i străpungă ea, cu ciocul şi ghearele, burta, īn īncercarea de a scăpa din colivia coastelor sale. (...) Alcoolul īi īnecă mierla īn stomac, dar şi amintirile negre cu nevastă-sa īntinsă pe catafalc şi cu bulgării de pămīnt ce-i acopereau nemilos coşciugul coborīt īn groapă”.
Luat de valul petrecerii burlacilor şi de obsesia că ar fi ultimul din neamul său cu o soartă de pierzător la poker şi īn viaţă, Tase se īndepărtează de proaspăta lui soţie şi de şansa de a-şi depăşi condiţia de borfaş mărunt. Printre scenele memorabile ce īnsăilează naraţiunea o aflăm şi pe aceea īnclinīnd spre un realism magic excelent instrumentat, īn care autorul, īn postura de personaj narator, se īndrăgosteşte īn taină, īn timp ce scrie de iubita unui personaj, identificīndu-se pe moment cu acesta. Īn aceeaşi manieră este rezolvată īn final obsesia lui Tase. Acesta se duce īn satul bunicilor de la munte, pustiu, părăsit de toţi locuitorii, īn care īşi trăieşte ultimele zile bunica lui. Aceasta īi decriptează obsesia şi destinul prin diverse probe năstruşnice la care īl supune, printre care şi o partidă de poker, precedată de ultima dorinţă a bătrīnei, de extracţie eshatologică: să fie īngropată dimpreună cu piciorul său mumificat, amputat cu mulţi ani īn urmă, pe care īl păstrează īntr-o ladă de zestre. Partida de poker finală protagonistul o dispută cu bătrīna moartă deja, cu cărţi confecţionate din file de Biblie. Cīştigīnd, Tase se consideră rege al pokerului şi spărgător al propriului ghinion. Scena finală o īnfăţişează pe Getuţa legănīnd un copil căruia i-l arată pe tatăl său, pe Tase, īn fotografia de nuntă, īn chip de ginerică. Ea invocă dorinţa ca soţul să i se īntoarcă acasă tocmai īn momentul cīnd cineva sună lung la uşă.
Lovitura de teatru a revederii celor doi, sau a apariţiei unui al treilea, este īnlocuită de autor cu un comentariu final de o pertinenţă metafizică: „Īn viaţă, destul de des se īntīmplă lucruri normale, dar unii, negăsindu-le nici o explicaţie logică, le pot considera minuni...”.
Atīt īn viaţă, cīt şi īn literatură, aş completa. Acest al doilea roman vine ca o explicaţie logică a primului semnat de Cristi Meleşteu şi, totodată, ca o minune, care confirmă cu asupra măsură īnzestrarea unui autor de raftul īntīi.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul