Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

LA BARZA CHIOARĂ…

        Gelu Negrea

…Face Dumnezeu cuib – e un lucru binecunoscut tuturor din zoologie, folclor şi experienţa istorică bimilenară a poporului nostru greu încercat cu varii nenorociri pe toate meridianele şi paralelele inegale ale timpului. Pantocratorul salvator a fost, de astă dată, Olanda prin laleaua neagră cu bulb dublu: Robben – Sneijder; cuibuşorul de nebunii onirico-balcano-fotbalistice era accederea Românei la barajul pentru calificarea între cele 32 de echipe care se vor alinia la startul Mondialului brazilian. Ghici, cine-i barza şi de ce nu reuşeşte pintenoaga să-şi rezolve problemele oftalmologice de-atâta amar de vreme?
Scriu aceste rânduri la câteva minute după încheierea partidei cu Estonia şi mărturisesc că simt un impuls teribil să fac arşice jocul Naţionalei lui Victor Piţurcă. Crispat, plictisitor, puchinos, fără aplomb şi fără orizont. Un lamentabil na-ţi-o ţie, dă-i-o adversarului, obsesiv şi performant la cele mai înalte standarde ale anti-fotbalului. Dar, mai presus de toate, fricos. Îngrozitor, stupefiant, umilitor de fricos. Şi selecţionerul, şi fotbaliştii păreau paralizaţi în egală măsură de posibilitatea de a rata şansa barajului ca şi de oportunitatea de a o fructifica. Golul marcat de olandezi încă din debutul meciului de la Istanbul, în loc să le înfoieze aripile le pălărea dezolant turtia, încurajările spectatorilor în loc să-i mobilizeze şi să-i însufleţească, le plumbuia amarnic picioarele, şi-aşa împleticite şi nesigure încă de la primul fluier al arbitrului. O panică fără temei şi fără obiect înceţoşa minţile tuturor şi locul aşteptatului joc relaxat şi dezinvolt – în fond, nu întâlneam nici Spania, nici Germania, nici Brazilia, ci un outsider de profesie, Estonia – era luat, pe minut ce trecea, de o bâlbâială cacofonică şi generalizată, nutrită pervers de spaima de a nu greşi. Iar ca să nu greşească, fotbalistul român are la îndemână o singură soluţie: să trimită mingea înapoi – la fundaşii centrali, la portar, la mama dracului – numai către treimea adversarului, nu.
Până la urmă, har Domnului, toată tevatura s-a terminat cu bine: Olanda a învins previzibil comandoul de ieniceri al lui Fatih Terim, acoperindu-i de ridicol pe scenariştii de duzină care văzuseră în utilizarea lui Sneijder şi Kuyt în unsprezecele de start al lui Van Gaal o stratagemă sulfuroasă, menită să faciliteze un ceva, cumva, mă-nţelegi mata… Acestor obişnuiţi cu legea pământului mioritic, Eduard al III-lea al Angliei (ţara care a brevetat noţiunea de fair-play) le-ar fi bătut mustrător obrazul şi le-ar fi adresat celebrul afront: honni soit qui mal y pense (ruşine să-i fie celui care se gândeşte la rele)!
După o zi de reflecţie şi o noapte de aşezare a lucrurilor într-o ordine mai puţin temperamentală, meciul cu Estonia, ca şi întregul parcurs al Naţionalei Românei în grupă, a prins să se contureze însă (şi) într-o altă lumină. Niţeluş sentimentală, viguros machiavellică, dar, în fond şi la urma urmelor, profund realistă: cine se mai iluzionează astăzi că fotbalul – şi viaţa, în general – ar fi vreun tăpşan paradisiac pe care se zbenguie îngerii?! Haida-de… Să stăm, aşadar, strâmb şi să judecăm metodic:
Naţionala României, preluată de Victor Piţurcă după eşecuri repetate în toate competiţiile la care participase în ultimele decenii, acuza cel mai puternic lipsa de rezultate. Ultima calificare la un turneu final de Campionat Mondial se consumase în mileniul trecut, iar unica prezenţă la un baraj se întâmpla în urmă cu 12 ani, în dubla de coşmar cu Slovenia. În atare condiţii, opţiunea lui Piţurcă pentru deviza lui Niccolň Machiavelli „scopul scuză mijloacele” mi se pare cea corectă. Singura corectă. Cu atât mai mult cu cât generaţia lui Mutu şi Chivu n-a prea fost la înălţimea liderilor ei, iar ulterior peste soccerul autohton s-a întins un pustiitor deşert valoric, ale cărui efecte pot fi zărite şi astăzi cu ochiul liber de prejudecăţi patriotice. Piţurcă încearcă de vreo doi ani să cârpească anteriul lui Arvinte, inventând din nimic fotbalişti pentru Naţională (lista celor pe care i-a făcut tricolori din anonimi provinciali este mai lungă decât atestă memoria noastră capricioasă: Tănase, Bourceanu, Chiricheş, Măţel, Tamaş, Grozav, Hoban, Torje, Chipciu, Pintilii, Maxim, Keşeru, Rusescu, Găman, Luchin, Alexe, Silviu Lung jr. sunt doar câţiva dintre ei…). Majoritatea i-a avut ca idoli pe Adrian Mutu şi Cristi Chivu; cei mai mulţi au crescut la (iar, uneori, în) umbra lor, percepându-le interminabila serie de ratări ca pe o fatalitate insurmontabilă. Cu o selecţionată lipsită de valori, alcătuită din jucători fără obligatoria mentalitate de învingător, Piţurcă n-a avut de ales, punând totul pe o singură carte: a rezultatului cu orice preţ. Ştia că doar el, rezultatul, contează în clasamente, fortifică moralul fotbaliştilor, îi familiarizează cu aerul tare al performanţei şi le deschide apetitul pentru revenirea în circuitul competiţional de vârf. Nu de meciuri frumoase aveam noi nevoie, ci de calificări în turnee finale de Campionat Mondial şi European. La ce ne-a folosit că în returul cu Slovenia din 2001 am dominat copios şi ne-am creat zece-cincisprezece ocazii de gol?! Fără pârdalnicele de puncte aşezate gospodăreşte la teşcherea, fără plutirea constantă în preajma marilor caizi ai sportului-rege ne pândea pericolul de a împărtăşi în continuare destinul păgubos al turcului peripatetic: geaba vii, geaba te duci, geaba rupi nişte papuci.
De nevoie, dar şi din calcul rece, Piţi a sacrificat cu cinism asumat spectacolul (acela mult-puţin de care eram capabili…) în favoarea meschinăriei pragmatice, dar productive, traduse în filosofia tabelei de marcaj. Procedând astfel, a recuperat încet-încet 28 de locuri în clamentul FIFA unde fanteziile incompetente ale predecesorului său, Răzvan Lucescu ne dăduseră de-a berbeleacul până pe locul 56, imediat după Burkina Faso. Exemplul surorii noastre de gintă latină, Italia, rămâne pentru orice om cu scaun la cap, un reper indelebil: macaronarii joacă închis, cârpănos, pedestru, enervant, însă şi-au aşezat în vitrina cu trofee patru titluri de campioni mondiali. Îi mai întreabă cineva cum le-au obţinut? Succesele se dispensează de istorie, după cum eroii se dispensează de biografie. Când spulberi un record, nu mai contează că în clasa a V-a ai rămas corigent la muzică! Nici măcar că ai copiat la teza de matematică…
De-aia mă întorc şi zic: să lăsăm deoparte ţâfnele fără acoperire şi mofturile estetice. La fotbalul şi fotbaliştii pe care-i avem, barajul e un bonus al soartei. Când jucam sferturi de finală în SUA o făceam cu Hagi, Răducioiu, Gică Popescu, Lupescu, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu şi alţii de calibrul lor; acum ne consolăm cu Măţel, Grozav, Lazăr, Tănase, Hoban… Alţi bani, altă distracţie. Este onest să recunoaştem: dacă vom depăşi rigorile barajului, putem bifa o performanţă. Aproape un triumf. Spuneţi-mi numele tricolorilor comparabili în teren cu Cristiano Ronaldo, Nani, Pepe, Coentrao, Mandzukici, Luca Modrici, Konoplianka şi celelalte vedete europene de la Real Madrid, Bayern şi nu mai ştiu ce formaţii din elita mondială a fotbalului? Noi suntem competitivi în materie de silenzio stampa, de dă-i cu şpriţu’ pân-la ziuă, de declaraţii prăpăstios-indigeste şi de alte îndeletniciri similare, de natură să te facă pe tine, biet suporter de bună credinţă, să simţi că te-apucă disperarea şi dorul de Gigi Becali…
P.S. Zice o vorbă-n colţuri şi rotundă: ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă s-ar putea să ţi se-ntâmple! De-aia, eu vă sugerez cuviincios s-o lăsăm mai moale cu aspiraţia noastră cvasi-unanimă de a pica la baraj cu Grecia fiindcă Cel de Sus nu doarme chiar tot timpul şi n-ar fi exclus să ne facă pe plac. Iar dacă o feştelim cu elenii şi ne înecăm ca romul la mal nu vom mai avea nici măcar scuza ghinionului la tragerea la sorţi.
Expectativa prudentă şi lirico-fatalistul „de-o fi una, de-o fi alta ce e scris şi pentru noi, bucuroşi le-om duce toate…” mi se par infinit mai înţelepte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul