Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

File de festival

        Costin Tuchilă

Simfonia nr. 1 în Mi bemol major de George Enescu a deschis cel de-al doilea concert al Orchestrei din Paris, programat în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu” (6 septembrie 2013, Sala Palatului). Orchestra franceză şi dirijorul său, Paavo Järvi, au conferit o bună interpretare simfoniei enesciene, ansamblul dovedind, pe lângă o omogenitate de invidiat a tuturor partidelor, asimilarea particularităţilor stilistice, a celor care fac diferenţa între opusul enescian şi lucrări similare din epocă. Desigur, pare a fi de la sine înţeleasă această remarcă de ordin stilistic, dar nu o dată muzica lui Enescu, un compozitor cu limbaj personal, ale cărui componente trebuie descifrate cu atenţie în partitură, este interpretată – eufemistic spus – superficial. În această ediţie, a XXI-a, a Festivalului am remarcat, poate mai mult decât altădată (fireşte, cu excepţiile de rigoare, ele nu pot lipsi), înţelegerea adecvată a creaţiei enesciene din partea muzicienilor străini, iar prejudecata că muzica lui George Enescu e greu de cântat de cei care nu simt filonul ei românesc mă face să zâmbesc. De ce ar fi mai greu de înţeles şi de cântat Enescu decât, de pildă, contemporanul său Prokofiev? Sau decât Șostakovici? Sau sursele folclorice, care există şi la cei doi compozitori ruşi, sunt mai uşor de înţeles? Sper că această prejudecată a dispărut, suntem totuşi de câţiva ani buni în secolul XXI, asta apropo de ideea lui Pascal Bentoiu, foarte adevărată de altfel, că Enescu este un compozitor pentru secolul XXI. Orchestra din Paris şi dirijorul de origine estoniană au interpretat în aceeaşi seară Simfonia nr. 5 în Si bemol Major de Prokofiev, compusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o muzică iarăşi foarte pretenţioasă ca limbaj, căreia i-au redat întreaga complexitate şi strălucire.
Rămânând la interpretările lucrărilor de Enescu în această ediţie a Festivalului, se cuvin remarcate versiunile Suitei a III-a „Săteasca” (Orchestra Filarmonicii Naţionale a Rusiei, dirijor: Vladimir Spivakov) şi a poemului simfonic Vox Maris, în primul concert al Orchestrei şi Corului Academiei Naţionale „Santa Cecilia” din Roma, cu Antonio Pappano la pupitrul dirijoral (miercuri, 11 septembrie). Apreciatul muzician, mult aşteptat la Bucureşti, a avut ideea ingenioasă de a lega primele două piese din program, Une barque sur l’océan (partea a treia din suita Miroirs) de Maurice Ravel şi poemul enescian, pentru a realiza probabil o relaţie tematică (ambele sunt, în fond, lucrări programatice) şi, de ce nu, una de ordin stilistic. Astfel, după încheierea piesei de Ravel, Pappano a făcut o foarte scurtă pauză, fără a se întoarce către public şi a dat orchestrei intrarea pentru Vox Maris. Interpretarea partiturii enesciene, pentru mulţi relativ greu abordabilă sau poate considerată greoaie, a avut o calitate esenţială: raportul exact dintre voci şi orchestră, cântul vocal perfect integrat în ansamblul instrumental, impersonalitatea corului, pe care compozitorul o dorea aici (de aceea menţiona că acesta trebuie plasat în culise). În plus, atmosfera de meditaţie care se desprinde din Vox Maris şi pe care Antonio Pappano a reliefat-o într-adevăr convingător. Concertul din 11 septembrie s-a încheiat cu o admirabilă versiune a Simfoniei nr. 9 în mi minor, „Din lumea nouă” de Dvořák, pentru ca în ziua următoare să fim martorii unuia dintre marile evenimente cuprinse în acest Festival, intens mediatizat, Recviemul de Verdi în interpretarea aceloraşi muzicieni italieni. Astăzi această versiune este considerată, pe bună dreptate, un etalon de interpretare a partiturii compuse de Verdi pentru comemorarea unui an de la moartea lui Alessandro Manzoni (a fost cântată în primă audiţie la 22 mai 1874, în Biserica San Marco din Milano).
În seria „Concertele de la miezul nopţii”, de la Ateneul Român au putut fi ascultate, ca şi la precedentele ediţii ale Festivalului, formaţii care s-au dedicat interpretării muzicii vechi, cu instrumentele de altădată, într-un stil cât mai apropiat de cel care se presupune a fi cel al epocii, întotdeauna primite cu entuziasm de melomani, mai ales de cei avizaţi. După concertul formaţiei „Europa galante”, solist şi dirijor: Fabio Bondi, cu un program integral Vivaldi, ansamblul „La Venexiana” a prezentat sâmbătă, 7 septembrie, în concert, opera L’Orfeo de Monteverdi, şi ea, ca şi altele, raritate pe scenele noastre. Pe un libret de Alessandro Striggio, L’Orfeo, favola in musica este prima lucrare care poate fi înscrisă cu fermitate în genul numit operă. Cu un ochi privind în urmă şi cu altul întrezărind viitorul artei vocale, Claudio Monteverdi (15 mai 1567, Cremona – 29 noiembrie 1643, Veneţia), contemporanul lui Shakespeare şi Cervantes, întruchipează, s-a spus, începutul vremurilor moderne în muzică şi creaţia sa rezistă, iată, după patru veacuri, producând întotdeauna momente de încântare. După o reprezentaţie în cadru privat, Orfeu s-a jucat pentru prima dată în public la Mantova, la 24 februarie 1607, având un destin privilegiat. În altă ordine de idei, puţine genuri artistice au avut şansa de a se naşte printr-o capodoperă, aşa cum este Orfeu de Monteverdi. Cu solişti redutabili, dar cu o formaţie instrumentală mai restrânsă faţă de ceea ce se presupune a fi notat în partitura încifrată a lui Monteverdi, dirijorul Claudio Cavina a oferit o versiune întru totul apreciabilă celebrei opere: echilibru sonor, armonie, ritm optim al desfăşurării fabulei muzical-teatrale, reliefarea detaliilor care dau culoare şi tensiune acestei muzici. În rolul lui Orfeu l-am ascultat pe Furio Zanasi, un excelent cântăreţ specializat în muzică renascentistă şi barocă, o voce cu timbru distinct, cu un stil foarte adecvat al intonaţiei şi frazării. O remarcă specială se cuvine mezzosopranei José Maria Lo Monaco (Messaggera/Speranza) şi Corului de Cameră „Preludiu” al Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”, pregătit de Voicu Enăchescu.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul