Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cu dragoste şi ură, poezie

        Dan Cristea


Sentimentul divizării, al inconfortului existenţial, al neregăsirii depline în nici o categorie de identitate se poate percepe din toate volumele de poeme ale lui Dumitru Chioaru. Astfel, poetul comentează ingenios şi totodată metaforic această “nefixare”, făcând din semnul zodiacal al naşterii (balanţa) o “cruce” a destinului: “ay zodia mea de toate zilele balanţa/ într-o parte sau în altă parte/ nici bun nici rău nici mort nici viu/ niciodată eu şi niciodată altul/ neputând mai mult/ decât o cruce vie să fiu” (Balanţa). Aceeaşi ingeniozitate manifestă autorul şi în introducerea în poem a datelor biografice proprii, acestea, cum suntem lăsaţi a înţelege, influenţându-i din profunzime profilul personajului liric aflat între două lumi, pradă deopotrivă “ispitelor” şi “părerilor de rău” sau, în alţi termeni pe care îi foloseşte, “adevărului” şi “vieţii”.


Aşadar, Dumitru Chioaru se naşte la 19 octombrie 1957, în Sângătin, un loc, cum îl descrie poetul, “departe de lume departe/ de şosea şi de calea ferată/ într-o vale legănată de păduri”, unde “îţi răspunde numai cucul”. Metafora blagiană, a sângelui din străbuni, metaforă dragă, în genere, exinoxiştilor, şi pe care o citim într-un Autoportret, vorbeşte despre originile poetului. Imaginea exprimă atât vitalitatea, cât şi dorinţa care se cere cheltuită, chiar şi într-un mod sălbatic: “şi sângele/ curge din interior şi irigă/ tăcerea; susurul lui prin timp/ e viaţa netrăită a strămoşilor/ năvălind în lumina ochilor mei”. În acelaşi timp însă, analizând acelaşi poem, invazia de viaţă, semnalată prin sângele primordial, e precedată de imaginea “mâinii care scrie” şi care se înfăţişează, în odihna ei pe pagină, “demonic de transparentă”, străină, într-un fel nenatural, de culoarea substanţei vitale. Mai mult, introducând în contextul metaforic şi o nuanţă de artificialitate, ca şi de apartenenţă la alt regn, venele se arată sub piele “ca-ntr-un acvariu câteva plante”. Existenţa şi scrisul sunt, pentru poet, două lucruri diferite şi în disputa dintre ele, metamorfozată uneori şi sub alte chipuri, trebuie căutată sursa principală a melancoliei ce se insinuează în universul lui Dumitru Chioaru, căci melancolia nu înseamnă atceva decât imposibilitatea de a te găsi în posesia deplinului.


“Amintirea cărării din grădină”, “drumul prin lanul de grâu”, “copilăria înaltă cât cerul”, pădurea din copilărie (“unde ai învăţat să scoţi sunete/ întocmai ca păsările”) aparţin evocărilor biografice faste, reprezentând parantezele nedisputate din textul identitar al eului personal. Balanţa se rupe însă şi trenul îl poartă, printre coline, “spre oraşul inundat de sate/ ca ecou al revoluţiei din octombrie”. Istoria îşi joacă şi ea partea, culoarea roşie marcând, în sensul parabolei, toate cele cinci cercuri care semnifică decadele de existenţă ale autorului: un “cioc roşu de pasăre”, “topoarele roşii”, “vântul pustiu şi roşu”, “omizile roşii”, o “cruce pe zările roşii” (Al treilea cerc). Primul volum al poetului, Seara adolescentină, 1982, consemnează, de la “vârsta şi traiectoria meteorilor”, prin notaţii interioare şi exterioare, şi primele momente de inconfort existenţial , cum ar fi plictisul, vidul duminical, senzaţia de urât printre cei mari, cunoştinţa cu personaje rebarbative din peisajul urban (“contabilul ridică/ spatele împăiat de la birou” “ochii unui chelner/ se-nvârt ca monezile”). Sentimentul (“inima”) e “zeul asasinat” al locului. Ispita erotică (“ea cea mult visată”), trecută prin reverie, prin vis, prin scriitură, prin apele şi tuşele tristeţii sau melancoliei, constituie totuşi întreaga chemare a acestor versuri simpatice, compuse îngrijit şi decent, cultivând uneori elipsa şi contrapunctul, păcătuind câteodată printr-o sintaxă dificilă. Femeia e lumină (“se iluminează”), lumina e femeie (”trupul meu tremura de lumină ca de o femeie despuiată”). Strivită sub pleoape, ca obiect real de contemplaţie, imaginea femeii se retrage “ca-ntr-un templu” (aşadar esenţializată şi idealizată de amintire), în “globul dulce al cristalinului” (Femeie la cules de mere). În altă parte, imaginea femeii, aşa cum e păstrată în amintire, e totuna cu imaginea femeii născută de scriitură (“aceeaşi femeie ieşind acum/ de sub mişcarea creionului pe hârtie”). Momentul prezent este cel care lipseşte.


În poemele despre poeme din Biblioteca genetică, Dumitru Chioaru îşi arată mai pregnant faţa şi afilierea optzecistă, în special pe linia cultivată de Bogdan Ghiu, minus textualismul acestuia. Poemul constituie astfel o “copie la indigo după ziua creaţiei”, intrarea în poem înseamnă ieşirea din trup, scrisul poemului e autodistructiv, se hrăneşte din fiinţa poetului (“dintr-o fiinţă eram cu mesteacănul/ dintr-o limbă cu focul ce mănâncă mesteacănul”), poemul e transparent, deşi acoperit de cuvinte, pentru că e născut de primul cuvânt. Ideile nu sunt noi, ele circulă în epocă, dar Dumitru Chioaru le înzestrează cu o mistică dramatică şi bolovănoasă a scrisului la poem care ar pretinde jertfe şi sânge, insomnii sisifice şi chinuri prometeice (“cu gheara de vultur mă sfâşiu/ cu gheara de vultur mă scriu”), moarte şi înviere. Viaţa poemului se plăteşte cu viaţa creatorului, iată ce afirmă, în esenţă, poetica lui Dumitru Chioaru: “Pe căi bătute adesea…/ şi ostenită-i orice sintaxă/ de câte ori aşteptăm viaţa/ globula roşie suptă de albă/ trupul tăindu-şi conturul înflăcărat în oglindă - / atâta iarnă între el şi imaginea întoarsă/ în cuvânt/ unor versuri abia întrezărite/ de câte vieţi aşteptăm viaţa/ presimţire ciudată a trupului abandonat/ la naşterea definitivă într-un vers - / globula roşie suptă de albele pagini/ parcă ar fi femeie urcând/ din memoria cu scara interioară “(Aşteptăm viaţa).


Primul volum al lui Chioaru după nouzeciul eliberat de cenzură, Secolul sfârşeşte într-o duminică (1991), cuprinde poeme ceva mai lungi, cu versuri dislocate şi imagini dezmembrate, menite a sugera, după posibilul model al lui T. S. Eliot din The Waste Land, o “lume nebună nebună în dans/ pe nervii optici” sau “oraşul-miriapod”, de singurătăţi, de indiferenţă, de lucruri sordide. Unul din mijloacele care sar în evidenţă, folosite în acest scop, ar fi parodia mitologică, degradarea şi subminarea legendei. Modernitatea, cu alte cuvinte, şi-a secat seva de vitalitate: “Odisee modernă într-un acvariu -/ ulise-i plecat peste mări şi ţări/ iar penelopa fardându-se-l (în)toarce/ cu vraja întrebărilor zilnice” ori, în alt fragment, unde timpul devine ceva utilitar, “copii lui cronos zeul ceasului deşteptător”. Poemele rămân totuşi dificile, greu de parcurs, cu excepţia momentelor când autorul îşi atinge temele familiare, de poetică, aşa cum se întâmplă în acest caz, unde se rezumă o profesiune de credinţă: “Singurătate: miros de cerneală -/ poezie/ când cuvintele sunt mai reale decât lucrurile”.


Poezia lui Dumitru Chioaru este poezia unui spirit fin şi cultivat care pune în balanţă, deopotrivă, viaţă şi bibliotecă, existenţa ca existenţă şi existenţa livrescă, amânând sau ocolind opţiunea, deplângând şi suferind de singurătatea printre cărţi, dar privind spre viaţă tocmai din perspectiva acestei dispute (“rană”) fără de care nu s-ar naşte, pentru autor, nici carte, nici poem. “Ispitele şi “părerile de rău” sunt, cum spune poetul cu o imagine lucrată la rece şi în amănunt, ca “un cor de măicuţe leproase/ pe o insulă îndepărtată/ uitându-şi suferinţa în cântece”. “Profesionist al suferinţei”, cum se denumeşte el însuşi, Dumitru Chioaru ştie prea bine că aceasta e, dintotdeuna, una din sursele fundamentale ale poemului. Poetul îşi compune, cu migală şi preţiozitate, cu dramatism şi tehincă a dozării efectelor, portretul complicat al unui melancolic şi întristat vieţuitor între pereţii de cărţi ai bibliotecii, căutând probe şi dovezi dacă nu şi-a pierdut, prin înstrăinare de sine, capacităţile sensibile. Lacrimile sunt astfel o dovadă că închiderea în care se complace nu e completă şi fără fisură: “lacrimile ca igrasia/ macină zidul de gips/ aşa cum cuvintele seamănă cu orbii/ ce cântă/ spre a face vizibilă lumina/ dinlăuntru”. Dar lucurile pot sta şi altfel, şi anume ca această metaforă a lacrimilor să fie prelucrarea unei reminiscenţe livreşti, poate cea vergiliană din Eneida (“sunt lacrimae rerum”) ori poate cea din Lovinescu, emisă în legătură cu poezia lui Bacovia (“secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede”). Poezia lui Dumitru Chioaru provine adesea dintr-un “dor de scris”, comparat senzual cu dorul de “o femeie visată/ într-un bar de noapte prin valuri/ de muzică şi fum”. Nu este singura comparaţie a poeziei cu imaginea femeii, căci, în genere, “frumuseţea foii nescrise” e, pentru poet, “ (ca) o femeie despuiată-n amiaza mare pe scara orange/ ca şi cum toate ar fi întâmplătoare”. Astfel, relaţiile poetului cu poezia sunt complicate, alambicate, aşa cum sunt relaţiile erotice, trecând intempestiv prin dragoste şi ură, prin adoraţie şi palinodie.


În ultimul volum al lui Dumitru Chioaru (Viaţa şi opiniile profesorului Mouse, 2004), volum în care autorul se imaginează pe sine, cu umor şi autoironie, ca pe un “şoarece de bibliotecă”, inspiraţia, de pildă, e apostrofată ca o “biată târfă”, dar, în acelaşi timp, “corzile lirei ard cu flacără violetă”, iar “mirosul înţepător de cerneală” cutremură toată fiinţa “amestecând-o într-o lucrare dumenezeiască/ cu zumzet de cuvinte năvălind/ la gura de stup a poemului”.


Dumitru Chioaru vine spre poezie, şi nu invers. Pe imaginea sciziunii, imagine “gândită” şi nu psihologică, poetul îşi distribuie şi îşi organizează “viaţa şi opera”. De aceea îi convin în scris poemul-lectură a peisajului (cum sunt Scene din oraşul-vitraliu), poemul -jurnal de călătorie (transfigurat), poemul de contact şi nu de impunere sau construcţie, cel care caligrafiază melancolic lumea şi tabloul, biografia şi cartea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul