Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Emil Stratan – omul care aduce cartea-obiect

        Rozana Mihalache



Medic respectat, om de afaceri, colecţionar de artă, director de editură (Ed. „Eis Art“) şi deţinătorul galeriei „Eleusis“ din incinta Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, Emil Stratan a dat altă conotaţie conceptului de carte.


Cărţile pe care le-a tipărit au fost considerate uneori, eronat, gravuri, dar mai aproape de adevăr ele pot fi încadrate în conceptul „operă de artă“- în formă de sandviş, cărţi cu coperţi din cauciuc sau din piele de căprioară, cărţi care se deschid în stil acordeon şi dezvăluie, pe lângă versuri şi proză, gravuri şi ilustraţii originale în fiecare exemplar al tirajului, aparţinând unor maeştri în domeniu ca François Pamfil sau Constantin Baciu.


Cam aşa pot fi descrise în mare cărţile-obiect apărute la Editura „Eis“.



Care este prima carte-obiect pe care aţi realizat-o şi cum s-a născut?



Prima carte-obiect a fost Marşul spre stele a lui Mihai Ursachi, carte apărută datorită relaţiei speciale pe care am avut-o cu Mihai.


De la bun început m-am gândit că voi scoate trei-patru colecţii: pentru cei plecaţi dintre noi am vrut iniţial coperţi de lemn, pentru cei în viaţă coperţi de alamă sau aramă, iar pentru cei alintaţi, în diverse materiale, inclusiv piele de căprioară, cauciuc ş.a.


Cum s-a născut prima carte-obiect? Poate pentru că îmi lipsea din ce în ce mai mult Mihai Ursachi, poate pentru că nu cu mult timp înainte de a muri mi-a făcut cadou maşina lui, pe care am donat-o Muzeului Literaturii din Iaşi (şi îmi pare rău că am donat-o, deoarece e ţinută în ploaie acolo şi se distruge), sau poate pentru că la un moment dat am avut o întâmplare cu el destul de… ciudată, nemaiîntâlnită: o prietenă de-a noastră, o actriţă, s-a îmbolnăvit de cancer şi a venit la mine Mihai Ursachi şi mi-a zis să mergem până la Adina acasă pentru că e pe patul de moarte. Mi-a zis să luăm o sticlă de votcă şi un pachet de ţigări.


Am ajuns la ea şi mi-era un pic teamă, ştiind că Adina era conştientă de faptul că nu mai avea mult de trăit.


Mihai însă i-a zis: „Am venit să bem o votca toţi trei“. Şi amintindu-mi şi de această experienţă unică, sigur că am vrut neapărat să scot Marşul spre stele, carte care a avut mare succes, nu numai la Iaşi.


După care am încercat la fiecare expoziţie pe care o găzduiam la galeria mea de artă, „Eleusis“, să mai scot câte o carte.


Prima carte-obiect şi galeria au apărut împreună.


După cum spuneam, am avut succes, cărţile s-au bucurat de succes, eu m-am bucurat de succesul lor, deşi mi-am dat seama că o carte este indiferentă la succesul obţinut. Cărţile îşi au viaţa lor şi merg mai departe, dăinuie în timp, in ciuda comentariilor aprobatoare sau dezaprobatoare care le înconjoară.



În afară de dumneavoastră cine mai face cărţi-obiect în România?



Suntem doi-trei. Deocamdată nimeni nu îl poate egala pe Mircia Dumitrescu, eu în niciun caz nu-mi propun să-l egalez, dar îmi propun să-i urmez traseul.



Am înţeles că vreţi să faceţi o expoziţie cu toate cărţile-obiect pe care le-aţi editat până acum…



Da, am în jur de 14 titluri scoase, în aşteptare sunt încă vreo şapte cărţi, pe care sper să le scot până la Crăciun şi pe care vreau să le prezint la Bucureşti într-un mod inedit, printr-un spectacol, unde vor fi prezenţi toţi autorii publicaţi de mine, cei în viaţă, iar cei care nu mai sunt printre noi vor fi interpretaţi de actori celebri.


Va fi un spectacol cu muzică bună, dans, un spectacol de altfel caritabil, deoarece vreau să scot la licitaţie câteva tablouri şi cărţi, iar banii obţinuţi să fie donaţi unui liceu de artă plastică sau chiar unui tânăr care să vrea să se ocupe de cărţi-obiect.


Şi apoi, ca să nu se piardă, o parte din cărţi vor fi donate Bibliotecilor Univer­sitare din marile oraşe.



Aş vrea să-mi spuneţi câte ceva despre istoria dumneavoastră, a familiei d-voastră!



Eu vin de la tata. Tata vine din Grecia. A ajuns răzeş, apoi basarabean. A cunos­cut-o pe mama, o ardeleancă, şi din dragostea lor am ieşit şi eu, destul de târziu.


Tot târziu am început să-i ascult, dar Slavă Domnului că am făcut-o. Nu am fost rebel, dar am fost un mic autist şi încetul cu încetul comportamentul tatălui meu, care era preot, m-a echilibrat. În ’47 (eu nu eram născut pe atunci) tata a înălţat o biserică, în condiţiile în care era foamete mare în ţară. Eu fac cărţi şi ocupându-mă de asta simt că într-o oarecare măsură îi continui calea.



Cum aţi trecut de la medicină la artă totuşi?



Pot să spun că am fost un „colecţionar de ateliere“. Pe vremea lui Ceauşeşcu sâmbăta, duminica, noi, tinerii, ne întâlneam în diverse ateliere. Primele achiziţii de lucrări au fost gravurile, grafica, dar asta pentru că nu aveam bani să cumpăr uleiuri, erau mult mai scumpe.


Venisem în Bucureşti la nişte cursuri şi aveam o prietenă, critic de artă, care îmi arăta tot felul de lucrări. Mie mi-a plăcut foarte mult un desen şi i-am spus că vreau să mi-l vândă mie şi ea mi-a zis că nu poate, pentru că era unul dintre cele mai frumoase pe care le avea. Acel desen era desenul lui Constantin Baciu. A fost prima mea „întâlnire“ cu Constantin Baciu.


Apoi, prin ’92-’93, un frate de-al lui a venit la mine să-mi vândă o lucrare de-a domnului Baciu pentru că avea nevoie de bani. Eu i-am cumpărat 2 atunci şi prin 2000 l-am cunoscut, neştiind că o să „redevină“ ieşean şi că o să-i fiu alături până în ultima clipă.


Constantin Baciu a însemnat ceva în viaţa mea, la fel şi Mircia Dumitrescu, a însemnat şi înseamnă ceva în viaţa mea, iar domnul Baciu nu numai că lucra frumos, dar a ştiut să mă şi modeleze frumos. Consider că am fost norocos. Dumnezeu mi-a dat până acum suficiente bunuri ca să îmi mai doresc şi altele.



Ce autori aţi mai publicat?



Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, Constantin Stan, Liviu Antonesi, Şerban Foarţă (cu care nu m-am întâlnit niciodată), Iolanda Malamen.


Mă pregătesc să-i scot pe Ion Mureşan, Bacovia şi Nichita.


Regret că nu m-am grăbit şi că nu am scos o carte cu Cezar Ivănescu.



Sunteţi un om foarte echilibrat, calm, diplomat, astfel că mă întreb cum „le faceţi faţă“ artiştilor/scriitorilor?



Cu foarte multă prudenţă, cu grijă. Cineva m-a întrebat ce câştig eu din expoziţii şi din scoaterea cărţilor. Foarte simplu: câştig prieteni. Eu n-am făcut asta ca să câştig bani, nici vorbă. Dar faptul că stau într-o lume aşa frumoasă, unde tot timpul trebuie să fii viu şi treaz şi raţional ca să nu deranjezi pe nimeni şi să încerci să apropii cât mai mulţi, faptul că trebuie să fii atent ce publici mă motivează.


Alex. Ştefănescu mă avertiza să nu public veleitari sau, dacă o fac, să-i public fie pe o coajă de banană, fie pe o pungă de plastic.



V-aţi propus să „atingeţi“ toate oraşele ţării?



Cele mari da. De exemplu, în ’96, împreună cu o universitate privată din Iaşi, am dat premiile Editurii „Eis Art“ şi Galeriei de Artă „Eleusis“ la artă plastică, muzică, literatură, medicină. Toate aceste premii au purtat numele unor ieşeni şi au fost decernate unor pesonalităţi din ţară, nu numai din Iaşi.



Unde au fost oamenii mai receptivi la proiectele dumneavoastră?



În Bucureşti. Lucrul ăsta mi-a dat foarte multă încredere să merg mai departe.



Care este cea mai recentă expoziţie găzduită la „Eleusis“?



Pe 8 iunie am deschis expoziţia Ancăi Zel Constantin, o româncă stabilită în Elveţia. A participat inclusiv Prinţul Sturdza, fiind sponsorul principal al doamnei Zel.



Cu ce echipă lucraţi?



Nu am o echipă propriu-zisă, pentru că apelez la oameni din diverse domenii răspândiţi prin ţară. Depinde de ce materiale am nevoie pentru cărţi.



Care dintre cărţile-obiect scoase vă este cea mai dragă, cea mai apropiată de suflet?



Cea mai dragă…Psalmii lui Foarţă. E o carte care mi-a fost dedicată, o carte care a fost ilustrată de un bun prieten de-al meu, François Pamfil.



Aţi avut parte şi de experienţe mai puţin obişnuite de-a lungul anilor, legate de ceea ce faceţi?



Oh, da! La primele două expoziţii, respectiv lansări de carte, s-au furat cărţi, dar nu m-am supărat, pentru că cel care le-a furat a făcut-o din dragoste pentru lectură, sunt sigur.


Cum să nu-l înţeleg? Şi eu am făcut cărţile astea pentru că simt nevoia să le ating, să le ştiu lângă mine.


Până la urmă cartea e ca o femeie: dacă are „trupul“ frumos trebuie să aibă şi haine frumoase.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul