Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mariana Marin - spaţiul dintre fotoliu şi fereastră

        Aida Hancer



Regele a murit


şi Delfinul este bastard!



 


La momentul în care literatura se scria „la foc mic“, generaţia optzeci a iniţiat o poetică a interiorităţii, a psihanalizei şi-a psihismului. Materialul celor mai mulţi poeţi ai acestei perioade este acela al sinelui captiv, al sinelui sondat cu inteligenţă, detaşare şi ironie. Tot acum este recunoscut „votul poetului“ pentru claustrare, alcool, un altfel de nevroză, reducerea universului poetic la universul interior.


În timp ce Ion Mureşan se substituie pe sine însuşi poemului „ce nu poate fi înţeles“, iar Nichita Danilov vine cu un aer de sihastru, cu o poezie a spaţiilor goale, Mariana Marin, o poetă mai aproape de sinceritatea discursului mazilescian şi în deplin acord cu vizionarismul lui Mureşan, îşi construieşte poemele pe o axă a sinelui. Spaţiul ce revine obsesiv în poeme precum Elegie („Doamne, de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte“) şi Elegie – În sanatoriul din munţi poeta recunoaşte un fel de eliberare în spaţiul infirmităţii colective. Alinarea nu vine în urma vindecării, ea este un soi de punere în acord cu bolile universale. Totuşi, ameliorarea intervine în urma unui pact al lucidităţii: „De m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte / printre pastile roz şi albastre“. Ironia acoperă, cu succes, o formă neliniştitoare de confesiune.


Un mod inedit de a alterna groaza cu plăcerea, nevroza cu dragostea (şi numai o dragoste fiziologică poate înlocui, pentru moment, groaza) se remarcă în versurile Marianei Marin: „o nevroză ca o mătase / după care eşti şi mai iubită: /o nevroză ca un abur de muşeţel / după care eşti şi mai buimacă.“ Psihismul literaturii ruse, dar şi desfrânarea în faţa nevrozei – prezentă la un Emile Zola – se îmbină cu naturalismul, cu pustiul lui Kafka. Poeta se priveşte pe sine, experimentează, se revoltă în manieră argheziană („tot ce dându-mi ai luat, Doamne, / să tot vomit“). Alt poem de dragoste realizează o trilogie: dragoste, joc, apocalipsă, toate trei aflate sub semnul unui ludic absurd. Poeta nu renunţă la adresarea marcată, la semnele de punctuaţie pe care colegii de generaţie le-au considerat implicite în textele lor. Adresarea directă apare rar, şi atunci absenţa este mai evidentă ca oricând. Pe de altă parte, poezia de dragoste este una a metaforelor. Poezia se naşte ca un act de calofilie în absenţa frumosului: „muze pestriţe mâncătoare de lebede moarte“.


Ca laitmotiv al poeziei Marianei Marin se remarcă motivul dublului reprezentat adesea în texte prin prezenţa oglinzii. Subiectul poetic îşi recunoaşte o formă de existenţă prezentă numai în situaţii-limită, în situaţii de criză. Oglinda este o formă de posedare a trupului, în timp ce actul scrisului reprezintă o formă de posedare a conştiinţei („înăuntru felul în care / ţi-a fost posedată conştiinţa“). Există, în mod cert, o alternare de spaţii în poetica autoarei. Interiorul devine posibil în context exterior, singura boală adevărată este aceea prin raportare la context. De aici necesitatea unui spaţiu al refugiului, sanatoriul, şi tot de aici adresarea directă: „Zgâieşte-te dacă poţi pentru mine / la tine-n oglindă“. Poezia se naşte în autor din preaplina existenţă a receptorului. Dublul invocat mărturiseşte necesitatea regenerării în celălalt.


Vizionarismul Marianei Marin este unul intim, diferit de colegii de generaţie care pledau pentru peisaje apocaliptice din care subiectul liric lipsea cu desăvârşire. Poeta invocă şi noţiuni precum adevărul („adevăr sugrumat“) care, depersonalizat, îşi pierde valoarea. Un alt excelent poem autobiografic este Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafiri, în care vocea autoarei se substituie unei voci colective. Autobiografism prin raportare, textul prezintă un proces de verificare a identităţii. Patria, căreia i se mărturiseşte cu dragoste mimată, conţine un adevăr: „Am căutat peste tot adevărul / Şi nicăieri nu l-am văzut mai bine / decât între fălcile tale celeste“.


Un crez literar / artistic poate fi considerat textul Elegie – ducem o viaţă dublă. Poemul este „visul brutal“ fiindcă obligă la trezire, echilibrul interior este un „echilibru pântecos“, adică fundamentat pe nevoi, pe corporalitate. O poetică a depersonalizării o caracterizează aici pe Mariana Marin; „M-am lepădat / de creşterea viermilor de mătase“ scrie ea într-un alt poem, asemenea lui Petru (cel biblic). Poetului îi prieşte desprinderea de tehnică, de metodă, desprinderea de migală. În unele dintre texte se remarcă o anticipare a poeziei fiziologicului. Eul liric probează stările sufletului cu cele ale trupului, atingând chiar problema cunoaşterii aşa cum a fost ea privită în cadrul curentelor filosofice. În poemul Asistenta de noapte se face distincţia între adevărul experienţei şi cel al imaginaţiei. Primul reprezentat de „pielea din aşternuturi“ care „nu este o utopie“, iar cel de-al doilea prezent în „aurul pierdut din cuvinte“. Altfel spus, cunoaşterea trupului devine egală cu cea a minţii, iar cea a minţii este subiectivă, aurită, „poleită“.


Poezia generaţiei ’80 a fost una dintre puţinele ce s-au scris „la unison“. Din acest motiv, există asemănări de neevitat, asemănări care sporesc valoarea poemelor, fie şi numai pentru faptul că într-un singur text se regăsesc două voci care numesc obiectul. În această situaţie se găseşte, credem noi, poemul Elegie – La sfârşit rămâne doar spaima, în care în­sin­gurarea / claustrarea sunt redate cu luciditate maximă: „Dacă întind mâna / aş putea avea certitudinea existenţei mele / între fotoliul nichelat şi fereastră“. Spaţiul familiar pare unul pustiu, bântuit de ecoul vocii lirice, un fotoliu şi-o fereastră. Dacă Ion Mureşan îşi confecţionează în poezie o spaimă pe care o „probează“ periodic, o „păpuşă de cârpe“, Mariana Marin se însingurează într-un spaţiu intim, între fotoliu şi fereastră. În stilul întregii poetici de după ’90 şi inclusiv 2000, poemul Limba scrisă sub pleoape realizează imaginea unui manifest, pledoarie pentru „poemul ce nu poate fi înţeles“ (Ion Mureşan): „Vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut“. În aceeaşi situaţie, Virgil Mazilescu scria: „ascultă. noi nu mai avem nimic de anunţat. au murit oamenii care s-au născut odată cu începutul“. Prin urmare, destinul comun al unei întregi generaţii a fost acela de a continua poemul glorios fără glorie, de a reduce spaţiul la acela al libertăţii intime, tocmai pentru a descoperi nevoia solidarităţii, a empatiei.


Una dintre metaforele prin intermediul cărora poeta defineşte „ars scribendi“ şi produsul ei este Limba scrisă sub pleoape, acut asumată, până la a deveni un organ al trupului. Dar arta se înstrăinează din prea multă apropiere („La urma urmei nici grecii / fericiţi nu puteau spune tot / despre olimpul de sub pleoape / şi despre călcâiul mort“).


În întregul ei (chiar şi în textele antologate în Cinci), poetica Marianei Marin conturează tabloul morţii regelui, a morţii acestuia în dizgraţie, în timp ce, de cealaltă parte a mării, pătruns de apele în care se scaldă, pluteşte un chit. Delfinul este simbolul peştelui-artificiu, a cărui mască este oglinda.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul