Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Partidul lui Dandanache

        Alexandru George


În decursul unei cariere publicistice care, iată, a ajuns să numere aproape patru decenii, am scris multe şi variate lucruri, dar în eseistica şi critica literară am abordat (uneori şi „atacat“) subiecte predilecte la care am revenit în timp cu explicaţii, nuanţări şi precizări ce mi-erau impuse de subiect; Caragiale a afost unul din ele şi de fapt poate cel mai dificil, datorită caracterului politic al operei sale, mult deformat de alţi interpreţi, mergând până la falsicifarea neruşinată din timpul comunismului, împotriva căreia era greu să protestezi; puteai doar să propui altceva cu aeru’ că nu o faci.


În aceste condiţii, am scris şi publicat mai multe eseuri, dintre care Era Caragiale inteligent? (1975) şi Partidul coanei Joiţichii (1972) le consider şi azi cu mândrie, printre altele, şi pentru faptul că ambele contrazic flagrant interpretarea oficială care-şi găsise recent expresia în tratatul academic şi de Istoria literaturii române într-un capitol semnat de criticul comunist Silvian Iosifescu (nu cel mai prost pe atunci). În cel de al doilea mic eseu, reluam o întrebare asupra situaţiei politic configurate în Scrisoarea pierdută pe care şi-o pusese Paul Zarifopol într-o dispută cu G. Ibrăileanu, chestiuni prea la ordinea zilei, respectiv momentul alegerilor din 1883 care aveau să confirme succesul politicii liberale în urma dobândirii independenţei ţării şi proclamării regatului. Zarifopol, susţinând poziţia estetică a indiferenţei faţă de amănuntele istorice prea stricte, avansa implicit opinia că spectatorul sau cititorul camerei nu va mai fi atent la ele, acestea pierzându-şi relevanţa de care unii indignaţi au făcut caz.


El avea dreptate indiscutabil, numai că realizarea supremă a lui Caragiale nu e o simplă performanţă artistică, ci un document istoric, un act de condamnare politic, folosit şi azi de toţi duşmanii de­mocraţiei noastre şi liberalismului, într-o serie nesfârşită, în care se disting atât Liviu Rebreanu sau Şt. Cazimir şi închein­du-se, cel puţin provizoriu, cu recunoscutul ieşit la suprafaţă în ultimii ani Alexandru Dragomir. Căci ea nu e o simplă piesă de teatru care face totdeauna spectacole de succes, precum ar fi Jocul de-a vacanţa de M. Sebastian sau Visul unor nopţi de iarnă de Tudor Muşatescu, ci un act acuzator, o dovadă a insanităţii unei politici, o condamnare a unui sistem, cu atât mai demnă de crezare cu cât vine din par­tea unui om „de jos“ aparţinând sistemului după ce a fost format şi s-a integrat în el. Subiectul piesei este „politica“, aşa cum conchideam eu acum exact douăzeci de ani, într-o dispută cu Solomon Marcus, fără să pot spune (în comunism!) că divulga cel mai bun sistem politic pe care-l cu­noscuse până atunci ţara noastră, suprins într-un moment capital, de autoreglare, ceea ce va deveni de neconceput în re­gi­murile autoritare ale unui Carol II, Antonescu sau totalitare – legionar şi comunist.


Punerea la punct a conjucturii istorice şi deci politice am considerat-o capitală şi, în acest sens, am făcut ceva prin precizările mele: „...partidul Coanei Joiţicha e Partidul Liberal, aflat la putere în momentul în care se desfăşoară acţiunea. Întrebarea e dacă dramaturgul poate fi acuzat că a adus pe scenă cestiuni prea arzătoare la ordinea zilei, în spiritul unui tezism cu adresă precisă. Or, dacă examinăm cele două discursuri-program ale celor doi posibili candidaţi, vedem că ele n-au nici o legătură cu modificarea legii electorale. De altfel, suntem la nişte alegeri pentru colegiul al II-lea (de proprietari urbani şi de liber profesionişti) care nici nu aveau un interes în problema respectivă şi prea puţin în celelalte: definirea în definirea, Dobrogea, Legea presei etc. Farfuridi se vădeşte de o patentă incoerenţă, nuanţa afirmaţiilor sale e net conservatoare, în spiritul orientării lui I.C. Brătianu, înclinând spre moderaţie de teama unor «zguduiri» , a unor «idei subversive»  şi vorbind în general în numele celor «care nu vor să cază la extremitate» . Intervenţia lui, în pauza dintre cele două discursuri, e în acelaşi ton, Farfuridi nevoind să admită «progres fără conservaţiune» (formula aparţine lui Heliade Rădulescu!)


Orientarea lui Caţavencu e mai precisă şi mult mai bine susţinută (...) dar nici discursul lui nu iese din generalităţi de ideologie liberală, oarecum inactuale. În nici un caz nu putem spune că discursul lui e al unui rosettist [...] E liber schimbist, vrea progresul cu orice preţ şi a format o societate (...) pentru promovarea industriei“. (Partidul Coanei Joiţichii, 1972; apoi Caragiale, 1996, p.29-30).


Şi conchideam în spiritul observaţiilor de mai sus, pe care am avut plăcuta surpriză să le văd validate de unii comentatori ai lui Nenea Iancu, indiferent că mi-au citat sau nu contribuţia: „Amestecând datele de program politic [...] Caragiale le-a împletit într-o ţesătură dramatică originală şi complexă constituind un tablou poate nu prea exact în nuanţe pentru contemporani, dar care, pentru posteritate îşi păstrează integrala şi fascinanta lui veridicitate“ (idem p. 51).


Trecerea timpului a născut un nou raport cu epoca în care a fost scrisă şi receptată Scrisoarea pierdută şi toate celelalte pagini de teatru şi de proză pe care el le-a lăsat; „politicul“ a continuat să joace un rol important, dar şi să pretindă unele explicaţii care în clipa de faţă, pentru cei tineri, par a se referi la o lume din ce în ce mai străină. Abia acum, în libertatea care a survenit odată cu Decembrie 1989 putem vorbi cu adevărat de înţelesurile operei sale. Constituţie şi revizuire, Guvern şi opoziţie, plebiscit şi alegeri, onorabili şi zavragii sau bagabonţi, partide şi dizidenţe în cadrul lor, dar chiar şi Patrie sau ţărişoara noastră cu cu totul alt înţeles pentru cei formaţi în comunism şi deformaţi (din păcate pe veci!) de sistemul totalitar. Translaţia simplă, atribuirea trecutului celei mai sinistre trăsături ale prezentului duc la falsificarea unui mare scriitor.


(Numai bietul Steinhardt, în fundul uneia din careurile în care-l azvîrliseră comuniştii, a putut spune că marele scriitor, prin criticismul său, îngăduit şi chiar aplaudat de contemporani, se constituie într-una argument în favoarea sistemului politic de atunci.)



...Rândurile ce urmează mi-au fost inspirate de amplul eseu O interpretare platoniciană la „Scrisoarea pierdută“ din volumul Crase banalităţi metafizice, autorul fiind Alexandru Dragomir, un intelectual de mare clasă, mort aproape octogenar în 2002, cum ne încunoştiinţează G. Liiceanu şi Cătălin Partemie care au reconstituit o serie de prelegeri pe care
le-a ţinut în faţa lor, dar şi a lui Andrei Pleşu, care semnează un post-striptum, Alexandru Dragomir, fragmente de portret, întărind aşadar, prin prestigiul lor intelectual, autenticitatea transcrierilor. Cartea este foarte interesantă, dar, ulterior, se pare că i-au descoperit o serie de texte ale filosofului, scrise doar pentru sine şi alcătuind un jurnal de idei cu valoare greu de evaluat, ci doar de lămurit. Întrucât până în clipa morţii Al. Dragomir şi-a ascuns această activitate, îmi fac o datorie să divulg unele lucruri aflate de mine şi care-i explică măcar în parte ciudăţeniile, cu rezultate, într-un târziu, rodnice.


Nu pot spune că l-am cunoscut, ci doar întâlnit în varii momente ale existenţelor noastră încă de acum vreo jumătate de secol. El avea pe atunci mai mult de 40 de ani şi se bucura de faima unui intelectual de marcă căruia vremea comunismului îi curmase o strălucită carieră. Eu l-am întâlnit „în societate“ prin 1958, când zorii liberalizării nu se întrevedeau; ştiam că e nepotul istoricului Silviu Dragomir, preşedintele Academiei Române, dar studiile universitare încununate cu două licenţe în litere şi filosofie şi în drept şi efectuate la Bucureşti.


Cu asemenea recomandări a plecat cu o bursă de studii în Germania, la Breslau (azi: Wroczlaw, în Polonia) şi apoi la Freiburg, unde întâlnirea cu Heidegger a fost hotărâtoare pentru tânărul valah care va lăsa magistrului o impresie neştearsă. Din nefericire însă, evoluţia catastrofală pentru nemţi a războiului, pretinzând chemarea sub arme şi a rezerviştilor de tipul rectorului dela Freiburg îl face şi pe promiţătorul lui învăţăcel să-şi precipite întoarcerea în ţară, unde obligaţiile serviciului militar, dar şi soarta regimului Antonescu îi vor deturna proiectele şi-l vor îndepărta de o carieră normală, iar comunismul îl va coborî în clasa marilor persecutaţi.


Când l-am întâlnit eu (nu spun: cunoscut, pentru că omul se refuza operaţiei) Al. Dragomir părea unul din nenumăraţii excluşi din viaţa socială, mulţumindu-se cu ce găsea pentru a deveni angajat „în câmpul muncii“, o promisiune nerealizată şi fără perspective. În plus, trebuie să consemnez cu regret că era un tip profund dezagreabil, totdeauna cu replici casante, cu un aer de superioritate care sfida nu numai socialitatea, ci şi buna cuviinţă. Cu toate abstractele-i preocupări din prima tinereţe, era reputat ca un afemeiat la modul vulgar, descurajând pe toţi cei care ar fi vrut să se apropie de el şi să-i devină chiar admiratori, femeile scandalizate neocolindu-l totuşi niciodată.


După petrecerea aceea la care l-am văzut pentru prima dată şi unde s-a propus atenţiei doar ca un dansator infatigabil, nu l-am mai văzut ani de zile şi cred că mi s-ar fi şters din memorie, dacă după un timp n-aş fi aflat că s-a căsătorit cu una din fetele doctorului Nasta şi a devenit cumnat cu prietenii mei Riri şi Mihai Nasta, pe care-i vizitam din când în când, fără ca dificilul colocatar să se facă vreodată simţit. Dar Alianţa n-a fost reuşită, după cum îmi parveneau şi mie unele ecouri, dar cei doi soţi nu s-au despărţit în anii care au urmat aşa că mi-a fost dat să-i întâlnesc într-o vacanţă la Agapia – Varatec unde am ajuns chiar să mă ataşez de grupul lor familial mai mare şi bun cunoscător al regiunii. În afară de masă pe care am luat-o o dată împreună, am făcut şi o mică excursie între cele două mănăstiri, eu despărţindu-mă astfel, în final, de el.


Am putut deci să-l observ pe ciudatul Alexandru Dragomir; era acelaşi tip neparticipativ şi necomunicativ, aş zice chiar deviant, neschimbat nici măcar în situaţia aceea de relaxare estivală. După o regulă de politeţe necunoscută mie, păşea vreo câţiva metri înaintea noastră într-o ţinută sportivă, în şort, cu un mic rucsac în care nu ştiu ce s-ar fi putut afla, ascunde şi cu un alpen?toc, reminiscenţă probabil din excursiile pe care le va fi făcut în Alpii bavarezi sau în Tirol, dar care nu se potriveau cu plaiurile molcome, submioritice, dintre Agapia şi Văratec. Cu el biciuia nervos toate buruienile mai înalte şi le decapita de parcă ne-am fi aflat în jungla Amazoanelor şi trebuia să ne taie drum cineva cu o macetă.


În anii care au urmat nu ţin minte să-l fi văzut pe Alexandru Dragomir în condiţiile în care evenimentul ar fi avut ceva semnificativ. Ecourile existenţei lui erau, toate, negative şi ceva îşi poate imagina cititorul parcurgând jurnalul publicat mult mai târziu, al lui Jeny Acterian de care eu, la vremea aceea, n-am ştiut că e una şi aceeaşi persoană cu Jeny Arnotă, regizoarea pe care o cunoscusem fugitiv şi nici sora lui Arşavir Acterian, cu care mă întâlneam curent.


Şi iată acum extraordinara surpriză a unui om care mie nu-mi inspirase decât gânduri deloc bune! În singurătatea lui autistă, neştiut aproape de nimeni şi gândind doar pentru sine, el a realizat o performanţă extraordinară, care m-a bucurat în primul rând pentru că îmi confirma judecata formulată insistent despre cultura „ascunsă“ din comunism şi revanşa împotriva imensei crime săvârşite de sistem.


Revelarea adevăratei lui existenţe îi modifică lui Alexandru Dragomir deopotrivă fizionomia intelectuală şi cea morală. Căci foarte curând aveam să aflăm că de fapt el a scris imens, a scris doar pentru sine, fără gândul de a lăsa altora vreun mesaj, dar a trăit revenit la libertate mai bine de zece ani fără obligaţii şi necazuri acaparatoare, din afara preocupărilor sale intelectuale.


Până ce aceste scrieri secrete vor fi revelate publicului, în măsură să ne facem o idee despre ele, rămâne volumul de „conferinţe“ reconstituite care debutează cu o analiză „fenomenologică“ a Scrisorii pierdute, propunând o interpretare foarte elaborată, dar şi străină multor comentatori din trecut care au venit cu imagini mai terestre justificate de caracterul politic, localizat în timp şi spaţiu a numitei comedii. Mie îmi pare demnă de a fi luată şi aşa în consideraţie, textul lui Al. Dragomir rămânând unul tipic pentru generaţia sa în ceea ce priveşte şi imaginea ţării noastre reglată într-o capodoperă artistică ce îşi depăşeşte finalitatea strict estetică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul