Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult, zise fundul Marfei Stanilova

        Constantin Stan


Pe Tovarăşul cel mare din cantina şcolii profesionale, amenajată festiv în cinstea evenimentului – intrarea unor noi tovarăşi în rândul clasei muncitoare –, Ivan Mihailovici l-a urmat până când şi el a devenit „tovarăşul Saproşkinov“. L-a urmat, la propriu şi la figurat, în toate cele. De fapt, asta-i era şi munculiţa, slujbuliţa sa: de a-l urma pe tovarăş, să-i fie mereu aproape, nu întodeauna cu un scop precis, ci ca un insemn al puterii pe care acesta o avea. Aşa se puteau citi ierarhiile: masa celor mulţi ce-şi duceau singuri geanta, îşi deschideau singuri uşile şi dădeau primii bună ziua, apoi, cei ce aveau în preajmă câte-un cadru tânăr, însoţindu-i exact ca o umbră, făcându-se mereu utili, fie deschizându-le uşile, fie portierele la maşini, preluând haina sau geanta Tovarăşului din maşină sau de pe masa de prezidiu, uneori imitându-i toate gesturile, şi, apoteotic, erau cei mari. Ehei, cei mari nici nu se vedeau din alaiul, din suita cu care se deplasau, aşa cum se deplasează câte un vârtej pe câmpie, roind în jurul său, parcă protejân­du-i de orice şi oricine. Tovarăşii cei mari nu erau vă­zuţi, ci ghiciţi după suita lor impresionantă, ei erau nucleul în jurul căruia gravitau atomii, şi ei clar plasaţi pe orbite mai apropiate sau mai depărtate, după rolul şi funcţia lor, în jurul Tovarăşului.


Sigur că Ivan Mihailovici îi ducea geanta tovarăşului său. De altfel, era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase nepreţuita geantă, atât de burduşită de Dumnezeu ştie ce încât părea o gravidă ce îşi împinge burta în faţă de parcă simplul fapt că rămăsese însărcinată, după ce-o futuse unul, ar fi fost o mare cinste, o nemaipomenită ispravă, o adâncă recunoaştere a meritelor personale. Tovarăşul avea un mod absolut de a aprecia oamenii. „Eu, dumitale, nu aş avea încredere să îţi dau să-mi ţii geanta nici pentru cât m-aş încheia la şireturi“, obişnuia el să-i spună nevolnicului ce îi stătea în faţă şi din care sângele părea că o ia la goană, scurgându-se în pământul de sub picioare. Ceilalţi erau foarte rari sau chiar deloc. Ivan Mihailovici nu-l auzise niciodată spunând cuiva: „uite, dumitale, da, ţi-aş lăsa geanta în grijă cât mi-aş lustrui un pic cizmele“. Probabil că pe lumea asta erau foarte puţini demni de încrederea tovarăşului. Era mândru, aşadar, că deocamdată chiar fără să-i spună asta deschis, sincer, bărbăteşte, ca de la tovarăş la tovarăş, el simţea că îi câştigase nepreţuita încredere. În fond, ce mai contează cuvintele când faptele sunt aşa de elocvente?!



Iar când vorbele se însoţesc cu faptele, atunci se iscă furtuna. Preluînd geanta din mâinile lui, tovarăşul o punea pe masă, drept în faţa sa, acoperea cu privirea întreaga sală sau micuţa încăpere ce constituia sediul biroului organizaţiei locale – după împrejurări, evenimente sau după locul în care se aflau – şi în timp ce glasul lui se ridica de la un abia auzit „na zdraviste“ la tunetul „tavarasci, daraghii tavarasci“, mâna se ducea spre geantă, caldă sau ameninţătoare, mângâind-o sau ducând pumnul către ea de parcă-ar fi vrut să o zdrobească, să o îngroape în pământ ca pe-o muscă nenorocită, ca pe-un vierme, ca pe-un duşman al poporului strecurat aici, în sânul primitor al partidului. Apoi, brusc, glasul i se făcea mieros „niet, niiiieeeet, nieeeeeeet“, mâna îi aluneca mătăsoasă deasupra genţii şi se oprea, aproape imperceptibil pentru o privire neavizată, în dreptul încuietorilor. Atunci prin sală trecea un fior al groazei, un vânt de deviaţionism, de taiga, de deportare, de Siberia, de pluton de execuţie, de ciuperci otrăvite.


„Ne, ne, ne, tavarasci, tavarasci, dragii noştri tovarăşi, nu vom accepta ca viperele să se aciueze la sânul poporului, al partidului, uite-aşa le vom zdrobi…“ Dacă era la a treia-patra întâlnire din ziua aceea, adică după tot atâtea căni de votcă – „să poftiţi la o gustărică, din puţinul nostru, că aşa se cade să-ţi cinsteşti oaspetele, şi promitem că ne îndreptăm greşelile“, zicea fiecare gazdă după ce primea porţia de săpuneală –, tovarăşul sărea pe masă şi arăta tuturor cum vor fi striviţi cu placheul cizmei cei ce sabotează, cei ce ascund grânele, cei ce nu fac planul sau cei cu apucături de burjui. Atunci părea un Ceapaev dansând pe cadavrul duşmanului, un flăcău beat ce nu mai ştia paşii cazaciocului decât pe jumătate, un Lenin, un Stalin, un Nikita Sergheevici, un Brejnev – sau dracu mai ştie cine – evident mai mic, dar la fel de înflăcărat şi de încrezător în linia justă.



Nu numai purtatul genţii era misia lui Ivan Mihailovici în acea vreme. Mai îndeplinea şi alte mici sarcini, cum ar fi datul ca exemplu. Tovarăşul avea o pasiune temeinică pentru a exemplifica şi Ivan Mihailovici părea cel mai la îndemână: „să luăm un exemplu: de exemplu Ivan Mihailovici“ sau „iată ca de exemplu pe tovarăşul Saproşkinov“, „ce-ar face de exemplu tovarăşul, dacă…“ şi desigur că aici fantezia luptei de clasă, a pericolelor ce ameninţă de oriunde a tovarăşului nu avea limitări ideologice. Mai era bun Ivan Mihailovici şi ca martor, ca un garant al adevărului absolut: „să spună Ivan Mihailovici, eu nu mai zic nimic“, „ a văzut şi tovarăşul Saproşkinov“, „adevărul îl ştie şi tovarăşul, care e tovarăş tânăr crescut, ca să zic aşa de mine, nu minte“, „spune, spune, tovarăşe, nu te sfii să critici“, or supremul argument; „să vă spună tovarăşul că nu-i mort!“


Dorinţele mici, omeneşti, neînsemnate, dar fără de care viaţa ar fi atât de searbădă şi marile idealuri nu ar putea fi atinse niciodată, ei bine aceste plăceri ale tovarăşului cel mare erau sfinte porunci pentru Ivan Mihailovici. Tovarăşul muncea mult şi seara cel mai adesea cădea frânt de oboseală. Cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliţă în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu la o şedinţă care se prelungise în noapte, iar duşmanul poporului, votca, se infiltrase abil în sângele lor clocotitor. În atari condiţii, este creştineşte să-ţi ajuţi semenul mai ales dacă îţi este şef. Cărându-l în spinare, depozitându-l pe scaunul din dreapta lui Nikolai, extrăgându-l mai apoi de acolo ca pe un sac cu hrişcă, opintindu-se cu el până în casă (pentru că, odată prăvălit din maşină, tovarăşului i se aprinde lămpaşul orgoliului şi ţine morţiş să meargă pe picioarele sale chiar dacă se ajută şi de mâini spre a progresa pe drumul cel lung al patului), scoţându-i cizmele din picioare, descheindu-i nasturii de la rubaşcă şi aburcân­du-l în pat, Ivan Mihailovici se simte împăcat: face o faptă creştinească şi se roagă la bunul de Dumnezeu ca, dacă o fi să fie şi el într-o asemenea neputinţă, să-i dea şi lui un suflet de bun samaritean aşa ca el. Doarme însă iepureşte din cel puţin două motive: unul ar fi că patul este adesea prea mic pentru nevoia de zvârcolire a tovarăşului, aşa că imediat ce aude o bufnitură trebuie să se scoale spre a-l scoate de sub masă, de sub laviţă sau chiar de sub pat spre a-l aşeza acolo unde omul fie el şef mare, mic sau un biet supus, trebuie să doarmă; un al doilea este că aproape toată noaptea se perpeleşte şi el la gândul că vine dimineaţa. Dimineaţa aduce cu sine cea mai mare grijă a lui Ivan Mihailovici Saproşkinov de când tovarăşul l-a luat pe lângă el să-l facă un cadru de nădejde al partidului: găsirea de castraveciori muraţi şi a unei brume de smântână sau măcar lapte acru. Şi asta încă înainte ca tovarăşul să se trezească.



Puah, ce era să facă! Luat de căldura plăcută a gândului său, stârnit, fără îndoială de imaginea tovarăşului agăţat de plasa timpului ce stă agăţată de candelabrul cel mare, Saproşkinov îşi strivi o fărâmă de lacrimă în colţul ochiului drept, cel care îl necăjeşte de ceva vreme, şi rosti doar în gând: „Dumneata, Marfa Stanilova, trebuie că ai încercat vreodată sentimentul ăsta de responsabilitate ce te părpăleşte dimineaţa faţă de un semen al tău aflat la mare nevoie!“ Oricât de dibace şi vigilentă ar fi dumneaei, dar Ivan Mihailovici nu crede că Marfa Stanilova poate auzi vorbe nespuse. Deşi pare sigur de acest lucru, Ivan Mihailovici o priveşte totuşi cu suspiciune pe Marfa Stanilova (nu l-ar mai apuca bătaia pendulei de jumătate p-ăl de-a îmbrăcat-o azi dimineaţă!). În femei să nu ai încredere nici măcar atunci când tac. Sau când îşi încreţesc mustăcioara de parcă ar fi un şoarece în apropierea bucăţii de caşcaval. Sau când încep să vorbească şi nu se mai opresc. Sau când se apucă să trebăluiască prin casă. Ce mai, nici când se freacă de tine ca un motan mare, gras şi leneş nu trebuie să ai deloc încredere. Mai ales atunci! Şi atunci cum ar putea el, Ivan Mihailovici, să fie sigur că Marfa Stanilova nu a auzit ce şi-a spus el în gând, când ea, în fine ‘mneai, stă în faţa sa, dreaptă ca un comisar al poporului, aşteptând. Ah, mai ales când o femeie aşteaptă, indiferent ce, să nu ai încredere în ea. Iar Marfa Stanilova e o femeie care ştie să aştepte. E făcută, s-a născut pentru aşa ceva: să aştepte ca dumnealui să se ridice de la birou şi să-i dea dracului dosarele alea!



Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri, iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii! Când se gândea însă prin ce va trece dimineaţa, astea păreau un fel de adunat floricele de pe câmp. Erau zile când parcurgea multe verste pe jos până la a găsi la un gospodin nişte amărâţi de castraveciori. Muraţi. La multe gospodării trebuia să stea şi să asculte cu capul plecat perdaful tras. Nu-l poţi repezi şi nici nu te poţi arăta grăbit când cineva îţi vrea binele şi te învaţă cu ale lumii. Mujicul părea că are timp nemăsurat. Ieşea agale din casă, se întindea de-i trozneau oasele şi se uita la el cât timp Ivan Mihailovici îşi ţinea discursul care avea adesea accente patetice. Apela atunci la rugăminţi, insinua cum că poate şi cinstita gazdă se va fi aflat vreodată în astfel de situaţii, de dimineţi în care capu-i mare, pasu’ – mic, ochii – împăiejeniţi, nevasta – o scorpie, lumea – o mare porcărie, când viaţa ta s-ar lumina doar cu atât, un castravecior, o cofă de apă rece în cap şi măcar un păhăruţ de votcă. Gospodarul se freca în cap direct prin căciulă şi-l privea ca pe unul demn de tot plânsul: „Tu, fecior, ai apucat-o prea din vreme pe căi greşite. Nu zic, acolo un pic de votcuţă nu strică nimănui, doar că voi, ăşti tineri, tare mai sunteţi nesăbuiţi şi aţi vrea să beţi tot ceea ce v-a hărăzit Dumnezeu într-o viaţă doar într-o singură noapte. Uită-te la tine, îţi arde pipota, te frige la lingurică, şi nici cocoşii nu cântară a doua oară, după un strop, că doar nu mi-oi spune că nu ţi-ar pofti inima lângă castraveciorul de care tot zici şi de un păhăruţ. Şi de la un păhăruţ vine de se dezleagă pârdalnica de poftă, şi mai vrei unu’, şi unde a mers unu’ uşor alunecă şi al treilea şi-acuşi se face de prânzişorul cel mic şi începi să lălăi prin sat, cu căciula pe-o parte, descheiat la pufoaică şi cântând măscări de-alea de la oraş. Că aşa face şi pierde vară de Jenea! Băiat bun, dar parcă ascultă de cineva? Când o ia pe ulei parcă-i surd şi mut, nu aude, nu vorbeşte, doar soarbe şi soarbe de zici că-i un bou neadăpat de luni de zile. Aşa, fecior, să ştii, băutura-i bună, numai că îşi are temeiul ei, cum s-ar zice, orice lucru trebuie făcut cu grijă, cu temeinicie, nu lacom şi nesăbuit.“


Şi, după toate discursurile astea, tot nu-i dădeau!



Ivan Mihailovici reuşise astfel destul de repede să înţeleagă diferenţa dintre sat şi oraş, adică dintre mujici şi târgoveţi. Mujicii îl urau din tot sufletul lor curat, autentic şi de cele mai multe ori nici nu ascundeau asta. Îl priveau cu dispreţ, scuipau într-o parte când trecea printre ei şi nu se sfiau să-şi bată joc de el parcă înadins ca tovarăşul să se enerveze pe el, să-l dea afară, să-l trimită în producţie, la muncă, „la bătut ţăruşi cu curu’, mă, dacă nu sunteţi buni de altceva“, după cum se exprima atunci când era nervos, dar numai atunci! De exemplu, îl trimiteau la dracu’n praznic în găzduire, pe la marginea sătucului, iar acolo, mujicului i se umplea chipul de un rânjet „să iertaţi, Înălţimea Voastră, da’ n-am ştiut şi nu avem de nici unele, nici de mâncare, nici de udătură, şi, păcatele noastre, nici foc n-am făcut, da’ o să vă dăm camera cea mare, ca pentru oaspeţi de seamă ce sunteţi“. Iar dacă era să scoată de-ale mâncării şi băuturii, atunci numai tovarăşului îi punea mujicul în faţă câte ceva, iar pe el îl tot ţinea în „Ivan Mihailovici o să înţeleagă, ehe, munculiţa asta a dumnealui e tare grea şi cere sacrificii, ce ştim noi, ia nişte mujici proşti, nu-i aşa, Ivan Mihailovici?“ Ce să răspunzi când tovarăşul dă din cap a aprobare, că de deschis gura abia mai poate pentru a înghiţi ultima bucăţică de peşte sau ultimul dumicat după ce a rânit cu temeinicie tigaia cu jumări de porc? Taci şi-nghiţi în sec, bei o cană mare de apă şi oricum adormi buştean, chiar şi în frig, după o zi de alergătură!


Cei de la oraş îi arătau o teamă respectuoasă. Nu conteneau din a-i da dreptate, nu-l scoteau din „Ivan Mihailovici“, străduindu-se să-i facă pe plac de parcă l-ar fi avut în faţa ochilor chiar pe tovarăşul. Ce mai, îi dădeau toate onorurile cuvenite cuiva care-i mâna dreaptă a tovarăşului, cel care-i ţine geanta, cel care are grija acestuia şi care, probabil, îi ştie toate secretele şi de care, tot probabil, tovarăşul şi ascultă. De aceea, adesea, după ce-i burduşeau traista cu de-ale gurii, sau umpleau portbagajul GAZ-ului, îndrăzneau să-i ceară să pună o vorbă bună pe lângă tovarăşul ba pentru una, ba pentru alta. Şi câte nevoi nu are omul! Astfel că seara, Ivan Mihailovici era încărcat şi cu bunătăţi, dar şi cu un sac de doleanţe. Ştia că nu se cade să-i ceri tovarăşului nimicuţa, nici măcar un capăt de aţă, pentru că tovarăşul rezolva, principial, toate problemele, dar învăţase ca atunci când înşira pe masă o felie de batog, o sticluţă de Stolicinaia (numai pentru export), nişte pârdalnice de icre – negre la suflet –, să le descânte, să le alinte. Le asocia câte-o vorbuliţă bine simţită de parcă le-ar fi făcut dosarul de cadre: „ehe, iată şi o bucăţică de vânat, că tare s-a mai străduit Nicolai Andreevici, îl ştiţi, cel de «Centrocoop», cu planul ăla şi numai atâtica i-a lipsit sărăcuţului să nu-l facă, da’ o munci el zi şi noapte şi până la raportare tot l-o dovedi“ „sau „ ehei, ce mai ciupercuţe, deie-i lui Makar Kondratovici sănătate şi noroc fiului său la repartiţia de casă, chit că el zice că şi-aşa e bine să ai toată familia, cele şapte suflete, laolaltă, şi dacă o fi să se însoare, Mihail Makarovici, fiul cel mare, adică nu dacă o fi că e gata însurat, şi-o aduce şi nevestica lui acolo în alea două cămăruţe, nu-i niciun bai, unde e armonie trăiesc şi opt oameni, cum au trăit şi şapte până acum!“


Tovarăşul gusta cu poftă reţinută din toate, râgâia, pardon de vorbă proastă, dar chiar asta făcea, râgâia, la sfârşitul mesei fără a scoate un cuvinţel. Părea că Ivan Mihailovici vorbeşte în van, vorbele trecându-i pe la urechi: în fond, bucatele sunt mai gustoase dacă le vorbeşti, nu?! ca să nu mai vorbim de votcuţă, afinată sau vinişor care nici nu se cade să le afuriseşti dându-le peste cap fără o vorbă bună! Şi-atunci, sigur că mare era surpriza lui Ivan Mihailovici când Nikolai Andreevici sau Mihail Makarovici nu-l mai scoteau din „binefăcătorul nostru“, „să ne trăieşti, Ivan Mihailovici, că om bun la suflet mai sunteţi“, şi spuneau toate astea fie ţinând de coadă câte-un biet iepuraş sinucigaş ce se aruncase singurel în calea alicelor, fie câte-un păstrăvior sau o ceguţă care se încurcase numai ea ştie cum prin cânepa pusă la dospit în râu.



În casa omului nu te poţi băga! Aşa se spune, aşa se face, chiar dacă acea casă a omului este în casa ta, stând cum stau păpuşile unele în altele. Ivan Mihailovici se mulţumea să asculte. De fapt, a se mulţumi e impropriu spus, era obligat să asculte pentru că, dacă nu te poţi băga, uneori eşti obligat să asişti. Ivan Mihailovici, dar în mod sigur şi Marfuşca lui tăceau chitic sub păturică – sau sub pufoaice dacă era iarnă – şi ascultau, oftând de plăcere, târnoseala pe care o primea Ludmila. Nu se întâmpla prea des, dar se întâmpla cu o anume periodicitate în felul următor: Ludmila apărea pe la unş’pe noaptea, cu figura răvăşită, boţită la păr şi cu hainele de parcă tocmai s-ar fi dat jos din troleul 68, după lupte mai ceva ca la Stalingrad. Traversa camera lor cu paşi înceţi şi şovăielnici. Chiar dacă stinseseră becul, de la Cervenkovi trecea suficientă lumină prin draperia gălbuie şi subţiată de vremuri şi spălări cu leşie cât ei să o vadă. Ludmila se prelingea în despărţitura lor, a Cervenkovilor carevasăzică, şi după nişte şoapte – numai ale lui se auzeau – se răstea vorba care aprindea fitilul ce avea să declanşeze bubuituri, focuri de artificii şi, evident, gemetele ei înfundate: „Târâtură“. Ivan Mihailovici îşi imaginează, nu fără o plăcere perversă, cum Boris îşi bagă adânc mâinile în părul şi-aşa ciufulit al Ludmilei şi trage, şi trage, şi trage cu o nedisimulată mânie. Nu-i trebuie pentru asta ambele mâini, aşa că dreapta şi-o foloseşte pentru a mângâia, cu toată puterea şi obida lui fără de margini de soţ în toate drepturile sale, fălcile, coastele, pântecul şi, vai, curul atât de frumos al nevesticii sale. Ivan Mihailovici îşi ţine şi răsuflarea spre a nu pierde nicio bufnitură, niciun geamăt, nicio zgârâietură de unghii pe pielea destul de tânără şi de două ori pe săptămână săpunită a Ludmilei. Marfa se perpeleşte, oftează din rărunchi, dar dumnealui crede că o face fie spre a lua atitudine, fie din solidaritate, fie din invidie! Ce nevestică nu şi-ar dori să fie iubită cu atâta patimă! Ivan Mihailovici nu ştie cam câte ar mai fi în stare să suporte atâta dragoste – pentru că nu toţi suntem făcuţi spre a trăi iubirea cea mare. Cei mai mulţi ne mulţumim cu una mai micuţă, mai aşezată, de genul celeia pe care o povestea la birt unul ce voia să fie ascultat de toţi: „ştiţi voi cum devine şi cu iubirea asta?! nu ştiiiiiiţi, că n-aveţi de unde… ea devine, măi tovarăşi, aşa: la tinereţe arzi de crezi că se prăpădeşte pământul, p-ormă crezi că ea e zâna aia din basme când te ia de bărbat, şi-apoi, apoi devine ea, iubirica asta mare de tot, cam aşa: te întorci în pat, de pe o parte pe alta şi pui mâna pe curu’ ‘mneai de parcă-ai pune mâna pe curu’ tău, zău aşa!“ El mai degrabă i-ar da dreptate cetăţeanului – cam afumat, ce-i drept, dar tot cetăţean –, însă numai în sfârşitul poveştii sale, căci Marfuşca lui n-a avut parte, din câte îşi mai aminteşte el, decât de ceea ce rămâne după pârdalnica aia de dragoste mare: o mână pe fund, un oftat de mulţumire şi sforăituri de om trudit toată noaptea. În rest, nici tu o pârdalnică de târnosire, nici tu ghionturi că se beleşte Fiodor, văru-său, la bogăţia ei de ţâţe şi de pulpe –nimica, da’ chiar aşa, nimicuţa! De aceea, crede el, Ivan Mihailovici, că Marfenka este invidioasă pe Ludmila şi oftează din greu – şi cu o anumită plăcere de parcă ea însăşi ar fi miluită şi miruită de Boris cu palmele lui cât cazmaua lui Serioja, fochistul centralei termice. Îi frige sufleţelul probabil de dorul unei aşa iubiri, dar asta e: n-au toate femeile norocu’ ăsta!



Ivan Mihailovici nu s-a arătat nici dezamăgit, nici întristat, nici nu şi-a zis „cum pizda mă-sii?!“ când a aflat. S-a scărpinat în creştetul cheliei, semn totuşi că ceva nu-i în ordine, dar nu de atât de neînordine încât să-şi bată capul cu aşa ceva. Aşadar, Ludmila nu îl înşela pe Boris în amor, cu trupul, ci cu spiritul, ba mai rău cu spiritul politic: Ludmila îl trădase pe Mihail Sergheevici, voia democraţie, libertate, presă liberă, privatizare, produse americane, televizor color, chiloţei d-ăia de intră-n fund, silicoane şi alegeri libere, nu glasnost şi perestroika! Deci, nu de la amant, nu de la vreun futut straşnic (cum sunt toate în afara căsniciei pentru femei!) venea Ludmila când venea ea seara târziu acasă ciufulită şi mahmură! Nuuuuuu! Venea de la întrunire. Poate că la întrunirile alea să mai fi gustat şi-un castravecior, nişte icrişoare sau un păhăruţ-două, nu de votcă, ci de băutura d-aia americană care se îndoaie (puahh!) cu gheaţă şi sifon! Sau poate să se fi terminat ele şi cu vreo înghesuială prin te miri ce colţ (grăbit, cu fusta ridicată şi pantalonii în vine, repede, repede că nu ştii ce prostănac dă peste tine, că despre dezinhibarea sexuală, filosofia trupului, captarea energiei spirituale Ivan Mihailovici nu auzise!) Pentru astea, Cervenkov s-ar fi mulţumit să se îmbete criţă, să vină acasă plin de noroi şi cu borâtură pe haine şi să se trântească aşa cum era, inclusiv cu bocancii, în patul conjugal spre a-i arăta nevesticii că e bărbat şi face ce pofteşte în casa lui. Dar aşa, să te desparţi ideologic de bărbăţelul, de binefăcătorul tău, să te laşi târâtă în mocirla propagandei americane, să invoci tu, femeiuşcă fără minte, putregaiurile democraţiei occidentale şi americane, drepturile omului?! Adică ce, femeia e om? se frământa Boris, probabil, până la venirea Ludmilei acasă. Şi, la fel de probabil, nu afla răspunsul nici după ce obosea prelucrând-o, cu nişte palme zdravene, pe draga lui soţioară.


După ce sforăiturile mulţumite ale lui Boris dau semn că disputa s-a încheiat, Ivan Mihailovici nu mai doarme. Stă treaz, uneori chiar ceasuri întregi, cu ochii deschişi pichetând tavanul. Îşi zice că e bine că între el şi Marfuşca nu au fost niciodată dispute ideologice. Alteori se gândeşte că nici bine nu a fost lipsind ele. Saproşkinov nu filosofează în linia lui „dincolo de bine şi de rău“. El prinde făgaşul lui „rău“ şi-l adânceşte, să zicem imaginând. Bărbăţia – şi votca, evident – l-ar fi îndemnat să facă din Marfa o nevestică supusă, cu frică de bărbăţel, după nişte „cazmale“ trase în cap, dar futută duios după ce i-au fost învineţiţi obrajii. Observă şi la Cervenkovi cât de dulce e împăcarea: Ludmila ciripeşte dimineaţa de parcă toată noaptea ar fi zburdat prin grădina raiului, cântân­du-i numele lui Boris pe toate tonurile şi în toate alinturile („Boreaaaa, Borekaaa, Boriko, Boriuşa“ sau chiar mai scârbos: „ursuleeeeeţ“); iar el, ca un urs ce-a dat de miere, mormăie mulţumit, şi amândoi pleacă de mână spre slujbuliţele lor. Aşadar, dacă-ar fi fost rău, ar fi fost bine. Dacă a fost bine că drăguţul de Dumnezeu nu le-a dat iubirea asta mare şi fără năbădăi ideologice, e rău pentru că viaţa lor a semănat cu o mlaştină d-aia în care nu se încreţeşte un vălişor, doar mătasea broaştei ca o râie creşte deasupra ei înverzind-o, care apoi scade şi devine o apă puturoasă, de care se feresc toţi, cu scârbă. Dar lui Ivan Mihailovici nu îi este scârbă de viaţa lui! Lui ca lui, dar ei? Nu cumva fundul vorbăreţ al Marfei la asta se referea când părea că spune „Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult?“



(fragment din romanul Gde Buharest)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul