Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Colapsul umanismului

        Sorin Lavric


Nu ştiu dacă omogenizarea treptată a omenirii merită să fie obiectul unei lamentaţii umaniste. Sub unghiul siguranţei planetare, ştergerea deosebirilor poate fi salutară. Căci diferenţele au născut mereu tensiuni, iar tensiunile au degenerat īn conflagraţii. Prin urmare, uniformizarea plată şi īmpăciuitoare poate fi un viitor dezirabil pentru omenire. Numai că uniformizarea globală nu e lipsită de heterogenităţi lăuntrice. Īn interiorul ei apar vīrtejuri locale precum focarele de critalizare a apei atunci cīnd ajunge la temperatura de īngheţ. Cum s-ar spune, istoria are invariabilele ei: e ca īntr-o curgere īn care tendinţa generală a societăţii īşi creează o replică contrară, dīnd naştere unor discrepanţe şi gradiente de concentraţie ce se opun omogenizării.


De pildă, o discrepanţă izbitoare a lumii de azi e cea care separă nivelul la care au ajuns ştiinţele exacte de treapta la care se complace spiritul umanist. Primele cresc exponenţial, iar cel din urmă stagnează. A spune că spiritul umanist nu mai ţine pasul cu ştiinţele e un eufemism politicos. Īn realitate, umanismul e complet depăşit, făcīnd figura unui muribund care şi-a pierdut puterea de reacţie. Vrem, nu vrem, umanioarele se sting īncetul cu īncetul. Prăbuşirea īnvăţămīntului european, o realitate pe care numai orbii nu vor s-o vadă, nu e decīt consecinţa acestui proces de extincţie umanistă, căci cauza e de căutat īntr-o schimbare de paradigmă a mentalităţii planetare. Omenirea a ieşit din zodia cuvīntului şi a intrat īn zodia imaginii. Cultura clădită pe logos a cedat locului civilizaţiei clădite pe eidolon, pe imagine. Asta īnseamnă că educaţia clădită de-a lungul a secole de pedagogie filologică şi-a epuizat virtuţile formative. Lumea īn care trăim cere un alt tip de oameni, nişte oameni a căror minte să fie mulată pe calapodul altor exigenţe decīt cele impuse de erudiţia umanistă.


Şi aşa se face că terenul de predilecţie al umanismului – tradiţia şi autoritatea ei – seamănă cu un teren ticsit cu mine. Īn această privinţă, lamentaţiile ar fi inutile, ele aducīnd cu prohodul tardiv la căpătīiul unui mort. Iată de pildă cazul cel mai izbitor: sufletul uman. Sub efectul paradigmei ştiinţifice, sufletul a devenit o metaforă. Nimeni nu-şi mai bate capul să-l localizeze, undeva, īn interiorul trupului. Cel mult putem spune că, īn cazul lui, avem de-a face cu o taină, şi astfel, īncheind discuţia, ne adăpostim la umbra unei enigme liniştitoare. Psihologic vorbind, enigma e preferabilă adevărului ştiinţific.


Căci adevărul ştiinţific e neconsolator şi īnchizător de perspective. Influenţa lui e deprimantă, subminīnd orice elan şi descurajīnd orice reverie. Bunăoară, e īntristător să vezi că toată viaţa psihică umană este redusă la un sistem nervos central a cărui structur㠖 două emisfere şi un trunchi cerebral – este irigată de cīteva substanţe mirabile, al căror nume īl ştim cu toţii: neurotransmiţătorii. Neurotransmiţătorii aceştia sīnt precum īngerii. Transmit, mediază şi catalizează relaţiile dintre două lumi: lumea biochimiei şi lumea trăirilor noastre sufleteşti. Drama e că biochimia e infrastructura care explică suprastructura sentimentelor noastre. Pe scurt, inferiorul explică īn īntregime superiorul, nemailăsīnd loc de intervenţia unor factori subtili. S-a ajuns pīnă acolo că sentimentul credinţei e pus de psihiatrie pe seama acţiunii serotoninei asupra emisferelor cerebrale. Mai mult, a mai vorbi astăzi de boli psihice endogene, adică boli a căror patogeneză să fie strict psihică, aşadar nesomatică, e semn de īnapoiere flagrantă. Pentru psihiatria de azi, orice modificare psihică are īn subsidiar o modificare biochimică. Iar autonomia psihicului īn raport cu corpul e o braşoavă tradiţională menită a īntreţine optimismul celor care nu se pot īmpăca cu gīndul că sufletul nu numai că nu este muritor, dar că el nici măcar nu există ca atare. Dar ceea ce e cu adevărat deprimant este că īntreaga noastră viaţă psihică poate fi redusă la aceste substanţe. Nu ştiu dacă ne dăm seama de proporţiile acestui fenomen: euforia sau depresia, anxietatea sau optimismul, consecvenţa īn urmărirea unor scopuri sau, dimpotrivă, labilitatea psihică, impulsivitatea sau altruismul, hipotimia temătoare sau hipertimia maniacal㠖 toate stările psihice pot fi explicate cu ajutorul „proiectilelor“ biochimice pe care le numim neurotrasmiţători. Şi astfel dopamina, serotonina şi norepinefrina au devenit zeităţile biochimice īn faţa cărora ne īnchinăm ca īn faţa unor spirite ce răspund de sănătatea noastră mentală.


A spune că deocamdată cercetările medicale se află īn faza ipotezelor īnseamnă a recurge la o eschivă facilă. Stadiul ipotezelor a fost de mult depăşit, iar acum medicina se află īn etapa experimentelor terapeutice. Spulberīnd incertitudinile, farmacologia şi neurologia au pus cruce valorilor umaniste. Astăzi ştim nu numai mecanismul de acţiune al neurotransmiţătorilor, dar ştim şi cum anume pot fi folosite aceste substaneţe pentru a obţine efectul pshic dorit. Rezultatul, pe cīt de īmbucurător este īn plan terapeutic, pe atīt de catastrofal este sub unghi umanist. E ca şi cum un set de discipline a căror autoritate descindea din blazonul milenar al tradiţiei europene se văd brusc văduvite de obiectul lor de studiu: sufletul nu există, iar educaţia spirituală nu are asupra cui să se mai exercite. Intimitatea fiinţei umane este alcătuită din receptori de serotonină, din inhibitori ai recaptării norepinefrinei şi din stimulatori ai eliberării dopaminei. Chiar nu ne dăm seama că suntem la capătul unui drum care īnseamnă sfīrşitul aventurii cunoaşterii? Aşa cum fizica atomului se reduce la particule şi cuante, tot aşa metabolismul psihic poate fi derivat din cīteva substanţe chimice. Colapsul umanist e complet şi fără şanse de resuscitare post mortem.


E drept că pacientului care scapă de depresie luīnd Zovirax puţin īi pasă de moartea modelului tripartit al fiinţei umane (trup-suflet-spirit), de vreme ce e īndeajuns să īnghită un comprimat ca să se simtă mai bine. Din păcate, filozofului īi pasă, căci el intuieşte prea bine că rolul lui s-a īncheiat. Cu alte cuvinte, deşi continuă să se ocupe cu o tradiţie īn care nici măcar el īnsuşi nu mai crede, el vede prea bine cum puterea de a stīrni atenţia semenilor dispare. Nimeni nu mai este dispus să-l privească pe filozof ca pe o autoritate. Şi astfel filozoful ajunge să priceapă un adevăr pe care pacientul īl trăise deja pe pielea lui, iar adevărul acesta echivalează cu condamnarea la moarte a filozofiei: hrana sufletului nu stă īn cărţile pe care le citeşti, ci īn pilulele pe care le īngurgitezi. Iată staţia terminus a umanismului european. Ajuns la acest gīnd, filozoful va gusta el īnsuşi din amărăciunea depresiei şi atunci, ca supremă pedeapsă, pentru a scăpa de pericolul melancoliei sinucigaşe, va avea de ales īntre rostirea unei rugăciuni, răsfoirea cărţilor lui Seneca şi īnghiţirea unui medicament antidepresiv. Credeţi că va ezita? Nu, va alege fără şovăire antidepresivul pe bază de serotonină.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul