Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Competiţia versus contemplaţia

        Gabriel Rusu


Cred că evoluţia noastră a divorţat de evoluţia celorlalte vieţuitoare de pe pământul ăsta numai în momentul în care omul a început, conştient şi programatic, să se privească. Nu el pe altul, pentru a sesiza alteritatea, ci el pe sine, ca să îşi perceapă identitatea. În ecranizarea americănească a celebrului Solaris, un personaj admite că, în realitate, noi nu vrem alte lumi, vrem oglinzi. Iată că la capătul fiecărei conquiste, fie aceasta micro- sau macro-spaţială, nu dorim atât să dobândim încă o bucată din universul fizic, cât să intrăm în posesia unei noi ipostaze a fiinţei umane. O nouă ipostază care, în egală măsură, ne completează în ceea ce suntem şi ne confirmă, ca în urma trecerii cu bine a unei probe. Bănui că fiecare călătorie a omului a fost şi în fapt iniţiatică, pentru că, de fapt, ea a devenit astfel după ce s-a lăsat memorată, trăită încă o dată prin povestire şi re-memorată în postura de învăţătură, pildă, mit. Şi tocmai în această etapă a aventurii umanităţii, aflată abia la câţiva paşi dincolo de linia de pornire, îşi făcea simţită fundamentala sa utilitate scriitorul. Pentru că lumea era descoperită în competiţia câte unui explorator cu vreo terra incognita, dar nu putea fi înţeleasă decât prin contemplaţia care afla numitorul comun al generalului. Eroul civilizator competitor trebuia să fie mereu însoţit de cronicarul contemplativ, cel ce alegea faptele de relatat şi le ordona semnificativ. Peste timp şi multe metamorfoze ale conceptului de literatură, scriitorul a optat pentru explorarea ce transcende geograficul sau temporalul şi ţinteşte existenţialul. Neabătut, călătoria exterioară se oglin­deşte în călătoria interioară, esenţializân­du-se. Tocmai acest amendament adus formelor primare de ficţiune, amendament din care s-a ivit romanul modern, este susţinut, adoptat şi... practicat de Sebastian Sârcă în trilogia Jurnalul unui răzvrătit, încheiată de curând.


În siajul obişnuitei epici cu respiraţie amplă, cele trei volume (Capcana, Rezervaţia şi Evadarea) conţin o lume mozaicată şi felii din istoria acesteia, România înainte şi după Decembrie 1989. Însă, intenţionat în răspăr cu obligaţiile canonului respectiv, accentul nu cade pe mediile socio-politice pitoreşti, ţinute în postură secundă, de scenografie, ci pe dezvăluirea destinului unui personaj fascinant prin neaderenţa sa la o realitate mult prea pedestră. Sebastian Sârcă mizează şi pe descrierea de locuri şi vremuri, dar se concentrează mai cu seamă pe scrierea unei fiinţe umane cu aură de excepţie. Autorul se dedublează într-un narator care, legat biograficeşte de protagonist, istoriseşte cu minuţie evoluţia acestuia. În text, lumea reală există numai în măsura în care se înfăşoară în jurul întâmplărilor defel întâmplătoare provocate de Seninu Gheorghiu, aceasta fiind identitatea de Evidenţa Populaţiei a personajului principal, numit pe scurt şi declarat simbolic Seninu. Sebastian Sârcă este un avizat cunoscător al subtilităţilor narative care configurează retorica genului romanesc şi un experimentat orchestrator al tehnicilor de a povesti dinamic şi temeinic. Din realitatea brută, el decupează cu poftă şi rigoare balzaciene câte o bucată, pe care apoi o strămută, cu ştiinţă de orfevru, într-o montură epică de sorginte existenţialistă, punându-i în valoare potenţa de parabolă. În acest sens, preferatele mele sunt relatările din timpul şi mahalaua copilăriei lui Seninu şi a prietenului său, relatări care creionează o umanitate pe alocuri crudă, de multe ori misterioasă cu măsură, mai mereu fermecătoare. Citiţi şi vă veţi întâlni cu prinţesa Valery Ştirbey, exilată în cartier şi pricepută într-ale divinaţiei, cu nea Antricot, măcelarul care îşi udă florile cu un amestec de apă şi sânge până aproape le transformă în nişte organisme carnivore, cu Tarzan, apărătorul animalelor, şi camarazii săi care mai de care mai trăsniţi. În pandant cu zona aceasta de miraculos donquijotesc, există schiţată şi o alta, populată de indivizi apteri din punct de vedere spiritual şi moral, stăpâni şi slugi obsedaţi de parvenirea politică şi financiară, la fel de dezgustători prin lăcomia de putere şi în perioada dictaturii comuniste, şi în cea a tranziţiei către o democraţie autentică, neatinsă deocamdată. Repet, însă, deşi Sebastian Sârcă se dovedeşte a fi un extrem de competent constructor de scene şi personaje memorabile, turul său de forţă ca prozator îl reprezintă crearea protagonistului. Seninu s-a născut, şi ficţional, sub semnul aspiraţiei către desăvârşirea spirituală, aspiraţie care îi tensionează dramatic interioritatea şi soarta. El este un neadaptat de extracţie tragică, urmaş literar al celor imaginaţi de Eminescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Marin Preda. În cazul său, competiţia şi contemplaţia, care sunt complementare, precum yin şi yang, în ordinea condiţiei umane, devin antagonice. Într-un soi de proces competiţia vs. contemplaţia, Seninu este acuzat, acuzator şi martor totodată. Pentru el, competiţia înseamnă a câştiga (bani, putere, iubire) într-o lume a falselor valori umane, ceea ce îi repugnă şi îl determină să piardă, aparent, în fapt să renunţe la cele sociale şi sentimentale. Contemplaţia constituie singura şi sigura cale de a accede la înţelepciune, la priceperea intuitivă a universului. De altfel, atracţia lui către ştiinţele şi practicile esoterice este simptomatică, vezi în această direcţie şi scena levitaţiei, care îi năuceşte pe anchetatori în episodul încarcerării lui din cauza legăturilor cu mişcarea Meditaţia Transcendentală, de dinainte de 1990. Seninu, un personaj care, înclin să cred, va face carieră în literatura noastră, istoriseşte cu înseşi faptele sale o aventură umană în care individul are a înfrunta vrăjmăşiile colectivităţii malformate de istorie şi, deopotrivă, iluzia tragică a vieţuirii întru absolut.


Iată că Sebastian Sârcă şi-a dus trilogia la un bun sfârşit. Un sfârşit dintre acelea care îl îmboldesc pe cititor să nu închidă cartea, să mai adaste puţin privind ultima pagină. Cu uitătura uşor în gol ca spre o linie de orizont imaginată, să caute în ficţiune fragmente dintr-un posibil adevăr despre lume şi, în mod apăsat, despre sine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul