Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Ioana Dinulescu


Istoria


se scrie singură



Printre miile de caroserii strălucitoare


fulgerând bulevardele zilei,


printre computerele societăţilor


de asigurare împotriva Poesiei,


printre rotiţele mărunte, vorace,


eficiente, se târăşte (capul plecat,


sabia nu-l taie


nici ştreangul nu-l mângâie?)


biografia ta


complice la toate mascaradele


istoriei municipale.


Sub astrul metalic spânzurat


deasupra casei de hârtie velină,


istoria se scrie singură.


Dementă, îmbătată de propria-i strălucire,


se-mpodobeşte cu faraonice semne,


cu mumia păsării Archaeopteryx,


apoi îţi fuge de sub degete,


mormoloc jucăuş, fericit,


scriindu-se/scrijelindu-se pe sine.


Ei, da, trebuie să acceptăm acum,


în pragul casei noastre de hârtie,


că ea, maştera, istoria,


se scrie singură!


 


Fiecare sentiment


zănatic


Recunoscându-mi structura în fulgerul


pleoapei, aş putea spune că sunt


o pietricică la temeliile


istoriei municipale,


un fel de cod lesne de dezlegat


de către funcţionarii primăriei.


Fiecare sentiment zănatic devine


astfel, un articol de lege,


în amurgul fiecărei zile.


În virtutea lui, se pronunţă


pedeapsa: o nouă zi în Cetate,


o nouă zi printre gropile


primarului, jăndarului, redactorului-şef.


Legiuitorule, nu mai abroga


nonşalant, articolul


iertării/uitării/speranţei!


Între legea lui azi


şi disperarea lui mâine


lasă-mi şi mie, poet netot şi hai-hui,


în stăpânire o câmpie velină,


un soi de romanţ provincial,


în cuprinsul căruia să-mi domesticesc


fărădelegea: sângele meu încă tânăr,


textele mele hai-hui!


 


În loc să citesc versuri


Atât de bine mă simt


în această ploioasă zi de aprilie


de parcă m-aş scălda


în lichidul amniotic al Mumei


universale! Eu cred că Dumnezeul


meu personal


este pe jumătate femeie.


Mi-e atât de bine de parcă


mă leagăn copilăreşte şi tandru


în însuşi pântecele enorm


al bunului Dumnezeu


dintre blocurile 13 şi 13 bis,


deşi n-am avut nici azi o dimineaţă


uşoară: pe la şase fără ceva


cafeaua a dat în clocot pe aragaz –


a trebuit să-l curăţ, în loc să citesc


pentru a mia oară


versuri din cărţile expresioniştilor


mei preferaţi.


Trakl, Benn, Heym şi,


deloc în ultimul rând, scorţosul


Ernst Stadler, au trebuit


să se mulţumească să stea cuminţi


pe raft ca nişte şcolari temători


să nu fie scoşi la tablă


după o noapte de fotbal turbat


pe maidanul din curtea şcolii.


 


Primul diluviu


de poeme


O mie de mâini dac-ai avea,


o mie de braţe lărmuitoare,


n-ai fi în stare să stăvileşti


râul de poeme


care inundă micuţul apartament


de la etajul opt al blocului 13,


râul care-ţi acoperă fereastra


şi uşa,


năvălind inocent şi senin


peste vecinii de la şapte,


peste vecinii de la nouă.


 


El, doar el, urlă şi spumegă,


fericit, hămesit de parc-ar fi


primul diluviu de poeme


din lumea aceasta.



 


My World


Aceasta-i lumea mea.


Plutesc în ea ca în nacela


bunului


Dumnezeu dintre blocuri.


În fiecare seară de joi mă înec în ea,


în lumea mea, ca-ntr-un bazin


plin de sticlă fărâmiţată între dinţii


îngerului Ioan.


This is my world.


Priviţi, prieteni, aici este un zid.


Nici gri, nici albastru, nici verde,


zidul acesta n-a spus şi nu va spune


nimănui nimic.


Îl voi vopsi în curând,


va fi alb şi fără amintiri;


mai jos va fi o fereastră pictată


în roz-trandafiriu


pe zidul alb şi tăcut.


Voi încerca s-o deschid


şi voi da cu tâmplele de zid,


apoi voi încerca s-o închid în cercul


fierbinte al acestui poem:


îmi simt deja de pe-acum mâinile


cu care fac semne disperate


prin fereastra pictată


înlemnind


de frig şi de singurătate.


 


Străbunicul meu,


Rainer Maria Rilke


Doamne, îmi spun pe-ndelete,


pe-nserate, când mă apucă, ia, aşa,


Oţârică, oarece chef de Poesie!


Lasă-mă, Doamne, îţi spun,


bunule, dragul meu nepot,


să-ţi mulţumesc că mă mai ţii


pe picioare,


pe picioarele mele lungi


ca ale amurgului în Tibet,


ca ale frânghiei de care spânzură


fericită, roua pietrificată


din guşa privighetorii


lui Blaga.


Lungi, picioarele mele, ca izvorâte


de sub condeiul cu iz de moarte


inocentă, naivă, necruţătoare,


ale spinului de Rosa Canina


din deştul arătător al lui Rainer


Maria, vai mie, netoată ce sunt,


al străbunicului meu, Rilke!


 


Pentru mine ai făcut Tu primăvara


Îţi mulţumesc, Doamne, că întrerupi


de mii de ori pe zi curentul la lift,


că mă faci să alerg de sus până jos,


femeie de 57 de ani,


ca o puştoaică năucă, izvorâtă


din aburi trandafirii,


pe trotuarele desfundate ale Craiovei,


pe care mă-mpiedic de o mie de ori,


într-o zi


dar mă ridic, tot mai tânără,


tot mai îndrăzneaţă,


de un milion de ani,


şi-ţi mai mulţumesc, bunule Doamne,


fiindcă eu cred, încăpăţânată ca o


iapă bătrână,


pe care n-o mai aşteaptă niciun concurs,


că pentru mine ai făcut Tu


primăvara


şi gropile din faţa primăriei,


şi statuia războinică din faţa prefecturii,


că pentru mine, Tu, doar Tu,


blochezi liftul


de o mie de ori pe zi.


 


Umbra unui străin


Uşoara beţie pe care ţi-o provoacă


forfota pe străzile oraşului străin


îţi bandajează ochii,


îţi vătuieşte, feciorelnic, timpanele.


Propria ta fiinţă îţi pare de-acum


doar umbra unui străin.


Ce-ţi mai rămâne ţie, călător


anonim pe străzile marelui oraş,


sunt doar firimiturile unui poem


din primăvara trecută


şi ceaţa


învăluind ocrotitoare


turnurile-n ruină


ale călătoriei tale.


 


Văduva trandafirie


Dacă mă-ntrebi acum unde


sunt cele o mie şi una de poveşti


ale vieţii mele


şi scrisorile despre ele


unde s-au dus, încotro


au apucat calea


dragostei/speranţei/disperării,


în care anume cutii poştale


au poposit să-şi tragă sufletul


buruienos pe-nserate,


mă condamni, Îngere Ioan,


să zidesc Drumul Damascului,


să-l astup cu pietre de hârtie


velină, să-l înec în vinul nunţii


din Caana Galileii,


să nu-mi mai aduc niciodată aminte


de mine, femeia dulce născătoare


de la treizeci de ani,


Văduvă trandafirie acum,


a pulberii şi vântului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul