Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Învăluit într-o familiaritate înşelătoare”

        Dan Cristea

Amintiri despre Caragiale (volum editat de Ştefan Cazimir), Humanitas, 2013, 263 de pagini

Să încep direct cu începutul şi să spun că sunt întru totul în consens cu ceea ce scria Valeriu Cristea, în 1972, la apariţia primei ediţii a acestei antologii de memorii, editată de Ştefan Cazimir şi intitulată Amintiri despre Caragiale, antologie aflată acum, după  aproape 42 de ani, la a doua ediţie, revăzută şi adăugită. Dar iată consemnarea de atunci, plină de miez şi deopotrivă incitantă, a admirabilului critic, el însuşi un foarte bun cunoscător al lui Caragiale: „Dintre nenumăratele farse ale scriitorului, pe care memorialiştii săi se întrec să le relateze cu o plăcere cam puerilă, una singură le-a scăpat; întâmplător cea mai reuşită: aceea de a nu li se fi dezvăluit. Citind volumul recent apărut, acel ceva esenţial nu se lasă descoperit. Printre amintirile contemporanilor săi, autorul Scrisorii pierdute trece neexplicat, învăluit într-o familiaritate înşelătoare”.
Acum, la drept vorbind, nici nu ne aşteptăm ca un volum de memorialistică, dedicat unui mare scriitor, să-l „explice” sau să-l „dezvăluie” pe acesta în fundamentele lui. Am învăţat, între timp, că „esenţialul” despre un mare scriitor se află în operă, şi nu în viaţa cotidiană a omului-creator. Dar chiar şi aşa, trebuie s-o spunem, aceste amintiri, dintre care unele sunt realmente interesante (le regăsim astfel reinserate, sub diverse forme, în biografiile realizate de Şerban Cioculescu ori de G. Călinescu), lasă impresia că le scapă ceva, uneori ceva important, ceva neobişnuit, nespus sau negândit încă în ce priveşte ansamblul aventurii omului şi scriitorului Caragiale. Mai explicit formulat, există, cum ştim, „mici” amănunte, scurte istorioare memorabile care sar în ochi şi care contează, căci acestea întreţin îndeobşte interesul biografiilor. De pildă, Paul Zarifopol, la douăzeci de ani de la moartea scriitorului, ne spune că autorul lui Kir Ianulea, binecunoscut ca având probleme cu inima, fumase în ultima după-amiază a vieţii sale optzeci de ţigări. La fel, Luca I. Caragiale, fiul scriitorului, poet şi traducător, mort el însuşi la o vârstă tânără (28 de ani), ne istoriseşte cum, în ultima noapte de viaţă a lui Caragiale, o noapte caldă de iunie, petrecută în discuţii până târziu, acesta i-a vorbit despre Macbeth pe un ton mai patetic ca niciodată. „A doua zi” − consemnează fiul – „l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat şi cu obrazul foarte liniştit”. Încă o dată, asemenea detalii epice, mai elocvente decât multe pagini izvorâte dintr-o „familiaritate înşelătoare” cu scriitorul, cum nimerit se exprimă Valeriu Cristea, nu dezvăluie în niciun fel „esenţialul”, dar rotunjesc un destin. Faptul că multe dintre amintirile contemporanilor lui Caragiale ne lipsesc şi de unele „picanterii” biografice, dar şi de perspective mai profunde asupra operei marelui dramaturg şi a lumii create de acesta se poate explica în diverse moduri. 
Să observăm, mai întâi, că mărturiile celor care l-au cunoscut pe Caragiale, venite, în genere, din partea unor contemporani mai tineri sau chiar mult mai tineri (cum sunt, de exemplu, studenţii români din Germania din vremea „exilului” berlinez, de după 1905), n-au posibilitatea, cu foarte mici excepţii, să includă şi „portretul la tinereţeˮ al autorului Scrisorii pierdute. Cea mai veche mărturie din aceste amintiri aparţine astfel lui Slavici şi datează din perioada colaborării la Timpul (1878-79), unde „ploieşteanul” fusese chemat de Eminescu, care îl şi poreclise „cinicul” Caragiale. Din perioada „directoratului” la Teatrul Naţional (1888), unde fusese numit de Titu Maiorescu, datează amintirile lui Archibald (pseudonimul gazetarului Gh. Rădulescu), care portretizează mult mai târziu, în nişte „anecdote istorice”, un Caragiale („Grecul”) „artist în suflet, meticulos peste fire şi de o severitate necunoscută în republica anarhică pe care era chemat s-o guverneze”. Miezul amintirii îl constituie farsa pe care o pune la cale Caragiale pe seama actriţei Frosa Sarandy, care, nevricoasă şi irascibilă ea însăşi, intră în joc şi-l face de două parale pe şeful ei ierahic: „− Domnule director general, dumneata dormeai pe gunoaie, în Ploieşti, pe când eu, soră de colonel, lăsam butca la scara teatrului ca să civilizez creaturile venite aici de la spălătorie − şi să mă amendezi pe mine ca pe nişte uşieri! Păi, janghinosule, mie mi-a sărutat mâna regele Serbiei − şi o să primesc eu pedeapsă de la un simigiu ca tine?”. Să citim scena respectivă şi în alt registru, sub pana lui G. Călinescu din Istoria literaturii române: „Directorul se poartă dealtminteri cam aspru cu actorii, strunindu-i, ameninţându-i. Cineva pretinde că ar fi glumit, chipurile, cu o actriţă, luând masa la ea şi fugind pe ascuns la teatru ca s-o poată amenda pentru întârziere la repetiţie”. 
Aşadar, scriitorul portretizat, cu precădere, în amintirile editate de Ştefan Cazimir este un Caragiale al maturiăţii, „burghezul” familist, aşezat la rosturile lui, de după căsătoria din 1889 (la vârsta de 37 de ani) cu Alexandrina Burelly, de după apariţia volumului de Teatru, de la Socec, din mai 1889, de după naşterea copiilor Luca (în 1893) şi Ecaterina (în 1894). Nimic, în această memorialistică, de altfel cam fadă, despre aventurile erotice ale tinereţii, despre legătura cu Veronica (din 1881), despre „rabia” amoroasă pentru „Fridolina” (Leopoldina Reinecke, de la Iaşi, vara compozitorului Ed. Caudella), amintită şi răsamintită în scrisoarea către Petre Th. Missir din 1883 („Țe faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul”). Nimic, în fine, despre relaţia cu Maria Constantinescu, funcţionara de la Regie, relaţie în urma căreia i se naşte, în 1885, primul băiat, Mateiu. Trebuie să aşteptăm mărturia unui contemporan de-al nostru, D.I. Suchianu, publicată în 1970, din care să aflăm, spus pe şleau, că lui Caragiale „îi plăceau tare mult vinurile bune şi femeile frumoase”. Fireşte că ştiam acest lucru, afirmat cu mult mai multe nuanţe, din însăşi lectura operei. Nu e astfel de mirare că fiica scriitorului, Ecaterina Logadi, îşi expune în amintirile ei (categoric printre cele mai fine şi pertinente din întreaga antologie), amintiri scrise la cincizeci de ani de la moartea lui Caragiale, următoarea nedumerire: „La Berlin devenise dornic să stea mai mult în casă. Ieşea rar şi uneori trecea câte o săptămână fără ca el să-şi părăsească pantalonii de «cavalerist», meşii turceşti «specialitate Stambul» şi flanela ruptă în coate. Mai uşor pleca în călătorie decât să iasă în oraş. Indiferent pentru el, era foarte grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră şi nevoile casei. N-am înţeles niciodată de ce, în tinereţe, alţii îl socoteau boem, afară numai dacă boemă şi sărăcie sânt unul şi acelaşi lucru”. 
Cu unele, puţine, excepţii, amintirile contemporanilor despre Caragiale se situează sub valoarea operei şi a scriitorului, destul de departe de dimensiunea reală, de profunzimea şi originalitatea creaţiei acestuia. Probabil că nu avem de-a face aici cu un caz cu totul singular, probabil că şi în alte părţi se întâmplă neînţelegeri asemănătoare. Oricum, autorul Momentelor a pătruns şi a avansat destul de greu în conştiinţa critică, trebuind să treacă prin straturi dense de deformare şi rea înţelegere, iar interpretarea operei lui a devenit şi devine pe zi ce trece o probă de încercare pentru perspicacitatea de a rescrie semnificativ textul caragialian. Barthes scrie undeva că, „în bătăliile modernităţii, forţa istorică a unui autor se măsoară prin multitudinea de citări făcute din el”. Din acest punct de vedere nici nu trebuie să pledăm prea mult în favoarea lui Caragiale; este, cu siguranţă, autorul român cel mai citat. Contemporanii lui Caragiale, cum e şi firesc, gândeau însă literatura, stilul (care este, la urma urmelor, o preocupare pentru limbaj), genurile literare, prezenţa autorului în propria operă ceva cam altfel decât le gândim noi.
Există în epocă, faţă de Caragiale, multe, foarte multe mărturii admirative. Acestea, cum observă şi Ştefan Cazimir, privesc, în special, omul, „omul-spectacol” care e Caragiale, verva lui inteligentă şi entuziastă, darul imitativ, actoricesc de a improviza (ca şi cum Caragiale n-ar fi urmat lecţii de declamaţie şi mimică, la Conservatorul din Bucureşti, cu unchiul său, Costache!), impetuozitatea locvace şi invenţia abundentă, perfecţiunea, cum zice Victor Eftimiu, de „om de teatru”. Totuşi, aceiaşi contemporani, aşa cum notează ironic G. Călinescu, îl socoteau îndeobşte un „umorist, un satiric”. Astfel, într-un limbaj care pare să prevestească într-un fel proletcultul, un Paul Bujor vorbeşte despre un „îndrăzneţ şi viguros biciuitor al moravurilor din ţara noastră”, despre un „biciuitor, în special, al ridiculului şi al prostiei omeneşti”. Şi Slavici cade într-o eroare gravă de judecată, exagerând într-un mod aberant aspectele negative pe care le conţin comediile caragialiene. Eroii dramaturgului ar fi, după Slavici, nişte „oameni eticeşte morţi”, expunând „cele mai urâte patimi”, nişte oameni, în fine, care „numai în cimitir, în casa de nebuni ori în ocnă pot să mai sfârşească”. O eroare ceva mai subtilă, dacă se poate formula astfel, îi aparţine lui Delavrancea. Din dorinţa de a face din Caragiale un autor de maximă obiectivitate, după tiparul realist-naturalist, Delavrancea susţine absenţa totală a autorului din aluatul din care sunt plămădite „creaţiunile” sale. Între eroii dramaturgului şi intimitatea acestuia (gusturi, preferinţe, credinţe) ar exista o ruptură totală: „Din Noaptea furtunoasă şi din noua sa comedie O scrisoare pierdută nu e poliţai, prefect, proprietăraş ambiţios şi naiv pe care să nu ţi-l prezinte cu dibăcia unui comedian consumat în arta sa. Şi cu toate acestea nu cunosc un autor mai obiectiv, mai deosebit de creaţiunile sale. Nu vezi în tipurile sale nici gusturile autorului, nici credinţele, nici înclinaţiile lui fireşti. Şi el are mâhnirile sale intime, şi el e atins de acea melancolie şi scepticism al omului superior din veacul nostru, şi el are ambiţiunea sa, dar în tot ce scrie nu vezi nimic din aceste dureri şi preocupări intime”. Probabil că, în viziunea lui Delavrancea, „durerile şi preocupările intime” ar ţine exclusiv, ca expresie, de genul liric, fiind, pe de altă parte, incompatibile cu comedia. Acum, fireşte, fiecare poate argumenta, după propria intuiţie, ce şi cât din intimitatea proprie lui Caragiale se răsfrânge şi asupra eroilor săi din comedii şi a relaţiilor dintre aceştia. Oricum, nu se poate susţine că dramaturgul îi dezaprobă in corpore şi en detail şi că nu ar exista nici un fel de afinităţi între creator şi creaţiile lui. Să ne gândim, măcar, numai la energia vitală pe care o transmite, aidoma autorului lor, majoritatea personajelor caragialiene de pe scenă. 
Dacă se poate afirma că nu toţi contemporanii lui Caragiale se arată din cale afară de inspiraţi în amintirile lor despre autorul Scrisorii pierdute, să conchidem totuşi, şi nu doar prin compensaţie, că printre cele mai complexe şi sensibile memorii figurează cele semnate de fiul (Luca) şi fiica (Ecaterina Logadi) marelui scriitor. Din memoriile lui Luca I. Caragiale (publicate în 1920), aflăm că acest autor care scria greu, „fără plăcere”, dorind în scris, mai mult ca orice, „concizie şi claritate”, ar fi refăcut de patru ori povestirea Calul dracului; că ar fi scris la Kir Ianulea trei zile, „refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul”, stilizând („pieptănând”, în limbajul lui Caragiale) apoi lucrarea vreme de două săptămâni; că ar fi antipatizat poezia lirică şi orice invenţie în literatură; că ar fi avut mai puţină simpatie pentru literatură (un discurs care semnifică, am zice azi) decât pentru muzică (limbaj al afectivităţii care doar exprimă). Mihai Dinu a scris recent o carte (Dincolo de cuvinte) despre modul „componistic” în care îşi gândea Caragiale literatura. La fel, sunt numeroase lucruri de semnalat în amintirile Ecaterinei Logadi (publicate în 1962). Multe dintre ele au fost valorificate şi de Şerban Cioculescu şi de G. Călinescu (în capitolul din Istoria literaturii române...).
Să cităm, totuşi, în încheiere, frumosul portret pe care Ecaterina Logadi îl închină părintelui său: „Îl văd şi acum în cele mai mici amănunte şi în marea lui varietate de aspecte. Nu era prea înalt, dar avea un port semeţ, capul ridicat foarte sus şi o privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare, făcându-l să pară mare şi falnic. Avea mâini mici, de o rară frumuseţe, care cu gesturi repezi şi expresive subliniau cuvântul. Când era voios, faţa i se lumina de un surâs batjocoritor. La mânie, ochii se făceau pătrunzători şi aprigi, purtători de săgeţi înflăcărate, pentru ca după o clipă să se îmblânzească, revărsând raze de lumină şi blândeţe. Un surâs trecător, o clipire în coada ochilor, o gură amară sau dispreţuitoare treceau ca fulgerele pe faţa lui mişcătoare, luminată de o minte ageră, care nu se odihnea niciodată”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul