Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre cărţi, cu prietenie

        Radu Voinescu

Prietenia criticului literar cu romancierii sau poeţii nu este întotdeauna – unii susţin că niciodată – de bun augur pentru actul de evaluare a cărţilor. Dar regula, cum cred că rezultă şi din felul în care am formulat fraza de dinainte, comportă şi excepţii. Pentru că sunt critici şi critici, prietenii şi prietenii. O îmbinare fericită a acestor contrarii se petrece atunci când şi unii, şi ceilalţi sunt nu numai oameni de valoare, dar sunt şi străini de orgolii şi înţeleg exerciţiul critic în dimensiunea lui constructivă. Dacă nu spun o vorbă prea mare, în filozofia lui. După cum există critici care abia aşteaptă să se dezlănţuie asupra cuiva (nu asupra cărţii cuiva), există şi autori care manifestă o elegantă şi pozitivă deschidere către comentariul care le arată unde cartea pe care tocmai au publicat-o putea fi mai bună, cum ar putea să îşi perfecţioneze tehnica, să îşi rafineze subiectele.
Ei bine, dinspre partea criticii, un astfel de rar exemplu de asumare a prieteniei este acela al lui Gabriel Dimisianu. Ponderat în judecăţi, echilibrat în analize, temperat în entuziasm, atent la nuanţe, observând cu o satisfacţie discretă izbânzile, neezitând să spună pe nume eşecurilor, dar fără înfierbântare şi cu amenitatea care ar caracteriza o solidă şi sinceră prietenie în care cei doi, autorul şi recenzentul, au un ţel comun: o literatură cât mai vie şi cât mai adevărată, criticul s-a impus ca o voce distinctă şi pe deplin creditabilă în deceniile (mă şi tem să le număr) de când se află în linia întâi a întâmpinării cărţilor. 
Despre aceasta vorbeşte şi cel mai recent volum, Sfârşit şi început de secol (Cartea Românească, 2013). Cronici, recenzii – pure, să le spunem aşa, sau deghizate în portrete de scriitori –, amintiri, reflecţii, scurte (dar elocvente) treceri în revistă legate de câteva dintre chestiunile mai mult sau mai puţin spinoase care ne-au preocupat istoria şi viaţa literară în ultimele decenii sau numai în ultimii doi-trei luştri fac farmecul acestei culegeri aşezate, dintru început, sub semnul prieteniei. Gabriel Dimisianu se numără printre aceia care cred consecvent că o prietenie literară nu subminează judecata critică. O spune într-un text programatic, plasat şi pe clapa coperţii a patra, din care reţin aici: „În ce mă priveşte, nu am evitat, de teama pierderii obiectivităţii, să leg prietenii în lumea literară. O lume care, de altfel, a fost, la rândul ei, prietenoasă cu mine şi pe care am simţit-o ca fiind a mea aproape îndată ce i-am trecut pragul. N-o idealizez, dar nici nu cred că trebuie să fie demonizată, înfierată, împovărată cu toate relele cu putinţă. Viespar de intrigi, o socotesc unii, arenă a confruntării tuturor vanităţilor şi egoismelor. Se poate, dar alte lumi sunt mai bune?”.
Mai ales despre cele bune ale acestei lumi literare este vorba în volumul de faţă care, după cum informează autorul într-o precizare aşezată la început, continuă spiritul din Lumea criticului (2000) şi Fragmente contemporane (2004). Dar şi despre cele mai puţin bune, iar cine parcurge sau re-parcurge textele acestea (ele au văzut lumina tiparului mai întâi în diferite publicaţii, în primul rând în România literară, unde Gabriel Dimisianu a lucrat, practic, întreaga viaţă) observă că ele se arată luminate de o înţelepciune tolerantă, dar care nu trece cu vederea în mod deliberat date şi fapte. Dimpotrivă. O dovadă că se poate face critică sine ira et studio, fără a abdica, totuşi, de la criteriul adevărului.
De pildă, în articolul intitulat Formele compromisului, generat de o dezbatere legată de raporturile scriitorilor, ale intelectualilor, în general, cu puterea comunistă, purtată la un moment dat în presa noastră culturală, pledoaria în favoarea respectării unui principiu nepărtinitor este fără înconjur exprimată: „Sunt binevenite asemenea discuţii [...] doar atâta vreme cât cei care le poartă procedează prin examinare lucidă, documentată istoric, nealunecând în acuze politice şi pamflet. Lucrul din urmă s-a întâmplat, din păcate, în discuţiile despre revizuirile critice (schimbarea canonului), deviate de la linia lor firească fie de către aceia care concepeau revizuirile ca pe nişte aduceri în faţa unor instanţe judecătoreşti, acestea urmând să stabilească vinovăţii şi pedepse, fie de către aceia care, situaţi la cealaltă extremă, considerau că nimic nu este de judecat şi de îndreptat, pentru că nimic nu a fost strâmb în ierarhia de valori moştenită, punerea ei în discuţie echivalând cu o profanare. Amândouă poziţiile, puternic colorate emoţional, au prejudiciat discuţia necesară despre revizuiri, făcând din ea, până la urmă, un teren de înfruntări pamfletare şi atât. Să sperăm că nu se va întâmpla acelaşi lucru cu discuţia despre limitele compromisului. Prin obiect, ea se oferă încă mai mult decât cealaltă abordărilor emoţionale şi intervenţiei penalizatorilor morali de serviciu, răsăriţi în era post-decembristă de peste tot. Unde vor fi fost până în decembrie ’89?”.
Chestiuni ţinând de evaluarea istoriei noastre literare în ultimele decenii sunt de urmărit în articole precum cele dedicate generaţiei \'60, din care face parte şi autorul, chestiunea canonului, a dosarului protocronismului, a topurilor literare etc.
Altele, sunt consacrate unor autori care constituie „cazuri”: Panait Istrati, Petru Dumitriu, Al. Ivasiuc, Ion Caraion, George Ivaşcu, Mircea Iorgulescu ş.a. Un caz este, pentru Gabriel Dimisianu, şi ignorarea, cel puţin pentru o anumită perioadă, a unui scriitor, cum se întâmplă, în opinia sa, cu Nicolae Breban, de la un timp: „Indiferent de motivaţie, neluarea în seamă a noilor cărţi ale lui N. Breban este un act care îi aduce scriitorului prejudicii şi nu numai lui. Imaginea momentului actual de creaţie e şi ea prejudiciată, împuţinată prin ignorarea unuia dintre protagonişti. În orice ipostază s-ar afla, Breban nu este, totuşi, un scriitor ignorabil şi chiar admiţând că scrierile lui din urmă ilustrează un declin, că sunt toate eşecuri, ratări, a nu le lua în discuţie este o pierdere nu doar pentru scriitori. Este o pierdere şi pentru critică. Eşecurile, ratările scriitorilor mari sunt totdeauna mai interesante, mai semnificative literar şi mai incitante pentru exerciţiul critic decât izbânzile, decât reuşitele integrale ale autorilor medii sau minori” (Cealaltă putere).
O parte dintre pledoarii se îndreaptă către latura literară, neevitând-o pe cea morală, alteori, latura morală este subliniată tocmai pentru că i se pare că scriitorul respectiv trebuie apreciat cu o privire care să îmbrăţişeze totul, nu doar o parte dintre aspecte, convenabile celui care scrie ori taberei din care face parte. După dispariţia lui Adrian Păunescu, criticul simte nevoia să intervină cu propria mărturie: „aş evoca [...] unele aspecte mai puţin relevate ale personalităţii lui Păunescu sau chiar neştiute, împinse în umbră de imaginea clişeizată care circulă despre el. [...] Păunescu, om al stadioanelor arhipline, din vremea cenaclului Flacăra, ambiţionat să electrizeze mulţimile, să subjuge, lacom de glorificare, spectacular până la stridenţă, iritant prin nemăsură, prin exces de gesticulaţie şi discurs. Şi nu a fost aşa Adrian Păunescu? A fost aşa, dar a fost şi altfel. Avea şi acele trăsături, dar avea şi altele, de altă esenţă, spunând şi altceva despre el. Mă gândesc că şi ele ar trebui să intereseze, dacă este să se ajungă la o reprezentare neschematică despre omul acesta complicat”. 
Nu puţine sunt intervenţiile pentru a susţine o carte, pentru a reaminti de alta sau de altele, mai vechi (de fiecare dată, memoria sentimentală, fişele, articolele scrise de-a lungul timpului intervin pentru a contura o imagine cât mai coerentă a operei respective), pentru a reaşeza puţin viziunea într-o problemă controversată, dincolo de patima confruntărilor, cel mai adesea sterile. Cititorul va găsi destule subiecte care să-l intereseze şi chiar să îl instruiască în paleta foarte largă pe care Gabriel Dimisianu o abordează în aceste pagini pline de miez. 
Poate că ne-am obişnuit să considerăm articolul de atitudine ca având trăsături ceva mai inflamate, să îl asociem cu o retorică mai vitriolantă. Dar iată că se poate şi altfel.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul