Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Intelectul nu e separat de puterea vitală“ - interviu cu Mihai Şora

        Clara Mărgineanu

Filozoful Mihai Şora s-a născut în 1916, pe 7 noiembrie. A studiat Filozofia la Bucureşti, iar în 1939 a plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez. A publicat cartea de debut Du dialogue interieur la Editura Gallimard, volum în care se află in nuce întreaga sa filozofie ulterioară.


L-am regăsit într-o după-amiază de februarie... Domnia Sa celebrează fiecare secundă printr-o indicibilă căldură umană. Să te apropii de domnul Mihai Şora este întotdeauna un act de împlinire şi de smerenie. Este în primul rând un dar desăvârşit pe care îl oferă  cu generozitate. Drumul până la locuinţa sa din strada Jules Michelet. Inima zvâcneşte din aripi, spintecată de emoţia unei întâlniri cu deneîntâlnitul. Apoi aceeaşi uşă se deschide, pentru a te lăsa să pătrunzi în apropierea unui înspăimântător firesc. Se povesteşte despre anumite personalităţi creatoare că în preajma lor te simţi frumos, deştept, sclipitor… În preajma domnului Şora te simţi om. Şi nu-ţi mai este frică de asta.


Pentru că tot ce exprimă, tot ce transmite este un hohot omenesc al dragostei de viaţă.


 


 


- Seninătatea dumneavoastră este proverbială. Aţi trecut peste toate greutăţile cu un surâs înţelegător şi bineînţeles cu multă putere. Şi totuşi, a existat vreun moment când v-aţi simţit îngenuncheat, când măcar pentru o clipă aţi avut impulsul de a „dezerta“, de a abandona, de a fugi, pur şi simplu?


 


- Am fost îngenuncheat de mai multe ori, dar erau îngenuncheri minore... Din toate locurile de muncă am fost dat afară. De la Ministerul de Externe, de la Institutul Cultural Român – (editura în limbi străine), de la E.S.P.L.A. Şi am ieşit la pensie, de la Ministerul Învăţământului, cu un conflict major, cu ministrul din acea vreme. Întâi am fost retrogradat de la funcţia de director pe care o aveam la aceea de simplu funcţionar... Mă întorsesem în România cu iluzii, fusesem nu doar om de stânga în  Franţa, ci şi membru al Partidului Comunist Francez. Am fost reţinut în România, deşi eu venisem doar într-o vizită. N-am mai putut să mă întorc în Franţa, nu mi s-a mai dat voie. Mii de detalii ar putea fi povestite, dar, pe scurt, a fost o catastrofă. Am rămas mereu senin, pentru că aveam un proiect pe care îmi pusesem în gând să-l realizez. Întotdeauna şi peste tot am încercat să-mi fac treaba bine.


 


- O lungă perioadă aţi condus, la  editura E.S.P.L.A, sectorul de valorificare a moştenirii literare, precum şi colecţia Biblioteca pentru toţi. Cărţile publicate atunci au însemnat o aliniere la setul de valori literare europene şi universale...


 


- A fost în primul rând repunerea în circulaţie a patrimoniului clasic al literaturii române. Am publicat şi ediţii critice, serii mari de scriitori care ajunseseră şi trecuseră pragul maturităţii... Începând cu Sadoveanu, Arghezi, apoi seria Vianu şi aşa mai departe. Cât priveşte Biblioteca pentru toţi, căreia îi concepusem un plan de peste două mii de titluri din literatura lumii (inclusiv, fireşte, şi lucrările de prim plan ale literaturii române), am reuşit să fiu prezent doar la primele patru-cinci sute de numere. Antologia poeziei dintre cele două războaie, în care  am ţinut neapărat să figureze şi poeţii care fuseseră în puşcărie: Radu Gyr, Nichifor Crainic, iar dintre cei stabiliţi în străinătate, Aron Cotruş, Ştefan Baciu şi Horia Stamatu.


 


- A trebuit desigur să păcăliţi ochiul vigilent al cenzurii...


 


- Fără îndoială. Trebuie să spun că între albul alb şi negrul negru există, şi dintr-o parte, şi de cealaltă, o mică zonă cenuşie. Exista, de pildă o zonă cenuşie a celor din zona neagră, cea a „asupritorilor“ de la cenzură, care aveau solicitudine pentru zona albă. Se plasau într-o zonă gri în care negociau uneori cu multă disponibilitate de a rezolva, pe cât posibil, problemele pe care le puneau editorilor, la modul acut, din poziţiile cenzurii politice.


 


- Se putea găsi o formulă până la urmă ?


 


- Sigur că da, dar pentru asta îţi trebuia atenţie, ingeniozitate, pasiune... Şi un colectiv care să-ţi stea alături cu o fidelitate fără greş. Aş amintit toată redacţia : Andrei Rusu, Gh. Pienescu, Mariana Brâncuş, Elena Murgu, Cornel Simionescu.                          


 


- Suport pentru supravieţuire în literatură v-a fost la un moment dat, în anii ’80, deviza lui Descartes, „larvatus prodeo“, în traducere „înaintez sub mască“. Sintagma, prin anagramă, a dat numele Tudor-Savel Pora, pseudonimul cu care aţi semnat o vreme. A fost un act de sfidare?


 


- O combinaţie între exerciţiul de supravieţuire şi sfidare. Adică un fel de a le spune celor ce ne puneau botniţă: „boilor!“.  Am mai avut la un moment dat şi un alt pseudonim, pe care mi-l ceruse Negoiţescu, când eram în Germania. El vroia o cronică despre cartea mea Sarea pământului. Nimeni dintre münchenezi nu putea să o facă. Nici el nu avea tehnicitatea filozofică să analizeze volumul şi atunci mi-a cerut mie. Am făcut o prezentare autodescriptivă, pe care am semnat-o: Toma Ralet.  Mi-am permis să schiţez acolo şi părţi încă neexistente în carte, care erau numai în fază de proiect, din punct de vedere editorial, în România: cum urma să se dezvolte filozofia politică, expusă într-o carte ulterioară: Eu şi Tu, El şi Ea… sau dialogul generalizat.


 


- Aţi scris recent în Dilema Veche despre admiraţia lucidă. Spuneaţi că, pentru a recunoaşte în cineva o virtute, aceasta trebuie să se afle deja în tine. Eraţi conştient de acest lucru şi atunci când i-aţi avut profesori pe Rădulescu Motru, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Nae Ionescu?


 


- Conştient, cu lucrurile complet lămurite în capul meu, evident că nu. Oricum ar fi, admiraţia e un impuls al fiinţei întregi, există ca atracţie, este configurarea unui ideal către care te îndrepţi. Lucrurile acestea sunt la tinereţe foarte vagi. Sunt instincte, e nevoie de fler...


 


- Sau de o anumită modă?


 


- Asta dacă eşti slab de înger. Dar dacă nu eşti slab de înger, te bizui pe propriul tău fler. Îţi trebuie o armătură conceptuală care se elaborează de-a lungul vieţii. Există un instinct intelectual. Intelectul nu e separat de puterea  vitală. E un vârf al ei, un fel de cristalizare a puterii vitale. Există un model paideic consacrat aici, în România, modelul Noica. Proiectul Noica este rigid, normativ.


 


- Dar modelul Mihai Şora? Aţi fost şi sunteţi înconjurat de oameni tineri şi nu numai, care vă preţuiesc, vă admiră. S-a spus despre dumneavoastră că nu daţi sfaturi. Aşa este ?


 


- Important e să simţi, să vezi exact ce poate  să facă mai bine un om. Dacă sare în lungime sau în înălţime, să facă asta cât poate de bine. Să nu-l pui să facă haltere pe cineva care sare bine în înălţime.


 


- Ce rădăcini are numele Şora ?


 


- E localizat în depresiunea Beiuşului. E răspândit la poalele munţilor Apuseni, pe versantul dinspre depresiunea Beiuşului, în  vreo cinci-şase comune.


 


- Cine a fost preotul Melentie Şora?


 


- Tatăl meu, preotul Melentie Şora, a fost unul dintre cei zece care au rămas în viaţă, dintre copiii unui ţăran, Teodor Şora. Cum a ajuns acest nume, Melentie, să fie dat părintelui meu, nu ştiu. Când tatăl meu a terminat clasele primare, dascălul de acolo a venit la bunicul meu şi a spus: „Măi Toadere, pruncul ista dă-l la şcoală“. Şcoala însemna liceul Iosif Vulcan din Beiuş, un liceu cu internat. Fruntaş la în­vă­ţă­tură, tatăl meu a făcut apoi Teologia, pe urmă s-a înscris la Facultatea de Filozofie, la Budapesta. Dar a venit războiul şi, cum nu vroia să meargă în armata austro-ungară pentru o cauză care nu era a lui, a optat pentru cariera de preot.


 


- De la debutul dumneavoastră, în 1947, la Editura Gallimard şi până la apariţia celui de al doilea volum Sarea pământului la Bucureşti, au trecut 31 de ani. Cum aţi îndurat această întrerupere ?


 


- Eu am avut acest proiect cultural al Bibliotecii pentru toţi, care-mi stătea la inimă şi-mi consuma întreaga energie. N-aveam posibilitatea să-mi desfăşor cariera intelectuală. Eram absorbit de treaba pe care o făceam la editură, am luat-o foarte în serios. Realitatea este că nici n-aş fi scris Sarea pământului dacă n-aş fi fost foarte puternic solicitat într-o fază de „deschidere“ a regimului care-mi permitea să aştern pe hârtie ideile mele fără cel mai mic rabat.


 


- Vi s-a întâmplat să investiţi un capital de încredere în cineva care v-a dezamăgit ? Cum aţi înţeles şi depăşit momentul ?


 


- Am o foarte mare înţelegere pentru slăbiciu­nile omeneşti. Oamenii sunt slabi de multe ori. Dar trebuie să vezi în ei lumina, latura pozitivă. N-am fost ranchiunos niciodată. Şi nici nu cred că se poate spune: „te-am iertat, dar n-am să uit“.


 


- Pentru că nu e adevărat...


 


- Nu e adevărat! Cine-şi aduce mereu aminte că a iertat, n-a iertat. Dacă am fost dezamăgit, m-am întrebat oare de ce s-a întâmplat ce s-a întîmplat... Lui, celui care m-a dezamăgit, mare bucurie nu putea să-i facă. Sigur că nu s-a simţit bine după ce a făcut ce a făcut... Nu vorbesc de reacţia imediată, care te doare. Poţi să şi ripostezi pe moment. Vorbesc despre ceea ce se întâmplă pe urmă, o încercare de înţelegere.


 


- Cum aţi descrie ceea ce se numea Micul Paris, prin comparaţie cu Bucureştiul de acum?


 


- Exista un Bucureşti monden, care începea de la întîlnirea dintre Calea Victoriei cu axul est-vest, şi care mergea spre nord până după Palatul Regal. Acesta era un Bucureşti al toaletelor, al eleganţei, al protipendadei... În timpul ăsta, dacă mergeai pe bulevardul Brătianu, de la Universitate spre Piaţa Romană, nu întâlneai decât trecători întâmplători, care sigur aveau treabă. Mai era o zonă de plimbare fără scop care mergea spre Piaţa Kogălniceanu, venind tot dinspre Universitate, prin faţa cinematografelor de pe bulevardul Elisabeta.


Bucureştiul era un oraş care a crescut pas cu pas din el însuşi. A fost întotdeauna al bucureştenilor. Ruralii care veneau în Bucureşti, veneau unul câte unul şi se aşezau la mahala. Dar mahalaua avea o atmosferă a ei; nu numai pitorescul, ci şi moravurile, ţinuta... Generaţia a doua de urbanizaţi răsăreau individual ca persoane, personalităţi, intrau uşor, cu paşi mici, în Bucureştiul propriul-zis. Nu era acest decalaj valoric, care azi te năuceşte, te loveşte în moalele capului, între un om fin şi un bădăran! (scris cu majuscule de la un cap la altul!) Bucureştiul a fost un oraş omogen, a crescut armonios. Provincialii  se adaptau la un mediu, care nu-i accepta dacă nu se conformau. Cât priveşte aparenţa oraşului de astăzi, pentru un străin care vizitează Bucureştiul: nu există oraş în lume în care faţadele caselor să fie acoperite! Acoperite cu panouri uriaşe, ascunzând uneori întreaga clădire...


 


- Sunteţi un om foarte atent la tot ce se întâmplă în jur, nu doar la fenomenul cultural. Realitatea nu vă tulbură seninătatea de care vorbeam la început?


 


- Nu poţi să ignori orizontul politic. Eu am avut iluzia că românul băşcălios nu s-a lăsat contaminat de opresiunea semiseculară la care a fost supus. M-am înşelat amarnic. Românul a fost corupt până în măduvă şi corupţia asta o ducem în cârcă şi o vom duce încă... Sunt   optimist pentru viitorul îndepărtat, dar sunt foarte îngrijorat pentru lucrurile care se întâmplă în prezent. Sunt îngrijorat de faptul că tinerii înzestraţi pleacă din ţară. Sunt optimist pentru că potenţial există, dar are nevoie de un mediu propice pentru a rodi.


 


- Ce tip de intimitate aveţi cu linia şi cu punctul? Desenaţi mult, dar nu le-aţi publicat, nici expus vreodată...


 


- Am sute, sute... Uite, pe acestea le-am făcut în ultimele zile, aşa... Câteodată mă prinde. Dacă am cartoane frumoase şi un creion cumsecade la mine, încep de undeva şi fac într-o clipită o curbă care se încheie unde am început. Am desenat întotdeauna, cărţile mele au fost întotdeauna pline de desen.


 


- Ne puteţi deconspira câte ceva din proiectele dumneavoastră  imediate?


 


- În momentul de faţă sunt angajat într-un proiect care-şi propune valorificarea unui autor de mare anvergură, care şi-a făcut cariera scriitoricească în Franţa, deşi o începuse în ţară sub numele de B. Fundoianu. Este vorba despre Benjamin Fondane, editarea operei lui majore, tradusă din franţuzeşte, proiect la care lucrez împreună cu Luiza Palanciuc. Vor apărea la Editura Limes, la Cluj. Primele trei-patru titluri vor fi la următorul târg de carte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul