Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Locuitorul din prag

        Andrea Hedeş

„Împrejur sunt nopţile/ înfăşurate strâns peste gânduri”, împrejurul celui mai recent volum de versuri al poetei Viorica Răduţă, Mama întreabă dacă stau până seara, Editura Limes, 2013. Volumul cuprinde poeme coagulate de către noapte şi zi; mâinile mamei; aşteptarea e piele; depărtări; zile în pielea mamei; zile în sepia. 
Dacă Viorica Răduţă ne vestea, într-un volum anterior, adevărul implacabil: „cam toţi murim”, de această dată, poeta ne ia de mână şi ne duce pe drumul către moarte, oprindu-ne şi oprindu-se în chiar pragul ei. Volumul este un desert tabu servit cu luciditate, fără falsă pudoare ori exacerbată disperare, cititorului: moartea mille feuille. În poemele sale, Viorica Răduţă desface cu precizie chirurgicală fiecare foaie fină, crocantă, subţire, atât de subţire încât prin ea aproape că se vede acel altceva de dincolo, atât de subţire încât o mânuire pripită, o uşoară lipsă de precizie, de siguranţă de sine, o poate sfărâma − aceste mii de straturi sunt aşezate sub un microscop liric, pentru a surprinde, într-o dureroasă intimitate, epiderma morţii.
Iar între straturile acestea, dure şi fragile, stă sufletul, stă inima, stau emoţiile, sentimentele, amintirile, durerile, spaimele, promisiunea despărţirii, privirea aruncată dincolo, stă o viaţă de om, solitară, dar nu singură, căci, reiese din versurile poetei, cu fire subţiri ea este şi va rămâne legată de alte vieţi, prin dragoste. Dragostea este cordonul ombilical care nu poate fi tăiat de locuitorul din prag, cel care intermediază trecerea şi păstrează buna demarcaţie între lumi, veghetorul status quo-ului.
Volumul de poeme al poetei Viorica Răduţă este o culegere de cântece ale trecerii. Nu sunt bocete, nu sunt cântece ale zorilor, căci zorii aceia nu s-au ivit încă. Ele brodează în pas mărunt noaptea care se insinuează, pendularea între aici şi acolo, între acum şi infinit, între clipă şi eternitate, basculările din timp în afara timpului şi înapoi în curgerea lui, lentoarea cu care se lunecă, uneori, înspre moarte. 
Dintre multele feluri de moarte, dintre multele feţe ale morţii, poeta scrie despre o moarte anume, despre moartea mamei. Cuvintele devin parfumate, maleabile şi uşor translucide precum ceara caldă, ele se mulează pe lacrimi, pe zbaterea sufletului, pe tremollo-ul marii treceri, pe aşteptarea marelui somn, pe fiece rid al spaimei, al abisului nefamiliarei eternităţi, pe blândeţea umbrelor dragi aflate deja dincolo, pipăite cu ezitare şi speranţă în starea de reverie specifică pragului: volumul este o mască mortuară. Zilele care nu mai sunt zile, în care cumpăna dintre diurn şi nocturn se frânge, nefolositoare, în care timpul nu mai curge, zilele săptămânii îşi amestecă numele acum lipsite de rost, în care copiii devin îngeri păzitori cu nume de zile sfinte (miercuri, vineri, duminică), iar timpul, în spaţiul circumscris de cămin, arde altfel, iese din firesc şi devine un carpe diem în care se impregnează implacabilul, în care durerea, revolta, înţelegerea, acceptarea, decrepitudinea, promisiunea, resurecţia într-un alt plan, frica şi aşteptarea, trecutul şi viitorul ca amintiri ale unui altcândva, prezentul ca încercare supremă, ca trecere prin focul purificator, în urma căreia nici unul dintre protagonişti, rămaşi aici sau plecaţi dincolo, nu vor mai fi la fel, toate acestea şi nu doar acestea rămân captive în materia fină şi fidelă a volumului care prinde chip, chipul măştii, o mască a pragului, a trecerii, o mască mortuară a mamei cuib care deodată devine o străină, devine mama fereastră, devine mama oglindă, devine parte din altă lume, devine a altcuiva.
Viorica Răduţă îmbracă rolul de scrib care, la fel ca înaintaşii săi din vechime, consemnează cu grijă fiece moment, fiece amănunt al acestei odisee, a paşilor măsuraţi-descântaţi înspre veşnicie, un dans ritualic funebru, al acestei lupte a sufletului cu trupul, cu viaţa şi cu moartea, consemnări ale unei sigure şi singure victorii.
Versurile au melodicitatea unor litanii, alteori pe cea a unor incantaţii, alteori devin fruste, formule de protecţie în vederea marii călătorii, dar şi de ancorare a celor rămaşi, printr-un dialog în care durerea e împachetată în cuvinte şi pasată între soră şi frate. Poemele devin cadrul sigur în care acest mare joc se poate pe deplin desfăşura, cuvintele reprezintă pietre pe care piciorul nu alunecă, ci se salvează, urcă, merge mai departe, poemele sunt insule, ultim refugiu în faţa angoasei şi a perisabilului, în faţa potopului de ape ale morţii: Lethe, Stixul, Lacrima... purtând spre infinit o luntre uşoară. 
Dacă la Mihail Gălăţanu avem Douăsprezece cîntece înaintea naşterii, în care poetul surprinde suferinţa sufletului înaintea marii treceri înspre viaţă şi mamă, la Viorica Răduţă întâlnim cântecele dinaintea morţii, suferinţa sufletului înaintea marii treceri înspre moarte prin mamă.
Pentru cei rămaşi moartea înseamnă sfârşitul agoniei? 
„Mama se uită din ea/ ca şi cum ar fi chiar fereastra/ şi cu ea cuibul/ mare cât trunchiul cireşului/ cât liniştea/ cu care se uită la lucruri/ ca şi cum între mine şi frate e locul/ privirea/ din care pleacă/ oglinda şi marginile.” (ultima privire).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul