Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Locuitorul din prag

        Andrea Hedeş

„Īmprejur sunt nopţile/ īnfăşurate strāns peste gānduri”, īmprejurul celui mai recent volum de versuri al poetei Viorica Răduţă, Mama īntreabă dacă stau pānă seara, Editura Limes, 2013. Volumul cuprinde poeme coagulate de către noapte şi zi; māinile mamei; aşteptarea e piele; depărtări; zile īn pielea mamei; zile īn sepia. 
Dacă Viorica Răduţă ne vestea, īntr-un volum anterior, adevărul implacabil: „cam toţi murim”, de această dată, poeta ne ia de mānă şi ne duce pe drumul către moarte, oprindu-ne şi oprindu-se īn chiar pragul ei. Volumul este un desert tabu servit cu luciditate, fără falsă pudoare ori exacerbată disperare, cititorului: moartea mille feuille. Īn poemele sale, Viorica Răduţă desface cu precizie chirurgicală fiecare foaie fină, crocantă, subţire, atāt de subţire īncāt prin ea aproape că se vede acel altceva de dincolo, atāt de subţire īncāt o mānuire pripită, o uşoară lipsă de precizie, de siguranţă de sine, o poate sfărāma − aceste mii de straturi sunt aşezate sub un microscop liric, pentru a surprinde, īntr-o dureroasă intimitate, epiderma morţii.
Iar īntre straturile acestea, dure şi fragile, stă sufletul, stă inima, stau emoţiile, sentimentele, amintirile, durerile, spaimele, promisiunea despărţirii, privirea aruncată dincolo, stă o viaţă de om, solitară, dar nu singură, căci, reiese din versurile poetei, cu fire subţiri ea este şi va rămāne legată de alte vieţi, prin dragoste. Dragostea este cordonul ombilical care nu poate fi tăiat de locuitorul din prag, cel care intermediază trecerea şi păstrează buna demarcaţie īntre lumi, veghetorul status quo-ului.
Volumul de poeme al poetei Viorica Răduţă este o culegere de cāntece ale trecerii. Nu sunt bocete, nu sunt cāntece ale zorilor, căci zorii aceia nu s-au ivit īncă. Ele brodează īn pas mărunt noaptea care se insinuează, pendularea īntre aici şi acolo, īntre acum şi infinit, īntre clipă şi eternitate, basculările din timp īn afara timpului şi īnapoi īn curgerea lui, lentoarea cu care se lunecă, uneori, īnspre moarte. 
Dintre multele feluri de moarte, dintre multele feţe ale morţii, poeta scrie despre o moarte anume, despre moartea mamei. Cuvintele devin parfumate, maleabile şi uşor translucide precum ceara caldă, ele se mulează pe lacrimi, pe zbaterea sufletului, pe tremollo-ul marii treceri, pe aşteptarea marelui somn, pe fiece rid al spaimei, al abisului nefamiliarei eternităţi, pe blāndeţea umbrelor dragi aflate deja dincolo, pipăite cu ezitare şi speranţă īn starea de reverie specifică pragului: volumul este o mască mortuară. Zilele care nu mai sunt zile, īn care cumpăna dintre diurn şi nocturn se frānge, nefolositoare, īn care timpul nu mai curge, zilele săptămānii īşi amestecă numele acum lipsite de rost, īn care copiii devin īngeri păzitori cu nume de zile sfinte (miercuri, vineri, duminică), iar timpul, īn spaţiul circumscris de cămin, arde altfel, iese din firesc şi devine un carpe diem īn care se impregnează implacabilul, īn care durerea, revolta, īnţelegerea, acceptarea, decrepitudinea, promisiunea, resurecţia īntr-un alt plan, frica şi aşteptarea, trecutul şi viitorul ca amintiri ale unui altcāndva, prezentul ca īncercare supremă, ca trecere prin focul purificator, īn urma căreia nici unul dintre protagonişti, rămaşi aici sau plecaţi dincolo, nu vor mai fi la fel, toate acestea şi nu doar acestea rămān captive īn materia fină şi fidelă a volumului care prinde chip, chipul măştii, o mască a pragului, a trecerii, o mască mortuară a mamei cuib care deodată devine o străină, devine mama fereastră, devine mama oglindă, devine parte din altă lume, devine a altcuiva.
Viorica Răduţă īmbracă rolul de scrib care, la fel ca īnaintaşii săi din vechime, consemnează cu grijă fiece moment, fiece amănunt al acestei odisee, a paşilor măsuraţi-descāntaţi īnspre veşnicie, un dans ritualic funebru, al acestei lupte a sufletului cu trupul, cu viaţa şi cu moartea, consemnări ale unei sigure şi singure victorii.
Versurile au melodicitatea unor litanii, alteori pe cea a unor incantaţii, alteori devin fruste, formule de protecţie īn vederea marii călătorii, dar şi de ancorare a celor rămaşi, printr-un dialog īn care durerea e īmpachetată īn cuvinte şi pasată īntre soră şi frate. Poemele devin cadrul sigur īn care acest mare joc se poate pe deplin desfăşura, cuvintele reprezintă pietre pe care piciorul nu alunecă, ci se salvează, urcă, merge mai departe, poemele sunt insule, ultim refugiu īn faţa angoasei şi a perisabilului, īn faţa potopului de ape ale morţii: Lethe, Stixul, Lacrima... purtānd spre infinit o luntre uşoară. 
Dacă la Mihail Gălăţanu avem Douăsprezece cīntece īnaintea naşterii, īn care poetul surprinde suferinţa sufletului īnaintea marii treceri īnspre viaţă şi mamă, la Viorica Răduţă īntālnim cāntecele dinaintea morţii, suferinţa sufletului īnaintea marii treceri īnspre moarte prin mamă.
Pentru cei rămaşi moartea īnseamnă sfārşitul agoniei? 
„Mama se uită din ea/ ca şi cum ar fi chiar fereastra/ şi cu ea cuibul/ mare cāt trunchiul cireşului/ cāt liniştea/ cu care se uită la lucruri/ ca şi cum īntre mine şi frate e locul/ privirea/ din care pleacă/ oglinda şi marginile.” (ultima privire).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul