Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În „supermagazinul realităţii”

        Monica Grosu

Autor al mai multor volume de poezie, proză, eseu, teatru şi voce individualizantă a generaţiei lunediste, Daniel Pişcu (aproape) nu mai are nevoie de prezentare, mai ales că fenomenul optzecist în literatura română a fost, în ultima vreme, frecvent abordat, deopotrivă în cadrul unor studii exegetice şi al unor antologii poetice. Fie în prim-planul vieţii literare, fie mai discret, Daniel Pişcu şi-a continuat experimentul literar (care-l defineşte), de la primul volum (Aide-mémoire, 1989) şi până la ulterioarele glosări în proză (Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, 2002), spectaculoase prin limbajul subtilităţilor şi practicarea acelei spontaneităţi jucate, ambiguizante, derutante.

În aceleaşi ape postmoderne se oglindeşte şi Poemul lui Nokia (Tracus Arte, Bucureşti, 2013), compus din trei secvenţe lirice (I. Supermagazinul realităţii; II. Poemul lui Nokia; III. Passe partout), exersând jocul de cuvinte şi rime, pe seama cărora autorul se amuză. Textualismului din Poemul lui Nokia îi contracarează lapidaritatea formulei lirice, aforistice uneori, din celelalte poeme. „Vine câte un punct/ şi se adaugă,/ şi se lipeşte la linie.../ şi linia creşte, creşte.../ până când un punct mai mare/ opreşte linia” (Linia).

Ludicul, ironia se însoţesc, în poezia lui Daniel Pişcu, de seriozitatea căutării unui sens, dincolo de înfăţişările exasperante ale banalului cotidian. „Cupa excavatoristului/ umple din mai multe/ mişcări basculanta./ Încotro se va îndrepta/ pământul acesta?/ Bărbatul umple/ din mai multe mişcări/ pântecele femeii./ Încotro se va îndrepta noua viaţă?/ Cândva, excavatoristul,/ copilul, mama şi pământul/ se vor întâlni” (Centrul civic). Continua sondare ia forma unor naivităţi asumate, a unor fragmentări de ritm, specifice poeziei actuale, însă statornicite prin reluare, refren, mobilitate.

Frânturile realului sunt prinse într-o ramă nouă, sumară şi ironic-detaşată, dar nu totalmente debarasată de nostalgie, ci figurând cumva sub aureola lui fugit irreparabile tempus: „Sunetul oraşului.../ Nu aud sunetul oraşului,/ clopotele toamnei,/ hurducăielile troleibuzelor,/ ambreiajul automobilelor!/ Îmi lipseşte această/ natură artificială,/ cum uneori/ îmi lipseşte/ natura cu zumzetul/ albinelor./ Și-mi lipseşti/ şi tu/ iubita mea − / vorbă de vânt amoreic!” (Sunetul). 

Alteori primează melodia „căutată” a versului, muzicalitatea în răspăr polemic, desolemnizarea discursului prin înscenare, rime ostentative, distilare a mesajului: „Erai ca o tandră ninsoare,/ Eram ca o tandră ninsoare,/ Pielea ta era o tandră ninsoare,/ Mâinile mele erau o tandră ninsoare./ Nu cunoşteam ce-i acela adevăr,/ Nu ştiam ce-i aceea minciună./ Credeam că nopţile sunt numai cu lună,/ Că soarele nicicând n-o să apună,/ Că florile de măr sunt o tandră ninsoare./ Dar au venit şi alte anotimpuri,/ Când îngheţul cumplit,/ Când viermele din măr/ Era un semn de-ntrebare/ Peste ani, peste timpuri/ Și peste acel mic infinit./ Unde eşti, adolescenţă/ Cu ale tale jocuri de iele?/ Unde sunt ale tale mărgele/ Ca nişte nisipuri mişcătoare de piele?/ Eram cândva bolnav de tine,/ Acum sunt în convalescenţă” (Tandra ninsoare). 

Impresia este de continuă surpare a mesajului, de răsturnare şi neobosită deconstrucţie, precum şi în poeziile primului ciclu: „Buzele-mi erau tari/ din cauza ochilor hoinari/ vânători de zeciuieli mari/ buzele mele erau amare/ ca şi ochii izbăvitori de sare/ înfăşuraţi în ochelari de vedere şi soare/ ce ţi-i apropiai ca două ventuze/ până ce mi s-a dat ceai/ de zahăr cu buze/ Ce-ai, Daniel, ceai?/ m-am întrebat. M-am întrebat./ Fii cumpătat! Nepătat!/ Nu te gândi la obuze!/ Bea zahăr cu buze!” (Zahăr cu buze).

Dar ceea ce-l singularizează pe poet, în opinia noastră, este tocmai această poetică a colajului de sintagme, teme şi sensuri, complexitatea apropierii unor registre diferite, dând senzaţia nu a unor jocuri sterile de limbaj, ci a unei foarte serioase abordări sub masca ludicului. Astfel, între cele două percepţii, cititorul este plimbat, cu graţie, devenit spectator al realului, ca şi autorul, dar şi martor al clipei sau cumpărător din „supermagazinul realităţii”, cum ar spune Daniel Pişcu. Tocmai de aceea credem că discursul liric răspunde mai multor paliere de lectură, funcţionând stratificat, precum se întâmplă şi-n cazul altor optzecişti, iar suprafaţa calm-amuzantă ori descriptiv-narativă a poemelor constituie doar o regie bine gândită, concisă, aparent luminoasă ca viziune, dar de un echilibru incert.

Poemul lui Nokia, flancat de ciclurile anterior amintite, înregistrează, fără mari tensiuni, replici uzuale, specifice unui anume moment, persiflând: „A murit prietenul meu Nokia/ cu care mergeam/ la vânătoare de lei/ şi valută,/ a zis prietenul lui, Ericson./ A murit în luptă.// [...] Avea prestanţă/ şi un design elegant./ Îl alimentam rar/ dar rezista ca un adevărat erou./ Ce mai, era un adevărat celular./ [...] Acum, nimeni nu ne/ mai ascultă./ Îmi vine să plâng./ Mănânc şi plâng. Plâng”. Aceste „lamentări” sau, mai bine zis, ipostazieri în cheie ironică permit o oarecare relaxare la nivelul limbajului şi al universului liric, mai degrabă raliate cerebralului decât contemplativului.

Și în acest volum, definitorie rămâne apetenţa pentru experiment (în primul rând lingvistic), asociată firesc jocului de rime, joc practicat cu voluptate şi lucidă detaşare, definind o viziune poetică şi, în ultimă instanţă, o opţiune, una a (re)dimensionării realului la un nivel nou, mai debarasat de convenţii, mai destins.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul