Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Biografie şi destin

        Gelu Negrea

Aparent superficială şi nombrilistă, afirmaţia de vastă circulaţie printre semidocţi „viaţa mea e un roman” conţine totuşi mai multă substanţă decât este dispus să accepte elitismul nostru de toate zilele şi prejudecăţile culturale. E adevărat: cei care repetă cu duioasă încântare de sine propoziţia cu pricina o fac, de regulă, din perspectiva asimilării conceptului de roman cu epica bogată în întâmplări trăite (sau măcar percepute) în regim de aventură neobişnuită ori chiar stranie, pigmentate cu schimbări intempestive de direcţie existenţială, cu lovituri de teatru captivante şi cu alte diverse detalii factologice în măsură să satisfacă apetitul lectorului pentru acţiune şi suspans. Dar nu aici stă temeiul real al candidei convingeri, ci în faptul simplu că viaţa absolut oricărui om conţine, virtualmente, datele necesare sublimării sale în text de roman (şi nu numai). Problema este cine şi cum face trecerea dintr-un regn în altul – recte, din biologic în literar. Cu cât talent, adică. Fiindcă avea dreptate acel prozator american care susţinea că e mult mai uşor să ridici din temelii o casă decât să descrii ridicarea din temelii a unei case.

Aflat la debutul în proza de largă respiraţie, Grig Gociu are intuiţia necesară şi suficientă pentru a evita capcana evaluării disproporţionate sau subiectiv-deforma(n)te a propriei biografii. El nu-şi consideră viaţa nici excepţională, nici exemplară, ci doar semnificativă, generoasă în informaţii de interes documentar-istoric şi revelatoare în plan uman pentru cititorul din al doilea deceniu al sec. al XXI-lea. Este profesiunea de credinţă a autorului: „Privesc înapoi cu nostalgia timpului pierdut şi cred şi acum în ceea ce un confrate ne spunea, atunci, despre «devenirea prin suferinţă». Mărturisesc despre timpuri care au fost şi pe care generaţiile de astăzi şi cele viitoare e bine să nu le mai accepte…”.

Roman autobiografic în înţelesul general al sintagmei, dar, în egală măsură, şi bildungsroman, Căminul Racoviţă (Editura Singur – Târgovişte, 2013) este primul volum dintr-o anunţată tetralogie pe care Grig Gociu o consacră evocării studenţiei sale clujene consumate cu bune şi rele, cu înfiorări juvenile şi vicisitudini greu de imaginat, la mijlocul tulbure al celui de-al şaselea deceniu al veacului recent expirat. Sub raportul tehnicii literare, cartea se revendică de la modelul – ilustru în cultura română – amintirilor lui Ion Creangă: instalat în înţelepciunea ataraxică a vârstei maturităţii, autorul rememorează scene dintr-un segment temporal îndepărtat al existenţei sale, retrăindu-le la temperatura nostalgiei inerente întâlnirii cu sine cel de atunci, dar şi contemplându-le şi judecându-le cu echilibrul, luciditatea şi spiritul critic al adultului de acum. Pericolul acestui gen de scriere îl reprezintă tentaţia filozofării moralizatoare în marginea evenimentelor evocate. Când autorul mai este şi dascăl (şi nu unul de rutină, ci de vocaţie!), propensiunea spre poziţionarea întâmplărilor narate în arealul etic devine extrem de dificil de înfrânat. Este unul dintre meritele literare majore ale lui Grig Gociu faptul că nu cade decât rareori şi cu salutară moderaţie în această ademenitoare capcană, efortul auctorial fiind orientat covârşitor spre conturarea, întreţinerea şi ramificarea fluxului narativ propriu-zis, cu meandrele şi surprizele sale generate de un timp istoric dizarmonic, contorsionat şi, cel mai adesea, ostil. 

Suntem în august 1956, „la zece ani după sfârşitul războiului”, când fiul unei familii sărace din Gorj trăieşte bucuria admiterii la Facultatea de Știinţe Naturale a Universităţii din Cluj, dar şi grijile inerente: banii pentru îmbrăcăminte, cămin, cărţi, rechizite, cantină... Este începutul unei sarabande ameţitoare de trăiri şi evenimente care îl vor marca sensibil pe tânărul Grigore Gociu: euforia intrării în lumea studenţimii ardelene, rapid întunecată de duritatea înăbuşirii „contrarevoluţiei” din Ungaria, cu ecouri şi pe meleagurile noastre; freamătul celor dintâi muguri ai dragostei post-adolescentine într-un ecleraj violent cu foamea mistuitoare şi umilinţa condiţiei de homeless estudiantin; farmecul unor cursuri şi al unor profesori dăruiţi nobilei îndeletniciri didactice în contrast cu grobianismul şi spiritul primar-agresiv al unui caporal cu nume predestinat (Vasile Bou); descinderea în peisajul salubru al Munţilor Apuseni, prilejuită de practica studenţească într-o natură cu virtuţi eliberatoare, văzută ca ieşire din coşmarul zilnic al blatului la cantină, unde o coajă de pâine şi o zeamă lungă ce ţinea loc de supă devin providenţiale pentru mulţi dintre dezmoşteniţii sorţii frisonaţi de dorinţa de a învinge blestemul sărăciei endemice lăsate acasă şi a accede în categoria de elită a domnilor cu studii la oraş.

Toate acestea şi multe altele, adiacente vieţii de student într-un răstimp al indigenţei istorice, al vitregiei sociale, al suferinţei fizice şi metafizice proprii acelei lumi care căuta cu disperare în marasmul din jur temeiul unei supravieţuiri acceptabile, sunt consemnate de Grig Gociu într-o naraţiune fluentă şi expresivă, de un realism brutal, uneori, sugestiv întotdeauna. Istoria mare şi mica istorie personală a naratorului-protagonist se întrepătrund scrâşnit, divulgând raporturi de subordonare dramatică a personajului-victimă vizavi de ambientul contondent şi agresant. O biografie este pe punctul de a se metamorfoza în destin. Cum va funcţiona mai departe în regim existenţial acest binom psiho-social vom afla din următoarele volume ale romanului. Calităţile literare ale celui care deschide tetralogia au creat un orizont de aşteptare mai mult decât promiţător, pe care Grig Gociu are datoria să-l satisfacă la parametri superlativi.

P.S. Rândurile de mai sus reprezintă un exerciţiu autoimpus de schizofrenia intelectual-afectivă. Ele aparţin cvasi exclusiv criticului literar, încercând să facă abstracţie cu orice preţ de reacţia emoţională aparte provocată subsemnatului de lectura volumului Căminul Racoviţă. Domnul Grigore Gociu mi-a fost un drag profesor la Liceul din Vânju Mare în primii săi ani de apostolat didactic. Soţia dânsului (care va apărea ca personaj în partea a doua a cărţii) mi-a fost chiar dirigintă (Sărut mâinile, Doamnă!). N-am bănuit niciodată ce biografie tulburătoare ascundea apariţia lor stenică, elegantă şi generoasă, dar asta nu m-a împiedicat să-i port cu mine prin ani în chip de lumină înaltă şi binecuvântată. 


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul