Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darul paradoxal al vieţii

        Simona-Grazia Dima

O poezie de înaltă cugetare filozofică şi de intensă meditaţie (asupra socialului, a istoriei, a vieţii ca bilanţ şi năzuinţă spre împăcare cu sine şi cu divinitatea, a literaturii ca vocaţie) scrie Lucia Negoiţă (Dincolo de Barbaria, Editura Brumar, Timişoara, 2010). 
În Eu pronumele sfielii îndurătoare, al doilea poem al primului ciclu al volumului, Grădina Numelor, autoarea îşi explică în manieră lirică recursul la diferite pronume personale, îndărătul cărora este de găsit un ritual complex al vocilor auctoriale: „Tu pronume al mărturisirii (...) în apele limpezi vocea eu vocea tu (subl. în text)”. Apelând la instanţe poetice diverse, ea creionează din interior o frescă a inconştienţei şi banalităţii lumii numărului, pierdută în aşa-zisa „istorie mică”: „şi vin şi zic frate ce mai vrei de la mine/ Sunt Numărul Barbaria AVE” (Doamnelor domnilor cine a tras în noi). Barbaria e societatea de azi, aflată sub dominaţia numărului, locul fatidic unde trăirile elementare se substituie celor subtile, poetice: „am spart seminţe la stadion pe la cozi (...) am dansat pe la nunţi şi botezuri (...) m-am plimbat cu servitoarele prin Cişmigiu/ am căzut de acord că bărbaţii e porci” etc. (ibidem)” – iată doar câteva secvenţe ale descătuşării gregare, ce duc istoria înainte, fără a lăsa urme în istoria mare, cea a ideilor, a culturii. Este un univers compozit care îşi dezvăluie şi componenta grotescă, ludică, recreat de autoare cu vervă şi o certă ştiinţă a expresivităţii titlurilor, ce uzează adesea de limbajul colocvial.
Există, în aceste poeme scrise în mai multe registre stilistice, o surprinzătoare jubilaţie, sfidând precaritatea contingentului: cu înţelepciune, eul liric ştie aprecia darul vieţii. Într-adevăr, aceasta i-a oferit un imens material de studiu, cu un potenţial poetic inepuizabil, tocmai prin amalgamul mediilor cunoscute – în parte, datorită profesiei, în parte receptivităţii naturale, educate şi cultivate cu încredere în finalitatea pozitivă a existenţei: „pun cap la cap imagini cu vieţile altora/ dănţăuşi muhaiele poeţi travestiţi/ milionari vagabonzi strigăuşi pornografi”. 
Tensiunea dintre cuvântul pur şi vraja impură a lumii („umbra senzuală a corpului meu/ chemată de Cele de Sus// adună Lumină Neînserată Celor de jos” – Şotron desenul subţire al lunii) creează fertila ambivalenţă poetică a acestui volum, care cunoaşte, la un pol, trăirea istoriei, iar la celălalt, experimentarea dramatică a culturii asumate ca destin şi elan spiritual. În acest al doilea sens, cartea Luciei Negoiţă constituie dovada peremptorie că poezia, atunci când este dramă reală, nu-şi restrânge subiectele: ea poate ţâşni şi din cultura trăită, ca dintr-o rană, fără a se veșteji, desprinsă fiind de pe orbita datelor senzoriale: „întregul le cuprinde pe toate/ luceşte în sine// Creanga de aur în afară de timp” (Cele-nţelepte cu degetele unei singure mâini se măsoară; subl. în text). Aflată Între lumi mai mult decât două, poeta nu scapă nicicând din vedere „printre pulberi şi sticle de plastic/ faţa cealaltă a neprihănirii” (Într-un tom de nisip voi ierna). Printr-o parafrază, asumată in vivo, a spuselor augustiniene din Confessiones, „fiica acestor lacrimi nu poate pieri/ ea orfana Cuvântului pe veşnicie pierdut”. Viaţa, bilanţ şi balans tensionat, pendulează între cele de jos şi cele de sus, ea este, deopotrivă, plânset şi eroism, răpire vampirică a energiilor şi vindecare, istovire a sursei şi urcuş spre divinitate.
Prezenţe poetice în volum sunt scriitorii şi oamenii de cultură cunoscuţi de autoare, de-a lungul timpului, ca teleast şi om de radio. Îi regăsim ca personaje lirice, în eboşe schiţate cu tuşe repezi, pe mulţi dintre cei plecaţi în străinătate sau în lumea de dincolo (îndeosebi în al doilea ciclu, Glonţul de argint: Dan şi Emil Botta, în Decorul acelaşi curtea interioară, Gellu Naum, în Vişinile nu mai coboară din cer, Gabriela Melinescu – În Amfiteatrul Odobescu, alături de Gheorghe Pituţ şi Marius Robescu, muzicianul Iannis Xenakis, originar din Brăila, dar neştiutor de limba română, Al. Vona, Petru Dumitriu – în La Paris după o noapte o zi iar o noapte). Peste aceste profiluri (adesea încifrate, sortite unei persistente sugestii) pluteşte însă o anume nefericire – a distanţei, a timpului scurs, ca şi, poate, a neîncrederii ori chiar a indiferenţei. Cultura este un sacrificiu, o rupere a echilibrului, o răpire din viaţa firească: „la urma urmei hoţia asta te pedepseşte pe viaţă” (ibidem). 
Totuşi, „un hymen etern oblojeşte durerea/ nu sângeră şi nu-şi arată chipul”, căci intervievatorul e obligat la impersonalitate, la fine decantări şi nu plânge decât când e singur, copleşit de duritatea rutinei şi a împrejurărilor (Ajung slujbaş la TVR). Trăirea culturii este, de fapt, o dramă: „(obsesia lui Bergman: unde pun camera)// pe masa din montaj praful îşi lasă icrele lui fumurii/ tufele de la pol răstoarnă un talger cu fragi// ochii la pândă spre colivia de sticlă gonacii/ o barbacană roasă de viruşii spaimei/ te cumpără te vinde într-o singură clipă/ o fi toamnă afară noapte sau zi? (...) imaginea imploră cuvântul/ şi cere iertare” (În noaptea din an a lui Ioan care râde). Cuvântul îi apare poetei ca fiind mai presus de imagine. De aici, remuşcarea pentru a fi slujit efemerul, precum şi dorinţa imperioasă de a se dezbăra de perisabil. În acest context este evocată Greta Garbo, reminder al futilităţii gloriei, în După ce a terminat cu filmul.
Printr-un amplu proces de pacificare lăuntrică, eul liric şi meditativ ajunge, în final, să recunoască forţa suverană a istoriei de a genera semnificaţii deloc transparente, de unde necesitatea aflării echilibrului prin renunţarea la judecata omenească: Frăţico am recunoscut că mă trag din cumani, de pildă, este un poem al înţelepţirii prin contemplarea senină a istoriei, până la acceptarea jocului ei inscrutabil. A fi una cu istoria şi totuşi detaşat este vocaţia eului polimorf, care a crescut şi s-a cunoscut pe sine împreună cu alţii: „istoria a călcat peste toate// doar pentru a-şi aduce pe lume// frumoşii ei copii”. În poemul final, Cuvântul lui Dumnezeu nu este vorbă multă, poeta celebrează cunoaşterea paradoxală, a profunzimilor, lăsarea în voia unei forţe mai presus de cea umană: „vreme-i de plâns acum nu-i vreme de citit (...) încă strălucesc sfera de cristal/ stăpânirea peste cei mulţi// o Domnul îmi dă puterea cunoaşterii prin necunoaştere/ tot el mă eliberează de Cele ce Sunt// Grija întreagă asupră-I am trecut-o (subl. în text)”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul