Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Claudiu Komartin – „Şi eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă”

        Nicolae Coande

Pentru Claudiu Komartin, poezia este frumuseţe devastată de oameni. Dar frumuseţea nu este doar un concept extraneu, un soi de esenţă din afara lumii, pe care unii o captează pentru a o vinde în flacoane executate artistic. Nu, ajunge atâta mistică&parfum. Pentru poet, frumuseţea este ceva ce lucrează în om, un alt fel de război cu particulele elementare care alcătuiesc lumea noastră interioară. 
Marele poem al volumului Cobalt, cea mai recentă carte a lui Claudiu Komartin, apărută la Casa de Editură Max Blecher (2013), este cel final: Poem pentru cei de pe urmă. Rar se scriu poeme ample (aproape 250 de versuri) de o valoare ridicată în literatura unei ţări, iar poemul lui Komartin este una dintre rarităţile acestui timp în care poezia trebuie livrată în doze mici cititorilor împătimiţi pentru ca atenţia să le fie captată. În fond, cred că atenţia majorităţii nu ar putea fi atrasă decât dacă poezia ar sucomba deodată, în totalitate. Un Holocaust al versurilor. 
Mi-amintesc că E. Cioran spunea undeva că poemul-fluviu este o aberaţie, dar uneori abia abnormul atrage atenţia. Înţeleg şi nemulţumirea lui Cioran (poemul scurt, concentrat poate spune mai mult decât cel epic şi nu consumă timpul lectorului de ocazie), însă un poem precum cel scris de Komartin este epitaful-poveste al unei lumi care a trăit inclusiv din poezie şi din reprezentarea acesteia despre lume. Este, dacă vreţi, un autodafé al poeziei însăşi, cu tot cu reprezentarea ei despre lumea închisă în boala devastatoare care o face să moară: ignorarea propriului suflet şi a spiritului care a născut-o. Poemul de final de lume al lui Komartin stă sub semnul soarelui negru al melancoliei: un alt El Desdichado („Sunt negurosul – văduv – acel neconsolat...”) percepe pragurile noii realităţi ca pe o hecatombă a lumii care adoră să ucidă şi să moară: „Cu noi începe şi cu noi se sfârşeşte. Cu noi, cei blânzi şi letali,/ stivuiţi după religie, gen, rasă. Țepeni/ dar mândri de arta şi de ororile noastre/ din care a rămas doar atât: o carcasă”. Un plâns subteran traversează, ca Styxul, acest poem care plimbă versuri halucinante prin carnea noastră obosită de dezmăţ şi experienţe-limită. Este un poem-limită, o voce a demnităţii rănite, din rasa celor pe care T.S. Eliot le-a scris între Cele Două Războaie Mondiale, când spiritul obosit al Occidentului sucomba sub loviturile armelor, iar profeţia lui Spengler părea să se fi împlinit. 
De altfel, poetul lucrează în contiguitatea (şi continuitatea) marii poezii printr-un apel permanent la poemele fondatoare ale modernităţii: Whitman a văzut primul viermele în fruct, dar la ce bun? Megatone de vorbe şi de fraze scrise au fost aruncate peste lume, ca un sarcofag despre care s-a crezut că va înveli boala, dar boala a fost mai tare: „AM PREVĂZUT ATÂT DE CLAR ÎNFRÂNGEREA. Mâna care ţine barosul şi acţionează armele/ e aceeaşi mână care poate cânta o sonată/ mult după ora închiderii în/ hotelul ruinat în care se sting/ ultimii supravieţuitori.// Și mâna care stabileşte programul de lucru al morţii,/ cea care porţionează pentru toţi suferinţa/ e aceeaşi mână a cărei gheară a scris/ In my beginning is my endˮ. T.S. Eliot, tocmai el, convocat la acest măcel sepulcral – iată o modalitate patetică a poetului de a convoca spiritul unui mare poet, cel care a scris deznădăjduitoarele poeme din Patru Cvartete şi din Țara Pustie. Ipoteza e tulburătoare – să o luăm o clipă în calcul, chiar dacă Eliot este cel care şi-a exprimat până la capăt speranţa într-un reviriment al umanităţii: „We must keep alive aspirations which can remain valid throughout the longest and darkest period of universal calamity and degradation”.
Poemul simfonic al lui Komartin ar merita o analiză amplă, structurat cum este într-un registru atonal, cu repetate plonjeuri în comentariu şi glossă, suflu ultim al unei mari renunţări, tocmai din dragoste. Dar aş nedreptăţi poemele de dragoste ale lui Komartin, cele în care îşi ia răgazul să trăiască un sentiment uman, prea uman, fără acea platoşă a distanţării, a impersonalizării care susţine vocea din poemul susnumit. Nihilismul, „la fel de inutil ca îmbrăţişarea ideologiilor”, este reprimat şi etanşeizat într-un vers solitar care este marca poemelor din debutul cărţii: „Și eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă”. Este Komartin în starea sa poetică naturală: refuză să deschidă o uşă pe care majoritatea ar intra, nepărăsind locul unde viaţa refuză, la rându-i, să părăsească poezia. Se spune că, deşi fac gestul preteriţional al comunicării, poeţii spun adevărul. „Mint”, tocmai întrucât nu comunică decât nălucirea halucinantă a adevărului. Komartin este unul dintre acei rari poeţi pentru care poezia este o îndârjire a vieţii netrucate împotriva vieţii proaste, turnate în tipare urâte de corifeii vieţii ca piaţă şi negoţ: „...am încercat amintiri şi/ senzaţii credeam că le pot muta dincoace nu au ieşit/ decât nişte grefe pe care lumea cealaltă (aceasta) le-a/ respins jignită ca o îngrijitoare urcată pe scaun ce nu se/ mai opreşte naibii din ţipat aruncă papiote înspre/ şoricelul curios care-a intrat pe furiş în salon şi adulmecă/ şi ascultă şi se uită în toate părţile şi ochii lui par de pe altă lume...” (ceva esenţial despre vise). Împotriva lumii, cu toate capcanele şi culorile ei false, trebuie să fie orice poet bun, un intrus care tocmai a intrat în salonul gomos şi a speriat „slujnica” – dar nu asta e treaba lui, ci tocmai acea ultimă expresie, privire aruncată lumii ăsteia – „de pe altă lume”.
„Glasurile”, poemele-dialog din secţiunea a doua a cărţii, sunt replici la un excitant liric, de obicei un vers sau un gând al altcuiva care a pătruns adânc în mintea poetului. Este felul de a „citi” al lui Komartin şi de a intra în rezonanţă cu ceea ce îl marchează, cu ceea ce vine spre el din duhul altei poezii, fie că vorbeşte, peste timp, cu Alejandra Pizarnik, József Attila, Sarah Kane, Emily Dickinson, scriitorii americani numiţi în Copiii din Hamelin, Andrei Dósa sau, ei, da, Mihai Eminescu. Este un fel de frăţească îmbrăţişare (cartea este dedicată celor doi poeţi dispăruţi prematur, Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici), o proiectare în lumea acelor poeţi care îi inspiră un prea plin sufletesc în chiar clipa când sufletul din buricele degetelor („la cei mai norocoşi se cuibăreşte-n plămâni”) trece în pagina scrisă, într-o notă a disperării de a fi un „monstru”, un „copil mutilat de tandreţe”: „...mi-aş vinde şi sufletul dar mai aud muzica// ce bine e când nu-ţi găseşti cuvintele/ când ştii că foarfeca nu mai pătrunde în toate colţurile// şi băieţelul din lună, cu visul lui suspendat/ atât de departe de casă/ îmi ridic faţa spre steaua de cobalt şi râd/ ca un monstru ca un ucigaş incapabil de empatie// ca breivik” (Monster Blues). Este felul lui Komartin de a ne spune că poezia bună e vie, chiar dacă poeţii nu mai sunt printre noi, de a ţine în viaţă amintirea lor. Nimic din ce e adevărat nu trece, doar continuă în altă formă – ceea ce iubeşti cu adevărat este moştenirea ta.
Nu spuneam la început că poezia este frumuseţe devastată de oameni? Claudiu Komartin este, cu toată aparenta sa lipsă de empatie, cu aparenta răceală cu care îşi lucrează autoportretele, un restaurator al acelei frumuseţi pe care o serveşte chiar şi când totul pare năruit. Când citesc poezia lui, de azi sau de ieri, îmi vin în minte versurile lui e.e. cummings, maestrul frumuseţii rănite: „de s-ar scufunda dorinţele şi lumea toată/ un poem va pluti auriu...”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul