Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe firul epic al memoriei

        Ana Dobre

Structura eminamente lirică a lui Florea Burtan este a unui timid, introvertit cu rare izbucniri temperamentale. Omul e cald, plăcut, cu sentimentul prieteniei. În poezie, e un sentimental cu aplecări romantice, un esenian purtând în sânge nostalgia locurilor din care a pornit în lume, precum şi pe cea a cărţilor care i-au influenţat devenirea. Curajul timidului se relevă mai ales în editorialele din ziarul Teleormanul sau din revista Caligraf, articole din care transpare imaginea unui spirit bătăios, activ, un lampadofor al idealului. Acolo fraza are nerv şi tensiunea este dată de flacăra incendiară a idealului în care se îndărătniceşte să creadă, în ciuda pragmatismului accentuat al zilelor pe care le trăim.
Încercându-şi pana şi în roman, poetul Florea Burtan ni se revelează în dubla lui structură temperamentală – contemplativă şi de acţiune, reunind predispoziţia lirică şi propensiunea spre epic şi pamfletar. Romanul Atelierul de tâmplărie  aduce în prim-plan imaginea unui scriitor care face efortul de a-şi tempera lirismul funciar şi de a-şi epiciza povestea vieţii într-o viziune subiectiv-obiectivă. Ca prozator, el este tentat să se lase dus de nostalgia amintirilor, dând prozei un caracter evocator, dar, în acelaşi timp, e stăpânit de dorinţa construcţiei epice. Perspectivele narative alternează mereu. Naratorul este când martor, situându-se în spatele evenimentelor care scriu istoria unei mici comunităţi din Câmpia Română, când omniscient, omniprezent, mimând obiectivitatea ubicuă, pentru a da evenimentelor narate gradul necesar de generalitate prin care faptul divers accede la durata artei, devenind exemplar.
Structural, naraţiunea se constituie din mici secvenţe, derulate cinematografic, urmând un fir cronologic, fără arabescuri tehnice, impus de caracterul evocator, începând din copilăria naratorului derulată pe fundalul anilor ’50, trecând prin toate momentele terorii istoriei: colectivizarea, exodul ţăranilor la oraş, momentul 1989. Deşi precizările temporale lipsesc, cele spaţiale fiind precizate abia la sfârşitul romanului, acţiunea fiind situată la Crângu, satul natal al scriitorului („Satul are nume frumos – Crângu – dar nu-l ajută la nimic! Degeaba e aşezat, ca într-un cuibar de rouă şi de ţărână stelară, lângă murmur de izvoare şi freamăt de pădure!”), dimensiunea istoriei mari şi mici se realizează prin sugestia vremurilor pe care oamenii le traversează. Condensat în aproximativ 190 de pagini, romanul răsfrânge devenirea prin timp şi vreme a scriitorului însuşi, de unde sentimentul accentuat de autobiografie camuflată sub forma unui roman.
Plasat în acelaşi spaţiu teleormănean, marcat definitiv de epicul unor scriitori ca Marin Preda, Zaharia Stancu, Ştefan Mitroi, care l-au semantizat, relevându-i individualitatea şi personalitatea în scriituri ce poartă marca inconfundabilă a propriei creativităţi şi viziuni romaneşti, romanul lui Florea Burtan se alătură acestora, îmbogăţind literatura cu un nou topos, peste care se poate considera unic proprietar.
Lumea pe care o evocă scriitorul este o lume bine cunoscută, o lume văzută în perioade diferite de timp şi în vremuri diferite. E o lume care a rezistat terorii istoriei, s-a adaptat şi a supravieţuit, păstrând, în ciuda vitregiilor, sentimentul plenar al eternităţii. Momentele mari ale vieţii – nunta, naşterea, moartea – sunt evocate de Florea Burtan în adevărate ceremonialuri ce atestă capacitatea de a crea monografic, dând coerenţă şi coeziune naraţiunii, subordonând-o unei viziuni integratoare. Acestora li se adaugă obiceiurile de Crăciun şi de Paşti, momente în care stilul se dezepicizează pentru a cuprinde în lirism atmosfera caldă a unui timp, fiziceşte, pierdut, regăsit în dimensiunea eternă a memoriei afective: „Urmele iernii au dispărut demult. Zilele sunt însorite. Uliţele şi potecile s-au zvântat. Au sosit berzele şi rândunelele. Iarba e tot mai verde. Merii şi zarzării şi bombarii sunt asupriţi de hohotul tăcut al florilor. Dinspre crâng adie parfum subţirel de tămâioară şi viorele – bucuria copiilor, care ostenesc să le adune şi să le facă, repede, chite-chite, să le aducă acasă, să le pună în pahar, deasupra candelei.// Prin ogrăzi ard focuri mărunte, mistuind rămăşiţele iernii. Femeile, cu mânecile suflecate, împrospătează pereţii casei cu var, ulucile dinspre drum, buduroiul fântânii...// Miroase a sărbătoare. Clopotul sună lin, vestind începerea Deniilor şi intrarea în Săptămâna Paştelui (...) Biserica e ca un stup. (...) Ciocnim câte un ou şi rostim împreună «Hristos a înviat!», «Adevărat a înviat!»// Aranjăm masa, în grădiniţă, sub un zarzăr înzăpezit./ Mama aduce sfintele bucate./ Tata umple paharele./ Lumina zilei e din ce în  ce mai bogată. Soarele urcă, încet-încet, în tării”. 
Această anamneză constituie amintirile din copilărie ale lui Florea Burtan. Devenirea personajului-narator, ca martor şi participant activ la viaţa satului, în toate marile ei momente, este iniţiatică, de unde caracterul de Bildungsroman. Etapele acestei deveniri sunt difuz inserate în text: de la copilul pasionat de română şi istorie la elevul de şcoală profesională care scrie poezii, la ucenicul de la Turnu Măgurele care experimentează iubirea, la ziaristul atent la mersul istoriei mari.
Personajele pe care le construieşte Florea Burtan au viaţa lor, individualizate, ca şi la ceilalţi scriitori ai arealului, prin trăsături specifice. Numele au rezonanţe bizare, uneori, burleşti. Florea Burtan procedează ca Ştefan Mitroi, aşezându-le în enumeraţie ca-ntr-un poem: „Tarabega, Picioruşdevulpe, Aricioiu, Macartur, Pangreţoaia, Şomârlie, Zvâcanu, Răpălie, Ciucuvica, Noiembrie, Vidăraş, Buris, Cocoşoiu, Burlian, Micete, Cârlanu, Palarip, Bocone, Cucuzei, Măciulie, Bidoacă, Bocioagă, Sandalache, Cataramă, Buduş, Portofel, Pitroc, Ficică, Vijai, Pârciu, Gâticioaia, Bâzgadu, Piruşca, Maruse, Piticei, Cioi, Moromolocu, Odadidă...” etc. Enumerarea numelor capătă o cadenţă liturgică, fiecare fiind ca un link ce trage după sine o istorie şi o poveste de viaţă.
Ca romancier, Florea Burtan construieşte linear şi empatic, rezonând din toată fiinţa cu lumea pe care o însufleţeşte. Gama sentimentelor care susţin evocarea este complexă – de la nostalgia trecerii la bucuria şi entuziasmul scriiturii, singura capabilă să recupereze această lume care s-a mutat în Dealul Lacrimilor. 
Romanul Atelierul de tâmplărie era proba necesară pe care poetul Florea Burtan trebuia să o dea pentru ca, prin această Coborâre în Infern ca în riturile de iniţiere, să acceadă la treapta marii înţelepciuni care presupune înţelegerea celor ce ni se întâmplă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul