Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

William Shakespeare - F U R T U N A

        Ioana Ieronim


Fragmentele reproduse în aceste pagini fac parte din recenta traducere a piesei, pe care am făcut-o la rugămintea Teatrului Mic, unde regizoarea Cătălina Buzoianu pregăteşte în acest an un nou spectacol Furtuna.


Este un moment în care multe texte ale dramaturgiei clasice sunt re-traduse, pentru a le da expresia vie a zilei şi, în cazul lui Shakespeare, pentru a absorbi eventuale noutăţi în descifrarea complicatelor sale texte.


Există o serie de versiuni anterioare, care s-au tipărit şi retipărit ?i care se găsesc în marile noastre biblioteci ori la Radiodifuziune: Dragoş Protopopescu (Funda?ia pentru Literatură ?i Artă „Regele Carol II“, seria Scriitori streini moderni, 1940), Ion Şahighian (Editura Victoriei, 1949), Petre Solomon (Editura de Stat pentru Literatură ?i Artă, 1958) şi, mai aproape în timp, Mihnea Gheorghiu, Leon Leviţchi. Există evident mai multe versiuni care nu ne-au fost accesibile, fiind mai vechi decât cele menţionate şi/sau utilizate în spectacol fără a fi tipărite – de exemplu o traducere a Ninei Cassian.


........................................


ARIEL


Plecăciune, mare maestre! Cinstite domn, salut! Vin


Să-ţi împlinesc orice dorinţă; oricum ar fi – în zbor,


Călare, de-a-notul, înmuiat în foc, pe nouri văluriţi.


Supune-l tu marii tale puteri


Pe Ariel, cu toate darurile sale.


PROSPERO


Ei, spiriduş, ai stârnit furtuna


Exact aşa cum ţi-am poruncit?


ARIEL


Punct cu punct.


M-am îmbarcat pe nava Regelui. Când la prora


Când la mijloc, pe punte, în fiecare cabină,


I-am scos din minţi cu flăcările mele. Uneori


Am ars în multe locuri deodată; pe catargul cel mare,


Pe vergi peste tot am întins flăcări limpezi,


Topindu-le apoi laolaltă. Fulgerele lui Zeus ce atrag


Înfricoşatele trăsnete n-au fost niciodată


Mai repezi, mai presus de vedere; foc şi biciuire,


Urlete sulfuroase asuprind pe însuşi Neptun,


Prea-puternicul, cutremurau enormele talazuri,


Scuturau tridentul lui înspăimântător.


PROSPERO


Viteazul meu spiriduş!


A fost careva atât de tare, de ferm, încât


Răscoala asta să nu-i atingă raţiunea?


ARIEL


N-a fost unul pe care să nu-l prindă


Febra şi nebunia, toţi au căzut într-un fel sau altul


Pradă disperării. Toţi, în afară de matrozi,


S-au zvârlit în marea spumegândă, cu mine


S-au aruncat de pe vas în foc. Fiul regelui, Ferdinand,


Cu părul făcut măciucă – după care i s-a făcut stuff,


El a sărit primul, strigând „Iadul a rămas pustiu,
Căci diavolii toţi aici au năvălit.“


PROSPERO


Aşa te vreau, spiriduşule!


Dar ţărmul nostru nu era aproape?


ARIEL


Aproape, stăpâne.


PROSPERO


Spune, Ariel, sunt ei în siguranţă?


ARIEL


Fir de păr nu li s-a clintit.


Nu au nici o pată pe hainele care


Arată mai proaspete decât înainte. Cum
m-ai rugat,


Pe insulă i-am despărţit în grupuri.


L-am tras pe fiul regelui la mal de unul singur


Şi l-am lăsat acolo să vânture aerul cu suspine,


Şade într-un colţ retras de pe insulă


Cu braţele încleştate de-atâta amar.


PROSPERO


Zi-mi ce-ai făcut cu nava regelui,


Matrozii, restul flotei, cu ăştia


Ce-ai aranjat?


ARIEL


Corabia e la adăpost în port


În golful adânc unde odată m-ai chemat


La miez de noapte s-aduc rouă din furtunaticele


Bermude, acolo-i ascunsă nava regală,


Matrozii toţi grămădiţi sub punte – după toate


Muncile lor, i-am mai vlăguit şi eu cu-n descântec


Şi i-am lăsat dormind; restul flotei,


Pe care am împrăştiat-o, s-a reîntâlnit,


Vasele-acum sunt în Mediterană,


Se îndreaptă spre Neapole cu tristeţe,


Crezând că au văzut naufragiul navei


Regale şi pe-nălţimea sa înghiţit de valuri.


PROSPERO


Ariel, ţi-ai îndeplinit sarcina


Foarte bine. Bravo. Dar mai avem de lucru.


Cât e vremea?


ARIEL


Trecut de miezul zilei.


PROSPERO


Cel puţin două ceasuri. Până la şase


Trebuie să ne măsurăm cu atenţie timpul preţios.


ARIEL


Încă mai e de trudit? Dacă tot îmi dai munci,


Să-ţi amintesc c-ai făcut o promisiune


Care nu s-a împlinit.


PROSPERO


Care-i treaba? Facem bot?


Ce vrei să ceri şi nu-ţi prea vine?


ARIEL


Libertatea.


PROSPERO


Înaintea sorocului!? Până aici!


ARIEL


Te rog,


Gândeşte-te cât te-am slujit de bine;


Nu te-am minţit, nu ţi-am greşit, m-am supus


Fără cârteală, fără ciudă: mi-ai promis


Că-mi scazi un an întreg.


PROSPERO


Tu uiţi


Din ce cazne grele te-am scăpat?


ARIEL


Nu.


PROSPERO


Ba uiţi, crezi că-i prea mult


Să calci mâlul sărat din adâncuri,
Să zbori pe vântoasele nordului cele aspre,
Să-mi trudeşti printre vinele pământului
Călite de ger.


ARIEL


Nu, stăpâne.


PROSPERO


Minţi, răutate! Ai uitat-o pe scârba de


Sycorax, scorpia care de bătrâneţe şi gelozie


Era cocârjată ca vreascul? De ea ai uitat?


ARIEL


Nu, stăpâne.


PROSPERO


Ba ai uitat. Ea unde s-a născut? Spune; vorbeşte.


ARIEL


În Argieria, domnule.


PROSPERO


Da, aşa ? Mă văd silit


Să povestesc lună de lună câte au fost


Ca să nu uiţi. Ticăloşita cotoroanţă Sycorax,


Din pricina cumplitelor ei vrăji şi răutăţi


De care omenirea a ştiut, fu izgonită


Cum ştii, din Argieria: dintr-un motiv al ei


Au lăsat-o în viaţă. Adevărat?


ARIEL


Ă-hă, stăpâne.


PROSPERO


Zgripţora cu ochii albaştri fiind grea,


Matrozii au depus-o aici. Tu, robul meu,


Cum singur spui, ai stat în slujba ei,


Şi fiind un spirit prea gingaş


Ca să-i împlineşti poruncile spurcate,


Ai refuzat-o – atunci ea, cu slugile ei


Mai forţoase, te-a luat captiv, după care


În furia-i oarbă, sălbatică, te-a prins


În pinul despicat: acolo-n crăpătură


Ai pătimit într-o culme a durerii osânda


Ani o duzină – timp în care ea a şi murit


Şi te-a lăsat acolo; slobozeai gemete


Dese cum bate roata morii. Pe atunci


Insula nu fusese înnobilată


De chip de om – era doar fiul ei fătat aici,


O jigodie bălţată, ieşit din vrăjitoare.


ARIEL


Da, Caliban fiul ei.


PROSPERO


Un prostănac, cum spun; el, Caliban


Pe care-l ţin eu în slujbă. Tu ştii cel mai bine


Chinurile în care te-am găsit; gemeai cât lupii


Se porneau să urle, răscoleai în piept chiar şi


Pe urşii cei mereu supăraţi. Ce tortură a fost


Să rămâi sub osânda pe care nici Sycorax


De-acum n-o mai putea desface. Când am venit


Şi te-am auzit – eu cu magia mea am despicat


Pinul şi ţi-am dat drumul.


ARIEL


Mulţumesc, stăpâne.


PROSPERO


Dacă mai bombăni, trosnesc un stejar


Şi te ţintuiesc în maţele lui noduroase,


De acolo să urli douăşpe ierni la rând.


ARIEL


Iertare, stăpâne;


Am să răspund la poruncă


Îmi voi face toată lucrarea de spiriduş.


PROSPERO


Aşa să faci – şi-n două zile


Te eliberez.


ARIEL


Bunul meu stăpân!


Ce am de făcut? Ce, spune? Ce urmează?


PROSPERO


Mergi şi te prefaci într-o nimfă a mării.


Văzut doar de ochii tăi şi ai mei, invizibil


Pentru toţi ceilalţi. Pleacă, ia forma asta


Şi vino încoace aşa: mergi, cu băgare de seamă!


Iese ARIEL


(Mirandei) Trezeşte-te, suflet drag, sus! Ai dormit bine.


Acum scoală-te!


MIRANDA


Curioasa ta poveste m-a umplut


De torpoarea asta.


PROSPERO


Scutură-te. Vino;


Trecem pe la Caliban, robul care nu arată


Nici strop de bunătate, niciodată.


MIRANDA


E un ticălos,


Nu-mi face nici o plăcere să mă uit la el.


PROSPERO


Dar aşa cum stau lucrurile


De el nu ne putem lipsi. Ne face focul,


Aduce lemne, e bun şi la alte treburi


Folositoare nouă. Hei! Robule! Caliban!
Mă pământ, mă! Vorbeşte.


CALIBAN


[Înăuntru] E lemn destul în casă.


PROSPERO


Ieşi la lumină, am zis! Mai ai şi alte treburi:


Vino, ţestoaso! Ieşi odată?


(Intră ARIEL în chip de naiadă)


Frumoasă nălucă! Iscusitul meu Ariel,


Ascultă aici la ureche (îi şopteşte lui Ariel)


ARIEL


Se face, stăpâne.


Iese Ariel


PROSPERO


Otravă de rob ce eşti tu, cu Scaraoţchi te-a făcut


Iasma de mă-ta – hai, ieşi odată!


Intră CALIBAN


CALIBAN


Dare-ar să dea peste voi roua cea mai coclită


Pe care-o strângea muma cu pana de corb


Din mlaştini putregăioase! Din creştet în tălpi


Să vă băşice vântul de la soare-apune!


PROSPERO


Din asta la noapte o să ţi se tragă mii de cârcei,


N-o să mai sufli de junghiurile din coaste.


Şi toţi aricii pe tine-or să vină în puterea nopţii


Să te înţepe; o să te-mpungă des


Ca albinele, cum dau ele la faguri – o împunsătură


Mai urzicătoare ca alta.


CALIBAN


Vreau să mănânc.


Asta e insula mea, de la maica Sycorax


Şi tu mi-ai luat-o. Când ai venit întâi


Mă mângâiai, mă lăudai, îmi dădeai


Apă cu zmeură, mă-nvăţai cum să spun


Luminătorul cel mare şi luminătorul mic,


Ce luminează noaptea şi ziua. Atunci


Eu te iubeam, ţi-am arătat tot ce e pe insulă,


Izvoare curate, mlaştini sălcii, locuri sterpe şi roditoare:


Blestemat să fiu, ce-am făcut eu! Să vă lovească


Broaşte, libărci, lilieci, toate vrăjile lui Sycorax!


Că alţi supuşi nu mai ai, decât pe mine,


Eu care mi-am fost rege. M-ai pus aici în ţarc,


În piatră tare, n-am voie nici să mă apropii


De restul insulei.


PROSPERO


Tu, slugoi mincinos cum nu s-a mai văzut


Te mişcă biciul şi nu vorba bună, omeneşte.


Eu te-am îngrijit, aşa-mpuţit cum eşti,


Ţi-am dat la mine-n casă adăpost şi-ai încercat


Să-mi violezi copila.


CALIBAN


O ho, O ho! Măcar să se fi întâmplat!


Dar mi-ai stat tu în cale; că altfel uite-aşa


Umpleam eu insula de Calibani.


PROSPERO


Slugă netrebnică,


Nu se lipeşte de tine bunătatea nici un pic,


De orice rele eşti în stare! Mi-a fost milă de tine,


Mi-am dat silinţa să te învăţ vorbirea,


ţi-am spus orele


Şi alte lucruri: când tu, sălbaticule, nu ştiai


Nici ce eşti tu şi doar mugeai ca o dihanie


Ţi-am dat cuvinte pentru gândurile tale,


Ca să le faci ştiute. Neam rău ce eşti,


Deşi ai învăţat, aveai în tine-acel ceva


Nepotrivit cu natura bună. Ai meritat


Să fii închis în stânca asta. Ţi se cuvenea


Şi mai rău decât închisoarea.


CALIBAN


M-ai învăţat vorbirea şi eu ce-am câştigat,


Ştiu să înjur. Să-ţi vie de hac ciuma roşie


Pentru asta, că m-ai învăţat graiul tău.


PROSPERO


Mişcă, sămânţă de zgripţuroaică!


Adu lemne în casă; repede. La-ntors vorba


Eşti tare. Dai din umeri, mătrăgună?


Dacă n-asculţi, sau faci în silă ce ţi-am spus


Am să te chinui eu cu junghiuri vechi,


Îţi bag ruptoarea-n oase şi-o să zbieri


Să sperii cu urletul tău şi fiarele.


CALIBAN


Nu, te rog.


(Aparte) Trebuie s-ascult: e-aşa de tare în magie


De l-a supus şi l-a înrobit


Pe însuşi Setebos, zeul maică-mi.


x x x


CALIBAN


Nu-ţi fie teamă; e plină de zgomote insula,
De sunete şi dulci melodii, ele te farmecă,


Nu fac nici un rău.Uneori îţi murmură la ureche


O mie de instrumente, alteori sunt voci
Care, chiar şi trezit dintr-un somn bun,
Mă adorm la loc: atunci văd în vis
Cum norii se deschid şi arată bogăţii
Gata să cadă peste mine – iar când mă trezesc
Plâng de dorul să mai visez.


x x x


ARIEL


Sunt aici trei oameni daţi păcatului,


Destinul, care lucrează prin lumea de jos


Cu tot ce-i în ea, a vrut ca nesătula mare


Să râgâie şi să vă lepede pe o insulă


Nelocuită de om, pe voi care nu meritaţi
A trăi printre oameni. V-am luat minţile;
V-am dat curajul nebunilor, acela care-i îndeamnă


Să se spânzure şi să se-nece singuri.


(ALONSO, SEBASTIAN şi ceilalţi scot săbiile)


Bieţi nebuni! Eu şi tovarăşii mei
Suntem slujbaşii Destinului: săbiile voastre


Au poate forţa să spintece vântul vijelios
Ori să împungă pasămite mortal apele
Care îndată revin, dar mie nu-mi puteţi atinge
Nici un fir din penaj: camarazii mei
Sunt invulnerabili şi ei. Dacă vreţi să loviţi,
Săbiile vor fi prea grele pentru puterile voastre,
N-aveţi cum le ridica. Aduceţi-vă aminte –
Eu de-aceea am şi venit la voi – fiindcă voi trei
L-aţi gonit din Milano pe nobilul Prospero;
L-aţi zvârlit în mare – iar marea acum s-a răzbunat –
Cu el era un nevinovat copil: o faptă murdară,
Zeii n-au uitat-o, dar au ales mai târziu momentul
Să ridice împotriva păcii voastre mările


Şi uscatul şi tot ce e viu. Ţie, Alonso, ţi-a fost răpit
Fiul; eu vă aduc sentinţa:
Pe voi vă aşteaptă pieire lentă, pas cu pas,


Mult mai grea decât moartea într-o clipită.
Mânia zeilor – de care să vă păziţi –
Pe capul vostru va să cadă în pustia asta


De insulă – dacă nu veţi avea căinţă amarnică


În inima voastră şi viaţă dreaptă.


(Ariel dispare cu un tunet; apoi, muzică dulce pe care intră iar Siluetele şi dansează, făcând grimase, în timp ce scot masa din scenă.)


PROSPERO


Minunat ai jucat harpia, minunat
Dragule Ariel; o splendoare, cum îi devorai:
N-ai omis nimic din ce am vrut eu să faci


Ori să spui:/.../


x x x


FERDINAND


(Mirandei) Asta e ciudat: tatăl tău trece printr-o
Mare emoţie, pare chinuit.


MIRANDA


Niciodată nu l-am văzut
Mai tulburat, mai plin de mânie.


PROSPERO


Se vede că eşti impresionat, fiule,
Parc-ai fi necăjit: înseninează-te.
Distracţia s-a terminat. Actorii noştri,
Cum ţi-am spus, au fost doar nişte spirite,
S-au topit în aer, în aerul subţire:
Asemenea ţeserii imateriale a unei iluzii,


Turlele ce mângâie norii, palatele strălucite,


Solemnele temple, acest glob pe


de-a-ntregul,


Şi voi toţi care sunteţi, vă veţi topi


Aşa cum a pălit acest cortegiu de umbre


Şi nici fir de ceaţă nu va rămâne în urmă.
Suntem făcuţi din substanţa


Viselor, iar mărunta noastră viaţă


E încojurată de somn. Sunt necăjit.


Iartă-mi slăbiciunea. Sunt tulburat în suflet


Nu te nelinişti de suferinţa mea:


Te rog, retrage-te în colibă


Şi te odihneşte: eu mă plimb puţin,


Să-mi aşez mintea răscolită.


x x x


PROSPERO


Zi, spiriduşul meu,
Ce mai fac regele şi oamenii lui?


ARIEL


Îngrămădiţi cu toţii
Cum ai dat ordin să se petreacă,
Sunt aşa cum i-ai lăsat; prizonieri
În crângul cu tei care-ţi adăposteşte coliba;
Nu mişcă până nu-i eliberezi tu. Regele,
Fratele lui şi fratele tău au minţile rătăcite,
Ceilalţi îi căinează, copleşiţi
De durere şi disperare; dar mai ales
Cel pe care l-ai numit „bunul Gonzalo“
Îi curg lacrimile în barbă, ca zăpada topită
De pe acoperişul de stuf. Vraja ta atâta îi chinuie
Că ţi s-ar înmuia şi ţie inima, stăpâne,


Să-i vezi.


PROSPERO


Aşa crezi tu, măi, spiriduş?


ARIEL


Şi inima mea s-ar înmuia, dac-aş fi om.


PROSPERO


Mie la fel.
Dacă tu, care eşti aer, o boare, ai fost atins
De suferinţa lor, eu, care sunt din acelaşi neam


Şi aceleaşi patimi ascuţite cunosc,


Eu cum să nu fiu încă şi mai emoţionat?


Răul lor, enorm, m-a rănit adânc


Dar mai degrabă mă îndemn să urmez nobleţea


Raţiunii decât să dau curs furiei. Mai de preţ


Este mila decât răzbunarea. Dacă ei arată


Căinţă, eu mi-am atins scopul.
Mergi şi eliberează-i, Ariel. Eu acum
Întorc farmecele, îi readuce în simţiri,
Vor fi din nou ei înşişi.


ARIEL


Îi aduc, stăpâne.


Iese


PROSPERO


(face un cerc) Voi elfi din munţi, pâraie, lacuri, crânguri,
Voi care pe nisipuri alergaţi fără urmă
Gonindu-l pe Neptun în flux, iar când revine


Iute-i fugiţi din cale; păpuşi pe jumătate,
Sub raza lunii faceţi inele verzi, nebune


De care oile nu-se ating, la miezul nopţii
În joacă-ntindeţi şiruri de ciuperci şi-aşteptaţi
Să sune stingerea. Cu ajutorul vostru,


Chiar dacă forţa nu vă este atât de mare, eu


Am stins soarele-n amiază, am stârnit vijelii,
Între cer şi pământ am iscat războaie:


Catran am pus în tunetul înspăimântător,


Cu trăsnetul am despicat stejarul lui Zeus
Am cutremurat din temelii promontorii, am smuls
Pini şi cedri: am poruncit şi gropile


S-au căscat – din care au ieşit morţii,


Într-atât a fost puterea artei mele. Aspra magie
Eu acum o abjur, iar când voi invoca


Melodii celeste – cum fac în chiar această clipă,
Prin aeriana vrajă a muzicii voi încheia lucrarea


Asupra simţurilor lor, voi frânge apoi bagheta
Şi-o îngrop la stânjeni întregi sub pământ.
Cartea o-nec în afund de mare, nu va exista
Fir cu plumb care s-o mai ajungă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul