Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aspecte inedite din viaţa lui

        Dan Iancu


„Sfānt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.”
Ion Barbu – Nastratin Hogea la Isarlāk

„...Şi eu n-am cunoscut toate vocile Lor, şi n-am cunoscut toate femeile, toţi bărbaţii care slujeau īn īnalta casă
de lemn; īnsă mult timp voi duce amintirea
unor feţe tăcute, de culoarea papaiei şi-a plictiselii, ce se opreau īn dosul scaunelor noastre ca aştri morţi.”
Saint-John Perse – Elogii
(traducerea de Aurel Rău)

cuvīnt despre final şi alte bălării

e de mirare cīte motive de a īncheia o carte găseşti. īn primul rīnd, numărul de pagini. e clar că te-ai plictisit de ea, că a mai scrie e o corvoadă, iar entuziasmul de la-nceput acum e zero, zero barat chiar. unii lasă obiectul aşa cum a ieşit. cunosc oameni care, dacă fac trei ştersături, renunţă la el. eu īl las la dospit. adică la răcit. la depersonificat, ca şi cum l-ar fi scris altcineva, nu noi, adică eu. cīnd īl reluăm, putem să tăiem īn carne vie sau să schimbăm, să amplificăm, să modificăm mici amănunte, să-i retez crengile uscate (ce-mi place metafora asta tīmpită!) şi aşa mai departe. 
un alt motiv legal e īncheierea subiectului din varii motive. unul dintre ele e numărul de sub-obiecte ajuns la cel vizat. treizeci şi trei. patruzeci. o sută. atunci şi numai atunci, ideatic, se īnchid cicluri cosmice, autorul are revelaţii de netăgăduit. oricum se află-n postura de mai sus, dar cu lehamitea mult depăşită. sunt curios dacă asta se vede. de obicei se vede. 
dacă entuziasmul, de care vorbeam mai sus, al autorului, bun īnţeles, a depăşit termenul numerologic, cartea are toate şansele. dacă nu, nu. 
de obicei termenele astea exterioare, dar prin care geniul se propteşte-n bariera vrăjitoriilor de copil mic, să scuipi īnainte de trei ori, de ce de trei ori?, şi alte asemenea bazaconii, ţin de mici fetişuri pe care le legăm de cicluri anapoda digerate. există rapoarte, există numere, există limite, dar altfel construite. pe p īl ştiţi, nu? trei virgulă paisprezece? da? ok. dar e cu zecimale, cu multe, extrem de multe zecimale. chiar prea multe. la noi lucrurile sunt finite. trei e suficient, dar nu e adevărat. poate patru e prea mult, iar trei virgulă paisprezece e perfect. nu ne putem opri decīt īn aproximări ale numerelor reale. altfel vom privi la desfăşurătorul de numere toată viaţă şi ceva după. n-avem timp. trebuie să trecem la altceva. 
te īntrebi, tu ca cititor (cacofonie asumată), de ce o carte nu se termină cīnd se sfīrşeşte naraţiunea. ai dreptate īţi spun, dar tu de ce citeşti multe căcaturi, care se termină īnainte de a īncepe? īn plus mai vii la mine şi-mi faci capul mare cu aberaţii scrise roz, cu tente oarecum tragice, dar cu tighel aurit? de ce? cum poţi să bagi īn tine mizerii şi să le mai şi lauzi? şirul imprecaţiilor s-ar putea să mai continue, dar eu mă opresc aici. nimic nu se opreşte natural. există o boală care n-are legătură cu scopul. 
cunosc destul de puţină lume care termină perfect. există aproape īntotdeauna ceva de eliminat sau de spus. nimeni nu recunoaşte imediat. ar trebui să admită că sunt o grămadă de factori care n-au treabă cu acel lucru, dar sunt şi ei băgaţi pīnă peste cap acolo. cine recunoaşte? nimeni. nici eu. nici noi. voi susţine că această carte se va termina  atunci cīnd īn viaţa lui nu vor mai fi aspecte inedite. cum vom afla asta? mai ales pentru că n-a murit. vom simţi! sau īl vom omorī pentru a nu mai fi nevoiţi să explicăm mulţimilor adunate pe dealuri cuvintele lui. cu literă mare? nu. cu literă obişnuită. majuscula e inventată mult mai tīrziu. sau minuscula? habar n-am. 
oricum după prīnz.

Deschisese uşa īn curul gol. Pielea-i atārna īn falduri largi, uşor gri, de la cura de slăbire pe care-o ţinea de decenii īntruna. Pe alocuri devenea maronie, fiind şi pătată īn forme neregulate, parte pigmenţi, parte diferite substanţe cu care venise-n contact direct, plecānd de la sosuri şi ajungānd la uleiuri speciale şi culori fine, folosite de pictori la tablouri importante. El nu picta totuşi şi, după cum se va vedea mai īncolo, nu se va apuca de asta niciodată.
Tatuajele care-i īmpānzeau o parte a corpului erau īntreţesute, fără a avea vreo legătură unul cu altul. Erau elegante şi impecabil realizate, dar ne-ar trebui prea mult timp, cāteva tratate despre religiile ezoterice şi un dicţionar de simboluri ce pleacă de la mult prea pomenita Yakuza la capetele aztece pentru care īţi lua o jumătate de oră ca să desenezi un „nu”. 
Poliţiştii l-au īntrebat dacă este el. A tăcut, īntorcāndu-se şi lăsānd uşa deschisă, făcāndu-le astfel loc īn apartamentul cu miros īnchis şi lumină pe sponci. Se vedea că nu fusese aerisit de ani de zile. Altfel bănuiai că e destul de curat. Gresia din hol şi sufragerie era limpede, covorul fără urme vizibile şi tocurile uşilor fără palmele jegului cotidian. Pereţii erau cam cerniţi de pānzele de păianjeni şi vechimea incredibilă a humei, dar cuverturile ce acopereau canapelele şi fotoliul erau curate, uşor verzui. Măsuţa din centrul sufrageriei sau livingului, cum doriţi, nu era acoperită de praf, fiind ocupată de pixuri, pachete de ţigări şi cāteva cărţi īn Braille.
S-a aşezat greoi la birou cu un calculator pe el şi a īnceput să lucreze. După ce au tăcut ceva timp, aşteptānd să le-arunce o privire măcar, unul din cei doi l-a-ntrebat politicos dacă ştia de ce veniseră. N-a răspuns. Īn stānga ecranului, pe biroul deschis la culoare, sigur mesteacăn, luat de la Ikea, ca şi cuverturile de pe canapele, era un scanner şi o imprimantă. Īn cealaltă parte erau două recipiente de aceeaşi provenienţă cu pixuri şi creioane, un hard disc extern şi trei rafturi mici cu tot soiul de hārtii, păpuşi, cărţi de vizită, cd-uri, cārpe de şters praful, un alt HDD extern şi multe cabluri negre. Un pachet de ţigări, o brichetă obişnuită, verde, de unică folosinţă şi o cană imensă pentru cafea, cu zaţ īnvechit pe fundul ei, completau locul. 
Poliţiştii au rămas cu privirile agăţate de pereţii pe care erau scrise poeme şi bucăţi de proză sau desene făcute cu un marcher permanent, desigur negru. Nu īnţelegeau nici scrisul, dar nici bucăţile pe care totuşi le desluşeau ca dreptunghiuri cu figuri precum hieroglifele. Mă rog, aşa le spuneau ei. Altfel, apartamentul sau măcar sufrageria cu canapele de cinci locuri, măsuţa joasă din PFL furniruit şi perdelele de voal, cenuşii, nu era cine ştie ce, mai mult ceva modest, mărturisind o viaţă nepăsătoare īn faţa „bunurilor materiale”, cum auziseră la socialism ştiinţific şi, mai nou, la biserica maramureşeană din parcul cu două lacuri al cartierului. Poate televizorul, un LCD, cu o diagonală de un metru jumate, ce mergea mut pe un post cu muzică simfonică, era singurul lux din apartament. 
L-au mai īntrebat īncă o dată, ceva mai nervos şi cu un ton mai oficial, uşor īnţepat, nu aşa de rugător ca prima oară, dar el nu a răspuns, privind īn continuare cu atenţie ecranul alb. Ar fi trebuit să fie altfel, dar cu toate că scria destul de repede cu ambele māini, folosind doar cāte un deget de la fiecare, nu se vedea nimic pe suprafaţa electronică. „Domnule, nu vreţi să vă īmbrăcaţi şi să veniţi cu noi?”, l-au rugat a treia oară, de data asta răstit, ca să se vadă unde stătea autoritatea, fără să obţină īnsă vreo reacţie īn sensul dorit de oamenii legii. „Ce facem, bă, cu ăsta?”, īl īntrebă superiorul pe inferior. „Ce să facem, şefu? Īl luăm şi gata!”, răspunse acesta sigur pe el. „Aşa, īn pielea goală? Nu vezi că e cu pluta? Īl īmbraci tu?” La această mitraliere de īntrebări inferiorul rămase mut, dānd nedumerit din umeri. „Punem un cearşaf pe el, şefu! ”, găsi el soluţia salvatoare după un vraf de gāndire atentă. „Bravo, bă, eşti băiat deştept. De aia te-am luat pe lāngă mine. Du-te şi caută un cearşaf sau o pătură. Mai bine o pătură, că e cam frig afară.”
Poliţistul deschise uşa la dormitor şi rămase interzis. Din spatele ei se ivi un cap imens, ca de şarpe ce-şi căsca fălcile. Dinţii lungi, curbaţi elegant, precum nişte fildeşi letali, spre interiorul gurii uriaşe, picurau un lichid verde ca orice venin serios din toate poveştile cunoscute deja. „Exact ca-n Harry Potter!”, mai apucă să gāndească individul. Capul cel negru se īnchise fulgerător peste trupul īngheţat de frică şi-l īnghiţi lent. Unui privitor atent nu i-ar fi scăpat tremuratul fin datorat zbaterilor celui prins, dar care s-au terminat destul de repede şi-l puteai vedea cum alunecă īncet pe gātul jivinei. Celălalt, şeful, după cum i se spusese mai īnainte, rămase īncremenit, iar şarpele īşi inelă trupul imens spre el. Avu, desigur, aceeaşi soartă malefică, pentru a folosi un termen deja intrat īn vocabularul distins al prealungilor istorii fantastice. 
Personajul nostru scria īnainte, fără să bage de seamă evenimentele ciudate, pentru majoritatea semenilor săi, din spatele lui. 
Maşina celor doi rămase īn faţa blocului, stānd pe un loc de parcare plătit de un contribuabil oarecare, dar nimeni nu avu īndrăzneala să reclame acest abuz ani īntregi, pānă cānd apăru trilogia īn şase volume Don Rijote, o amplă frescă a societăţii contemporane, unde se pomenea inclusiv numărul de īnmatriculare al vehiculului, ce dispăruse-n asfalt ca-ntr-o mlaştină. De ce Rijote s-au īntrebat mulţi, neştiind că el era un om ordonat căruia īi plăceau alfabetele. Sau alfabeturile? 
Nu contează.

Te-ai lăsat pe dracu … Cin’ te crede? Nici tu nu te crezi. Baţi cīmpii ca o babă pe băncuţa din faţa porţii. Băi, idiotule, de scris nu te laşi, el se lasă de tine, ai īnţeles? 
Dădea din mīini ca de obicei, amplu, fără să bage de seamă paharele de pe masă sau lumea care din cīnd īn cīnd se uita la el, de parcă l-ar fi īnţeles. 
Eşti mort , mă, fără scris. Vii, te pui īn faţa mea, comanzi o votcă, deşi-ţi trebuie un duş rece şi orăcăi prostii fără să gīndeşti. 
Mă uitam la el care căzuse mult, īncepuse să se desfacă, dinţii īi părăsiseră gura bogată, pielea se-ntinsese din cauza grăsimii ce se punea pe vestitele-i oase şi hainele stăteau parcă fără chef pe trupu-i īncă lipsit de liniştea aia cerută de vīrstă şi de imaginea oamenilor aproape morţi.
Bă, puţă, scrisul e o boală. Indiferent ce faci, scrii. Că te duci la piaţă, că eşti īn vizită la nişte prieteni simandicoşi ce te-au invitat subtil să-ţi dea de mīncare, că eşti la masa ta de lucru, care poate fi şi patul tău de lucru, că de aici vine „ia patul tău şi umblă!” hahaha, tu scrii, dacă ai scris vreodată. Grafomanul n-are astfel de viaţă. El scrie atunci cīnd īşi propune. Tu scrii şi cīnd taci şi te uiţi la mine ca o gloabă tristă, apucată de lehamite. 
Se opri să-şi tragă răsuflarea, sorbi din păhărelul de pe masă plin cu votca călduţă a terasei, luă aer īn piept şi...
Să-ţi spun ceva. Eram puşti, un puşti cordit, ce mai, şi umpleam caietele cu poezii. Le iau īntr-o zi şi le duc profesoarei mele de romānă. Trebuie să-ţi īnchipui o doamnă īn vīrstă, elegant īmbrăcată, cu acel aer distant al profesorilor de altădată, citisem şi eu prin cărţi cum ar fi trebuit să arate profesorii, dar care mă impresiona prin precizia cu care desfăcea textele īn şuruburi, piuliţe, biele-manivele şi alte drăcării. N-am văzut-o niciodată să dea greş, deşi nu spunea direct că obiectul e de rahat, dar ne făcea să vedem cum ne băgăm mīna-n căcatul moale al leorpăielilor scolastice din manualele imbecile, dar gratuite. Simţea poezia, literatura mare īn special, şi putea să-ţi arate precis de ce anume trebuie să te bucuri. Mă gīndeam că o dau gata cu cele trei caiete pline ochi cu poezele, pe care eu le credeam impecabile. Mi le-a primit cu sprīncenele uşor ridicate, ţin minte şi-acum „Tu scrii poezii, Ionescule?” Pesemne că m-am īnroşit tot, īţi dai seama că nu eram unul de pus pe rană, aşa că fīstīceala mea era uşor inexplicabilă. Le-a luat şi peste două săptămīni, īn care eu am fiert, m-a chemat şi mi le-a dat. „aruncă-le”, mi-a spus calm. Am īncremenit. „tu nu scrii poezie, n-ai indolenţa de a transforma totul īn filozofie, iar textele tale sunt prea abrupte pentru a fi structurate īntr-un ritm. Ai, īn schimb, morbul scrisului, aşa că īncearcă proză. Scapă de metaforele ce nu ţi se potrivesc şi lasă textul să curgă.” Am rămas mască. „Doamna profesoarㅔ am īncercat eu să īngaim, „Ionescule, lasă prostiile pentru că scrisul e īn tine şi, pīnă nu te lasă, n-are rost să insişti acolo unde vei arăta ca un ciung tricotīnd dantele.” Mi-a pus īn mīnă caietele, s-a īntors şi a plecat. Anul următor nu avea să mai fie profesoara mea şi n-am mai avut nici o discuţie despre ce scriam eu. Am ajuns acasă, am desfăcut caietele şi le văd şi acum pline de īnsemnări făcute cu roşu. tăieturi, semne de exclamaţie, virgule, sinonime, mă rog, o adevărată muncă de redactor de carte, pe care eu n-am fost īn stare s-o fac niciodată. Erau şi comentarii ironice, pe care le resimţeam dur. Ce mai, am stat, am citit, am luat caietele şi le-am aruncat la gunoi. Acum īmi pare rău. Femeia n-a mai venit īntr-o zi la şcoală, nimeni nu spunea nimic, şi n-am mai ştiut niciodată ceva despre ea. Recunosc că am fost leneş şi nici nu m-am interesat. Cert e că am īnceput să scriu texte, texte literare, pe care nu le-am mai numit īn capul meu nici poezie, nici proză, ci doar texte. M-am simţit brusc liber să fac ce vreau şi īn cīţiva ani terminasem prima mea carte. Știi care. Că a zăcut la edituri pīnă după revoluţie este altceva. Eu eram deja eu. Īntreg, fără căutarea unor haine care nu mi se potriveau, scriam cu poftă, īmi făcea plăcere să-mi corectez hartanele de fraze, căutam sensuri, nuanţe, fineţuri. Fără ea, aş fi fost un mim al literaturii. La tine asta a fost esenţial, nu ai crescut la creşa cenaclului albastru, nu ai fost īmpins de la spate cu sfaturi de unul sau altul. Ai fost singur. te-ai descurcat singur. Scrisul e īn tine, cum e īn mine, cum e īn īncă vreo cīţiva. El nu te lasă. Degeaba declari tīmpenii. Peste un timp vei scrie un sms, o frază, te vei apuca din nou… Lasă-mă pe mine cu declaraţiile dictatoriale de tipul „eu…”.
Se oprise. Luă iar păhărelul şi sorbi īn felul acela care-mi tăia creieru-n două şi de care nu-l dezbărasem niciodată. Ăsta era şi nu avea să se mai schimbe pīnă cīnd a dispărut, uitat de dragii lui compatrioţi şi colegi, īntr-o iarnă grăbită a acelui trist īnceput de mileniu īn care nu ne mai regăseam. N-am fost la-nmormīntare, cum nu prea mă duceam la niciuna, nu din lene sau oroare, dar, cīnd mă duceam la terasă, īl aşteptam să apară şi să-mi zică de la intrare:
Puţă, ai comandat o sută pentru mandea?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul