Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Mircea Bârsilă

Femei şi bărbaţi

Dacă ar trebui să-i mulţumesc pentru ceva anume 
                                                                       lui Dumnezeu 
este faptul că nu mi s-a dat să fiu femeie: să pierzi, lună 
                                                    de lună, sânge, zile în şir. 
Să fii trezită în zori sau când vine, băut, de la crâşmă, 
noaptea târziu, de insistentele mângâieri ale bărbatului, 
pe coapse şi pe rotunjimile fierbinţi ale sânilor, 
                              apoi începe lupta, dezmăţul, încăierarea,
începe grotescul spectacol cu o căprioară devorată, 
                         fără milă şi fără scrupule, de lupul flămând. 
În loc să-i arăţi cât eşti de puternică,
preferi să-l strângi, avidă, în braţe. Îl mângâi de parcă el ar fi,
în mintea ta tulburată, o victimă: 
cel treierat, cel prins în mreajă, în nevăzutele fire magice 
                                                                ale unei capcane. 
Gura lui lacomă şi aerul fierbinte al respiraţiei sale.
În loc să te aperi, doar te prefaci că te aperi. Eşti moale 
ca o păpuşă de cârpe: un truc prin care îl încurajezi 
                                                 să sape tot mai adânc în tine,
până când umilinţa la care eşti supusă  – o umilinţă tipică – 
                                                     se preschimbă în voluptate.
Până când biblica lui duşmănie – şi pe care o îngădui 
şi o stârneşti – este resimţită drept un amestec de tandreţe, 
uimire şi frică: frica să nu fiţi surprinşi de un înger 
                 (s-ar speria sărmanul şi ar suna, repede, la 1-1-2), 
frica să nu dureze totul prea puţin şi mai ales teama 
de posibila amestecare a trupurilor, încât să nu se mai ştie 
care este unul şi care celălalt, care sunt ochii tăi şi care sunt 
                                                                             coastele lui. 
Carne însetată de carne. Un ritual pe a cărei durată încerci 
să te ascunzi de tine, 
în el: de firea ta lunatică, vicleană, ierboasă şi de grija 
ca nu cumva, dimineaţa, la serviciu, să te dai prin ceva de gol.


Rotiţele luminii

Înainte de toate vă anunţ solemn următoarele:
azi-noapte am încercat să scriu o poezie de dragoste 
dar literele cuvintelor se înghiţeau,
la fel ca nişte peşti, unele pe altele,
toate cuvintele dispăreau, imediat, unul într-altul 

şi, tot azi-noapte, această vedenie: un nume de femeie 
fluturând ca o eşarfă prin grădini,
în lumina piezişă a lunii,
de la o grămadă de frunze la alta,

aflaţi de la mine (şi ştiu bine ce spun):
cele mai importante evenimente
în lungul şir al anilor din viaţa unui bărbat
depind, în cea mai mare parte, de felul în care 
a fost iubit de primele iubite din tinereţea sa,

din beznă, dragii mei, 
sunt făcute rotiţele rotindu-se lin ale luminii.


Viaţa din viaţa mea

Orice copac ştie, totuşi, prea multe: că domnişoara veveriţă 
îşi tratează cu sâmburi de alune şi de nuci musafirii, 
iar printre ei, şi fratele meu din lună –
că totul se învârte, asemenea unei roţi dinţate, 
în jurul unui ax,
că aproape toţi bărbaţii de la ţară au doar un singur costum 
de haine pentru nunţi şi alte sărbători. 
Orice i-ai spune unui copac 
este ceva, în mod sigur, deja fumat de el. De la nişte copaci 
se ştie şi faptul, spre exemplu, că ochii căprioarelor 
– aceste declaraţii de respect ale naturii faţă de Dumnezeu – 
nu ar fi atât de frumoşi, 
dacă ele nu s-ar gândi la moarte. De la un copac s-au aflat 
atâtea şi atâtea despre mine şi despre viaţa din viaţa mea, 
astfel încât mă tem să nu cumva să mă denunţe,
pălăvrăgind între altele 
şi despre versurile pe care intenţionez să le fur din livada  
– înconjurată cu sârmă ghimpată şi care este păzită de un urs – 
a liricii universale, acele versuri de care am nevoie 
cum de nişte cioburi de cărămidă,
pentru a fixa lemnăria ferestrelor, în golurile aproximative 
ale zidăriei. Da, ar mai fi loc pentru o fată, acolo, departe, 
printre albăstrelele din inima mea: 
greu de spus de unde şi cum s-a aflat şi acest lucru! 
De o mie de ani în locul acela arde o zdreanţă roşie.

Mai rea decât nebunia pe care o aprinde alcoolul 
în creierii unui adolescent: incomoda ştiinţă a ta, copacule!


O cameră de patru pe patru

O cameră de patru pe patru, o masă, un scaun, patul 
şi cele câteva mere – să le zicem domneşti – de pe laviţă.
O cameră prin care mă ţin, ore întregi, după un gândac 
absolut imprevizibil în privinţa direcţiei în care 
se deplasează. Vine mama să-mi spună 
că iar nu m-a visat bine şi începe să plângă – şi plânge 
şi plânge cu fruntea pe câte unul dintre puţinele lucruri 
pe care le mai am de la ea. În vremea asta, gândacul 
îşi sapă o gaură între abstractele scânduri din viziunile lui 
şi dispare. Imediat, de parcă nu ar fi existat niciodată 
cu adevărat, se face nevăzută şi mama, iar încăperea 
– o cameră de patru pe patru, vegheată de o sobă înaltă 
de teracotă – se reduce la un singur perete 
ce mă împarte în două: un bărbat aproape necunoscut 
şi o femeie ascunsă, ca o lebădă printre trestii, în temniţa 
propriului ei contur: himeric, ispititor şi foarte lasciv.


Vremuri demonice

Ce om de treabă îmi apare înainte, când mă privesc, uneori, 
în oglindă. 
Aproape că nu îndrăznesc să fiu acel om care nu s-a îmbătat 
nici o dată, care nu şi-a invidiat nici o dată prietenii
şi n-a întors capul după nici o femeie, pe stradă. Aş vrea 
să fiu tot atât de neîntinat şi de liniştit ca el
şi, în acelaşi timp, 
să-l atrag, totuşi, de partea mea: eu – cel murdar şi brutal,
eu – cel neînfrânat şi hirsut, 
un nemernic venit dintr-un sat unde viaţa fierbe 
ca într-un cazan al diavolului 
şi unde oamenii mai sapă şi acum, pătimaşi, 
în căutarea căldărilor cu aur ale ostrogoţilor, îngropate, adânc, 
la rădăcina copacilor de pe dealuri. 
Eu: cel cu ibovnice dezmăţate
trăgându-se din neamuri de ocnaşi – care au izbutit să evadeze 
şi să treacă, după aceea, graniţa –
din lotri de la Dunăre şi din cuţitari ai căror înaintaşi 
au putrezit în temniţe.
Sunt aşa cum se cere în aceste vremuri demonice,
în aceste vremuri pur şi simplu stupide,
încât îmi pare, adesea, că joc într-un film din categoria 
celor date doar noaptea, târziu, la televizor şi care, atât de dure 
şi încă netitrate, nu sunt urmărite până la capăt de nimeni.


Un pământ nou

Aici, unde sângele nostru – al fiecăruia dintre noi –
este un vrej răsucit către soare.
Aici, unde trudim în haine de doliu,
pe câmpuri, în aşteptarea unui fâlfâit anabazic de aripi,
în aşteptarea vijeliosului fâlfâit al îngerului 
ce va veni, desigur, într-o zi, şi ne va lua pe toţi, 
înfuriat, la palme.
Aici, unde lumina este pentru privirile noastre
la fel ca bălegarul vechi şi huma, pentru râme.
                                                 Unde nu avem
altă bucurie decât fulgerul când dă la o parte perdelele
cerului şi unde repetatele apusuri de soare
ne aduc în minte imaginea unui om beat 
căzând, mereu, în drum către casă. Aici, unde foşneşte
                                                     în fiecare dintre noi,
un copac prăbuşit şi unde abia după moartea mea
va fi întins, peste tot, un pământ nou: peste nisipuri
şi peste ţărâna săracă a dealurilor,
peste gunoaiele puturoase de la marginea oraşelor
şi peste infernalele părţi ale îmbătrânitului
                                            trup femeiesc al ţărânii.
Aici, unde nici măcar pielea de pe noi nu este a noastră
şi unde singura uşă
dintre cerc şi pătrat rămâne, în continuare, crucea.


Masa de scris

Vine doamna aceea cu un ciorap alb şi altul negru:
„sunt fata moşului – îmi spune – am venit 
să te îngrijesc de omizi”. Vine doamna aceea
şi mă cheamă cu ea: „acolo sunt magnolii 
                                                             şi candelabre!”
Vine păianjenul, uriaşul păianjen, şi-mi face, complice, 
de o sută de ori pe zi, cu ochiul, de o mie de ori,
până când toate surâsurile mele – inclusiv cele ciclice −
sunt asemenea crucilor de pe spatele acestor făpturi
dubioase şi atât de viclene ale ungherelor. 
Vine un înger,
un înger îmbătrânit fără să-l fi văzut nimeni până acum, 
un înger urât – de parcă ar fi o păpuşă din cârpe 
cusute pe întuneric – 
şi se aşază în locul meu la masa de scris: 
el crede că un om care scrie nu este niciodată singur.


Domnul administrator

Singurătatea – adevărata singurătate – începe
abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă
prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă
într-un geamantan vechi, o adăpi seară de seară în cada
emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne
cu vârful plesnit
ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi
pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două
persoane în registrul său, dar acest nemernic,
pentru că nu poţi să-i spui altfel, se uită la tine pieziş.
Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult
sau de invită, condescendent, la o bere. Adevărata
singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa
de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume
de poezii – mai ales poezii de dragoste.
Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi
şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele
şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul
aşezat 
pe colţ, în sufragerie, între leandrul de la fereastră
şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic şi în care
un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul.


Chipuri amestecate

Ca un păianjen mă strângi în multele-ţi braţe, 
oraşule ars de mai multe ori din temelie,

singurătatea străzilor cu nume de poeţi şi de pictori,
lumina boreală din vitrine pe întreaga durată a nopţii, 
bazaruri, măcelării şi depozite pentru butoaiele cu vopsele,
un strat apocaliptic de praf şi de fum, în văzduh, 
ziduri de beton şi chipuri amestecate,
cinematografe, blocuri şi restaurante de lux, 

dar şi grămezile de moloz din incinta şantierelor, 
dar şi depresiile nervoase ale macaralelor aflate la menopauză, 
dar şi rezervele de păcură pentru centralele termice, 
aparatele şi furtunurile din sălile de reanimare ale spitalelor 
şi răutatea din ochii şopârlelor din parcuri 
unde se simt în exil, 
printre buruienile ofilite şi pietrele încinse de soare, 

eu, unul, te dezleg de orice conotaţie negativă, 
oraşule cu statui menite să mângâie trecătorii, 

semafoare, intersecţii, şine de tramvaie 
şi feluritele mirosuri de parfum ale femeilor:
femei-Renault şi Skoda Octavia,
femei-Audi, Mercedes, Opel, Wolkswagen 
sau Dacia-Logan tip nou şi care sunt mult mai bine realizate 
decât cele din anii precedenţi

nici nu bănuieşti cât de mult îmi placi, 
când te dezici, în nopţile înlunate, de esenţa ta eteroclită, 
oraşule ars de atâtea ori 
din temelie şi care ne iei pe toţi drept ostaticii tăi.


Aceste zile

Aş vrea să ştiu dacă eşti fericită, aş vrea să am ceva 
de la tine
fie şi numai pentru câteva zile: un obiect din sfera 
acelor frumoase nimicuri frivole – o agrafă, 
un capac rotund (cel de la cutia cu pudră, de pildă) 
sau un nasture pe care să i-l arăt mamei 
şi să-l ţin noaptea sub pernă cum altădată scutul, 
pe când eram mercenar într-o legiune romană.

Ţi-aş putea dărui, la rândul meu, 
o sticlă de parfum (cu pompiţă), 
chiar dacă nu te-am văzut decât o singură dată, 
sau – de ce nu? – nişte versuri încă recente 
şi al căror tâlc 
are două tăişuri: un surâs şi-o tristeţe. Nişte versuri 
pe care le voi împleti într-un sonet, când voi fi liniştit. 

O pietricică roşie, în locul numelui mic al tău,
în absintul abstract din pahar – 
şi pe care-l aprind, de fiecare dată, cu un chibrit: 
dacă nu ia foc, nu-l beau. Dacă nu ia foc 
înseamnă că nu m-am gândit destul de intens la tine. 

Te-am văzut 
o singură dată, în timp ce deschideai fereastra 
şi ningea.

Printre blocuri copiii se jucau cu o coadă de diavol.


Ecouri

Într-o zi ne moare un pantof,
în alta – o cămaşă
sau haina de vară în carouri albastre.

Mie însumi, în ultima vreme,
îmi zboară gândul, tot mai des,
la veninoasele clipe 
când trupul o să-mi fie luat în gazdă 
de întunecata ţărână. 

Cum pleacă o femeie – una sub treizeci de ani – 
din viaţa unui bărbat cu mult mai în vârstă 
şi care, de-ar fi avut puţină minte, 
nu ar fi aruncat după ea, în ziua precedentă, 
cu ceasul deşteptător de pe măsuţa rotundă din hol,
aşa o să pleci şi tu, într-o zi, 
din viaţa mea, realitate. 

Voi muri
pentru că aşa scria pe nişte flori de cireş.
Ecourile, ecourile 
vor fi moaştele mele.


Rochia ta

Doliul pe care păsările îl vor purta după mine, 
la piciorul stâng. 
Alaltăieri, amurgul 
a fost adus din nou cu poliţia şi, tot alaltăieri, un bărbat 
pe care l-a părăsit femeia a mers la fotograf şi s-a pozat 
cu o lumânare aprinsă în mână. Avem nevoie în fiecare 
duminică de ajutorul aburilor 
înălţându-se, dimineaţa, din ape,
în vreme ce norii se joacă, 
simulând că sunt nişte şobolani
speriaţi de-o jivină cu certificat de pisică. Şi unghiul 
din care viaţa este un pantof cu modele circulare, 
în relief,
până aproape de vârf, şi fixativul care ţine pietrele lipite 
de pământ, şi voievozii, sprijiniţi în sabie, din abecedare. 
Ceea ce văd eu 
nu există decât în adâncul oglinzilor negre,
ceea ce ating, luând-o drept un cuţit, 
este rochia ta, iubito, 
întinsă la uscat pe sârma pentru rufe din balcon,
ceea ce aud sunt gemetele reconstituite din memorie
ale animalelor din copilărie, 
moarte la întâia fătare.
O mască, o cutie de vioară şi undeva, departe, 
un turn alb. 
Priviţi prin ocheanul iubirii, îndepărtaţii aştri seamănă
de fiecare dată cu nişte vechi gramofoane cu pâlnie.


Scrisoare către Sfântul Pavel

„Când eram copil, 
vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam 
ca un copil, dar când m-am făcut mare 
am lepădat ce era copilărescˮ. Am trădat-o pe mama, 
spre a mă lăsa biciuit de femei cu biciuşca lor de miere. 
Dintr-un arbore ce-şi înfigea rădăcina în cer 
                              am ajuns un copac răsucit, noduros, 
un copac răsărit din ţărână. 
Un alt chip  – unul de pământ, pământiu – 
îmi apare înainte când mă privesc în oglindă: 
                                            un călător venit de departe 
şi căruia nu-i cunosc înţelesul graiului.
                               Eram copil şi simţeam ca un copil. 
Eram copil şi gândeam ca un copil. Şi iată-mă, acuma, 
aidoma celui rămas, în miezul iernii, fără casă,
aidoma celui rămas, în miezul iernii,
                                                   fără încălţări de iarnă,
într-o luncaviţă închiriată de câteva mâţe sălbatice  
sau într-o ţară unde străinii   
                           sunt alungaţi de locuitorii ei, cu pietre.  
Îmi este tulburată inima înlăuntrul meu
de copac noduros. 
                                    Îmi este mâhnit duhul în mine
cum într-un copac răsărit din ţărână, 
                                           într-un loc plin de gunoaie,
şi mă gândesc 
la tot ce-am lepădat cum la o pierdere nespus de mare. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul