Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Clara Mărgineanu

Televiziunea Română

Mi-e dor de voi, foarte dor de voi,
Dragi prieteni cu care mi-am înghiţit viaţa.
Mi-e dor de voi, colegi frumoşi,
Pentru eleganţa cu care aţi dăruit tava unui rege vremelnic,
Tava pe care stă capul tinereţii noastre,

Mi-e dor de voi, cei care vedeaţi zeităţile doar pe jumătate,
Prin ochiul aparatului de filmat,
mi-e dor de voi azi,
când nu am mai băut împreună,
numărându-ne deplasările,

Mi-e dor de voi, pentru că îmbătrânesc,
Iar televiziunea a fost tinereţea mea,
mi-e dor de voi pentru că înaintez spre iarnă
şi nu ştiu ce mai e de făcut,

„E vremea să îţi fie dor”, îmi strigă destinul,
„Şi să scoţi din inimă spinii de aur ai anilor frumoşi!”
Poate, doar că nu am ştiut că poţi iubi o meserie până la contopire,
„Pot fi iertată?” Întreb
Că am fost fericită doar în turnul
Care mi-a îngropat numele 
Şi mi-a băut viaţa!

Da, îmi spune fără îndoială verdictul.
Doar că iubirea noastră s-a sfârşit pe 12 martie.
Contractul s-a terminat.

Înţeleg, plec, caut, păşind în genunchi, alte vămi.
Nu mă vrea nimeni.
Şi ieri am înţeles de ce.

Treceam către poarta din Pangratti, îmi lăsaseră tot acolo 
Vechi prieteni câteva cărţi...
Paşii m-au dus către Dorobanţi, intrarea mea timp de 18 ani...
Am păşit pe lângă gard, zâmbind
Către fereastra de la etajul opt a biroului meu
Şi am simţit puternic, adânc, zidit în mine, adevărul că
Televiziunea Română
Este a mea. 
Mult mai mult decât a celor care îşi imaginează absurd
Că, rostogolind-o, târând-o în această jumătate de anotimp,
Îi va iubi mai mult decât o vară.


Viaţa în bagaje

Astăzi mi-e teamă. Voi fi cu o teamă mai puternică,
Îmi amintesc:
Noi trecem, nu timpul!

Astăzi, mă iau la trântă cu neputinţa,
Ştiu că pe voi toţi, cei cu viaţa în bagaje
Vă doare în surdină o absenţă,
Ştiu gustul sării prelinse pe obraz, până sub gât,
Unde se îneacă luciditatea.

Uneori, la răscruci, iau pe cineva de mână,
Îl inventez şi îl construiesc,
Cineva care trece, precum lacrima, mai departe,

Trecătorii pleacă spre a reveni în alte înserări,
Mai calme, mai precise, mai elocvente,
Când nu mai contează cine pe cine minte,
Când în beţia clipei ne mistuim lent,
În miezul chitărilor, degustând rafinat,
Dragoste şi viaţă până la sânge.

Şi toate acestea sunt posibile doar azi, în fiecare azi,
Amintiri are doar clipa de acum, majestate,
Mâine, la aceeaşi oră,
Viaţa în bagajul cu rotile se va lăsa trasă iar,
Pe orice fel de drum, de oraş, de scară rulantă.
Urcă şi coboară viaţa în bagajul cu rotile,
Pe care, uneori, nu am timp să îl desfac,
În zori plec iar, viaţa mi-a făcut injecţii cu sânge nomad.

Oraşe prin care trec lipită de ispită, bagaje, iluzii, 
trenuri de care mă agăţ pe ultima sută de metri,
autostrăzi spintecate râzând
la filmare, la festival, la simpozion, la zilele nu ştiu care,
la concerte, la lansări, la vernisaje, la colocvii

Spelunci, pensiuni şi hoteluri luxoase,
În care, în locul unui bărbat blând şi iubitor,
Este întotdeauna un cearşaf alb, impecabil.

Îmi spun că prin toate acestea trebuie să treacă
Drumul până la tine. Poate că acesta e preţul
Dar ce să cumpăr cu preţul vieţii?

În zori plec iar.
Încremenită de aşteptare.
Într-o altă iubire căreia îi adulmec sfârşitul
Cât încă sânt vie. Cât încă am puls şi sânt caldă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul