Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Echinoxul Școlii Ardelene

        Răzvan Voncu

Există, în literatura noastră actuală, o prejudecată bizară: aceea că volumele care adună cronicile și articolele de actualitate ale criticului ar fi aprioric inferioare cercetărilor monografice. Rezistentă ca orice prejudecată, ea îl obligă chiar și pe criticul cel mai puțin susceptibil de frivolitate să își „blindeze” cartea de cronici cu nenumărate precauții. 
Însă un critic literar adevărat nu face niciodată doar critică de întâmpinare, după cum un istoric literar demn de acest nume nu rămâne niciodată cantonat în sfera monografiilor „uscate”, de uz strict academic. Criticul și istoricul literar, a arătat-o de mult la noi G. Călinescu, coexistă, iar între cele două tipuri de lectură există un circuit subteran de vase comunicante. Jubilația lecturii proaspete, a unei valori încă nefixate, are ceva din bucuria indicibilă a primilor pași pe nisipul unei plaje virgine, dar nu se poate dispensa (poate tocmai pentru a-și păstra intactă capacitatea de jubilație) de „rama” istoriei, cea care dă, de fapt, un sens de adâncime lecturii prime.
Mai mult decât atât: fiecare tip de carte, ca și fiecare metodă de lectură, are valoarea celui care o scrie/utilizează. Sau, după cum prudent, dar neezitant, spune Ion Pop într-un Argument la recentul său volum Scara din bibliotecă*, „[...] în fond, același ochi parcurge, chiar sărind de la una la alta, cărțile alese de pe scara bibliotecii, fără să-și piardă memoria, fie și fugară și fulgurantă, a spațiului parcurs”. 
Desigur, cine scrie cronică de întâmpinare căutând doar efectul ieftin, pe baza unei lecturi epidermice a textului, nu poate spera, adunând asemenea texte în volum, la mai mult decât o eventuală unitate de stil. Volumul rezultat nu are, în consecință, decât o utilitate bibliografică. Criticul adevărat, însă, scrie într-o aurită captivitate a rețelei de semne a istoriei, căci – o știm de la Roland Barthes – scriitura însăși e istorie, după cum și istoria e, în cele din urmă, „doar” scriitură...
Scara din bibliotecă, recenta carte de critică a lui Ion Pop, este, din acest punct de vedere, o confirmare tonică a aserțiunilor de mai sus și o infirmare a prejudecății caducității cărților de critică fragmentară. Cunosc destule monografii recente, unele multi-premiate, care conțin mai puțină istorie literară – citește: informație riguroasă, idei fertile și, mai ales, un sens al istoricității literaturii – decât fragmentele critice ale lui Ion Pop, de altfel organizate armonios în patru capitole care au atât o evidentă unitate de conținut, cât și o continuitate de preocupări. Criticul nu a făcut, se știe, cronică de întâmpinare în mod sistematic și pe durate lungi de timp, după cum nici nu s-a baricadat în fortăreața studiului academic. Ci mai degrabă a pendulat cu folos între ele, în căutarea a ceea ce el însuși consideră a fi lectura autentică, după cum mărturisește în același Argument: „Cred, ca dintotdeauna, că orice lectură adevărată este, în ciuda unor aparențe, o lectură lentă, care, dacă vrea să se convingă și să convingă, trebuie să aibă răbdarea întârzierii în text: purul impresionism e agreabil, jucăuș, poate jongla până la subtilități manieriste cu formulele ingenios descoperite ori inventate și va primi pe loc meritatele aplauze. Dar există și o «plăcere a textului» prelungită, un soi de derivat senzual al palpării cuvintelor celuilalt, care le dă și lor dreptul la manifestare, la întruparea fără de care chiar cititorul gloselor din oglindă se poate simți frustrat”.
Primul dintre capitolele cărții de față, intitulat Mozaic istorico-literar, este o ilustrare a acestui transfer, pe „scara din bibliotecă”, dinspre sensurile fulgurante ale lecturii prime înspre cele grave, ale „plăcerii prelungite”. Avem de-a face, de fapt, aici cu o panoramă ŕ vol d’oiseau a principalelor epoci literare moderne, începând cu iluminismul și terminând cu perioada postbelică. O panoramă care nu vizează reluarea, într-o altă formă, a adevărurilor încetățenite, ci propune o suită de sugestii care deschid noi orizonturi în interpretarea unor curente, fenomene sau opere. Un du-te-vino care, chiar dacă este lipsit de ambiții monografice, nu e nicidecum privat de portanța ideilor, conceptelor și a semnificațiilor istorico-literare.
Unele dintre textele care îl alcătuiesc nici nu sunt cronici sau articole de critică imediată, ci studii și conferințe prezentate în colocvii și reuniuni academice. Ceea ce ne atrage atenția că legătura dintre critică și istorie literară, în practica lui Ion Pop, este cu dublu sens: atât dinspre „rama” istoriei mari înspre actualitate, cât și dinspre lectura mai degajată, informală, a criticii curente înspre studiul istorico-literar. Interpretul este, simultan, un sobru practicant al cercetării de tip monografic, care coboară, din când în când, în arena cotidiană, și un critic de gust, subtil și rafinat, care transferă în exercițiul istoriei literare câteva din armele lecturii sincronice. Stilul critic al profesorului este unul destins, degajat, chiar dacă riguros și cu o evidentă atenție la detalii.
Dar să revenim la sumarul Mozaicului istorico-literar. El ne oferă studii și eseuri despre: Ioan Budai-Deleanu, Ion Codru-Drăgușanu, clasicii junimiști, interbelici, Fundoianu/Fondane, scriitori din exil și „cerchiști”, încheindu-se cu o revenire la A.E. Baconsky și realismul socialist. Circa 150 de ani de literatură română modernă, punctați nu neapărat prin marile lor teme (deși „nucleele dure” al secolului al XIX-lea și, respectiv, ale modernității sunt aici), dar nici în indiferență față de ele. Profesorul are un fel suplu de a pune în discuție prejudecățile și de a le corecta nu printr-o lectură polemică – asemenea deja celebrei cărți a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române –, ci printr-o deconstrucție care echivalează cu o reconstrucție.
Aș da exemplul studiului Tudor Arghezi – Dumnezeul ascuns, poezia prezentă, pe care îl regăsesc în carte după ce am avut plăcerea de a-l audia în cadrul unui colocviu de teorie literară. Disputa pe tema religiozității/ireligiozității lui Arghezi a avut și are încă destui combatanți, de la Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu la Nicolae Manolescu și Marin Beșteliu (a cărui carte Tudor Arghezi – poet religios a rămas încă insuficient comentată). Disputa s-a încercat a fi rezolvată prin adunarea cât mai multor argumente în favoarea uneia sau alteia dintre teze, rezultatul fiind clișeizarea receptării poeziei lui Arghezi, în special în mediul școlar. Ion Pop ne propune, mai întâi, o lectură mai precisă a prezențelor/absențelor Divinității în poezia argheziană, care ne oferă spectacolul unei evidențe: aceea că Dumnezeu nu este nici prezent, nici absent, ci ascuns. De unde și o redefinire a relației lui Arghezi cu Dumnezeirea, care este nu una de afirmare/tăgadă, ci de căutare: proces ezitant, în care conștiința poetului oscilează, iar singura certitudine e poezia însăși. Concluzie care are, în plus, meritul de a fi în concordanță cu celelalte aspecte ale poeticii argheziene, care e dominată de ezitare, de pendulare, fie că este vorba de erotică sau de cunoaștere.
Sau, la polul opus, un subiect neofertant, cum este relația lui A.E. Baconsky cu poetica realismului socialist. După monografiile semnate de Crina Bud și Magda Wächter, părea un subiect clasat.  Ion Pop se întoarce la episodul realist-socialist din creația lui Baconsky, îl supune unui examen estetic – deloc facil, din cauza imperativului impersonalizării discursului, conținut în poetica realist-socialistă – și extrage de aici o concluzie care, fără a-l exonera moral pe fostul poet oficial, ne permite să înțelegem atât brusca sa translație către „literatura de partid”, cât și sinuozitățile revenirii la poezia autentică: „Drama lui e, cum avertizam de la începutul acestor însemnări, că drumul spre marea lirică modernă i-a fost barat de la primii pași și că marele său talent a trebuit să suporte desfigurările strident caricaturale din paranteza «proletcultistă», înainte de a se regăsi. [...] Procesul anevoios de restaurare «neomodernistă» a esteticului sub comunism are, astfel, în el o figură emblematică”.
Asemenea interpretări justifică metafora scării din bibliotecă, sub semnul căreia stă întregul volum: „trepte” și popasuri de-o clipă în textul uriaș al istoriei literaturii, ele păstrează în însăși condiția lor întregul. Pe care îl evocă și îl subînțeleg.
La fel de interesant este și capitolul al doilea, dedicat criticii. 
Cândva un punct forte al presei noastre literare, critica criticii a devenit, în ultimii ani, extrem de indigestă, din motive pe care nu este locul să le expun aici. Din nou, nu este cazul lecturilor pe care Ion Pop le aplică unor opere critice și/sau personalități reprezentative ale disciplinei noastre. Mișcarea ascendent/descendentă, dinspre actualitate înspre istorie, este acum înlocuită de o alta, orizontală, dinspre plăcerea lecturii de idei înspre plăcerea contemplării unui edificiu critic (câteodată, dublat și de o structură de existență semnificativă). Mircea Zaciu, Adrian Marino, Matei Călinescu, Mircea Martin, Liviu Petrescu, Marian Papahagi, Ion Vartic, Ioana Em. Petrescu sunt spirite afine, autori ai unor opere pe care lectura gânditoare a lui Ion Pop le demontează tacticos în fața ochilor noștri, parcă amânându-și plăcerea. Spre a le recrea, apoi, printr-un proces de construcție critică în care se simt și empatia, și micile (firești) rezerve, precum și plăcerea profesorului de a media într-un spațiu de valori. 
Îmi place și umoarea critică egală a lui Ion Pop, care-i permite să dialogheze cu spirite care îl fascinează fără să-l farmece, ca acela al lui Eugen Negrici, ori să recupereze, printr-o interpretare care corectează multe neadevăruri și nedreptăți post-decembriste, una dintre cele mai importante opere critice postbelice (cea a lui Eugen Simion). Îl interesează atât criticii cu propensiuni teoretice și istorico-literare, ca Mihai Zamfir, cât și cei ancorați în actualitatea nemijlocită, ca Gabriel Dimisianu. Cordialitatea și urbanitatea dialogului cu aceștia din urmă nu exclud, cum spuneam, rezervele, însă figurinele critice ale lui Ion Pop contrazic afirmația călinesciană conform căreia portretul ar fi fiul maliției.
După cum contrazic și o altă prejudecată privitoare la marea școală critică și filologică a Clujului: aceea a „aridității”, a neatractivității. Scriind despre critici, Ion Pop este mai interesant decât mulți bucureșteni scriind despre poeți sau prozatori. Există o plăcere a preciziei în critica profesorului și o alta, la fel de rară, a clarificării pedagogice, a bunei așezări în ordinea spiritului, care vin de departe. De la Școala Ardeleană, care a pus ordine în conștiința națională. Cu o modestie care tot de acolo vine, criticul își și recunoaște, de altfel, această îndepărtată ascendență, într-un text dedicat revistei Echinox și spiritului care a prezidat-o.
Ultimele două capitole sunt ipostaze aparte ale unui spirit de o admirabilă discreție publică, surprins în plin exercițiu al confesiunii. Priviri spre mișcarea literaturii sunt texte mai directe, prin care criticul se raportează asertiv la teme care n-au trecut încă proba timpului (nouăzecism, „douămiism”), în timp ce Adaos de confesiuni adună câteva din confesiunile publice și interviurile pe care profesorul le-a acordat în ultimele două decenii. Cei mirați să le afle aici, după studii ample despre Sacrul în poezia lui Lucian Blaga sau despre Ion Vartic și „spectacolul interior”, trebuie să știe că există mai multă critică și istorie literară în aceste interviuri decât în multe opuri de maculatură universitară...
Nu simt necesitatea unei concluzii „memorabile”. Scara din bibliotecă este, pur și simplu, un exemplar volum de critică și istorie literară, care ilustrează adevărul că, și atunci când nu se află angajat în sinteze de amploare, un mare critic rămâne egal cu el însuși. 




 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul