Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Câteva amintiri, într-un moment aniversar

        Cornel Ungureanu

Cuprins sau Un fel de Imperiu se numeşte antologia de poezie a Cenaclului „Pavel Danˮ din Timişoara, pe care o realizează Eugen Bunaru, în ultimii douăzeci de ani coordonator al cenaclului. Sunt prezenţi 67 de poeţi, de la seniorii Traian Dorgoşan, Şerban Foarţă şi Duşan Petrovici la juniorii Alexandru Stoicovici şi Marius Aldea. Sunt circa şase sute de poezii, zece pagini de referinţe critice şi comentarii – o scurtă istorie a celor 55 de ani de scris timişorean.
Să fie chiar 55 de ani? Nu am fost chiar de la început la şedinţele cenaclului. Cred că am început să particip la ele prin 1965-1966, când, profesor la Zăgujeni, veneam la Timişoara să aduc articolele pentru Orizont, să văd spectacole de teatru şi să mă întâlnesc cu foştii colegi rămaşi aici. Am început să particip săptămânal – săptămânal se desfăşurau şedinţele –, după ce, în 1968, am ajuns referent literar al Teatrului „Matei Millo”. Veneau la cenaclu Nicolae Ciobanu, criticul revistei Orizont, interesat de propulsarea tinerilor, a poeţilor şi a prozatorilor ultimului val, Sorin Titel, prieten (fost coleg în studenţia bucureşteană) cu Panasiu, directorul Casei de cultură a studenţilor, care ne găzduia cenaclul, Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Marcel Pop-Corniş, Vasile Creţu, Ioan Popa-Cartan, Duşan Petrovici, Alexandru Deal, Ion Dumitru Teodorescu. Ultimii doi, prozatori ai „şcolii de proză Sorin Titel”. Nu-mi mai amintesc dacă Marcel Turcu sau Lucian Bureriu frecventau cenaclul, dar ştiu că prezenţe vii erau Aurel Turcuş şi Alexandru Ruja. Cu intermitenţe, mai preocupaţi de secţiunea SF a cenaclului decât de forfota tinerilor, veneau Mircea Şerbănescu, Ovidiu Surianu, Laurenţiu Cerneţ. Apăruseră şi doi elevi extraordinari, mari speranţe ale scrisului bănăţean, Marlene Heckmann şi Andrei Ujică, repede înconjuraţi de cenacliştii grijulii, gata să-i ocrotească. Poeţi, prozatori? Viorel Marineasa şi Lucian Petrescu au început cu poezie, pe urmă au devenit prozatori. Dar Lucian Petrescu s-a reîntors la poezie, nu ştiu dacă şi Viorel Marineasa. Sunt deja ani mulţi, în care unii au scris multe cărţi, multe laureate cu premii naţionale şi internaţionale. Vasile Creţu, Ion Dumitru Teodorescu, Ioan Crăciun, Cătălin Isman, Dan Emilian Roşca sunt, azi,  istorie. Unii, ca Ion Monoran, au scris o pagină frumoasă în istoria românească a lui Decembrie 1989. În antologie există scriitori importanţi, „clasici” ai Timişorii literare, dar şi (mai) tineri, care au dispărut din librării, din gazete, din literatură. Vor reveni? Îi va mai interesa poezia? Iar alţii, stabiliţi în Franţa sau Germania, ar vrea să recupereze nume din România. Citim în revistele din Franţa ale Rodicăi Drăghincescu sau în editura din Ludwigsburg a lui Traian Pop Traian poeţi timişoreni de demult. Îmi amintesc cu drag de Cătălina George, azi în Anglia, de Levente Balint, purtător de cuvânt (mai e?) al Clubului Politehnica, de Miodrag Constantinovici. Un supliment de cenaclu se organiza la el acasă, la Miodrag. Sunt paveldanişti? Mai sunt? Eugen Bunaru, sufletul cenaclului în ultimii douăzeci de ani, a adunat, în finalul cărţii, multe mărturii de la participanţi, lideri culturali, critici literari – studenţi odinioară. De unii îmi amintesc cu emoţie, de alţii...

În 1970 Nicolae Ciobanu, în 1972 Sorin Titel s-au fixat la Bucureşti. Sorin Titel a rămas alături de şcoala sa de proză, mereu mai înfloritoare (se adăugaseră Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Petrescu). Se întorcea la Timişoara alături de Eugen Simion sau Lucian Raicu. Au fost întâlniri memorabile, cu consecinţe importante în definirea unor linii de creaţie, îndeosebi pentru buna aşezare a generaţiei optzeciste. Cenaclul s-a deplasat de câteva ori la Bucureşti, la Timişoara au venit cenacluri bucureştene, în frunte cu Laurenţiu Ulici. Viaţa studenţească şi Amfiteatru au dat premii timişorenilor paveldanişti, revista cenaclului timişorean i-a adoptat pe cei de la Bucureşti, Cluj, Iaşi. Să remarc, mai departe, felul de a se afirma al optzecismului timişorean: întâi, printr-o linie critică, ale cărei vedete (Mihăieş, Popovici, Babeţi) realizau, prin texte critice, prin traduceri, prin devotamentul faţă de profesorii lor (Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniş), întâlniri memorabile cu Centrul. Rodul cel mai important al întâlnirilor a fost Femeia în roşu, carte-manifest a generaţiei. Tot formula optzecistă se putea descoperi în formula ezoterică a lui Marcel Tolcea sau Ginsberg-iană a lui Petru Ilieşu. De o atenţie mai mică s-a bucurat avangarda, cu Monoran, Bârsilă, Andrei Bodiu, creatori explozivi, contestatari, implicaţi şi în bătăliile optzeciste. Poeţi importanţi ai scrisului românesc de azi. A existat şi un program novator – monodersilismul, după numele Monoran, Derlea, Bârsilă. Monodersilismul – un nume care trebuie reţinut de cei care scriu istoria literaturii române rebele. 

De mai multe ori am auzit în ultima vreme comparaţii între revistele studenţeşti şi cenaclurile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi cele din Timişoara. În Timişoara, tânăra literatură a fost departe de cea din aceste centre puternice, definitorii pentru spiritul tânăr al scrisului. Nici un poet tânăr din Timişoara nu s-a bucurat de notorietatea celor din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, chiar dacă întâlnirile de la Crivaia au adus în Banat scriitori de vârf ca Mircea Cărtărescu. În paginile scrise pentru această antologie, o scriitoare paveldanistă, eseistă şi poetă importantă, regretă că la Timişoara n-au existat un Mircea Martin sau un Nicolae Manolescu, care să dirijeze cenaclul. N-au existat, spun eu, fiindcă n-a existat o tradiţie universitară. Autoritatea universităţilor – a facultăţilor de filologie, a învăţământului umanist – rămâne decisivă. La Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, universităţile asigurau un climat, un stil de lucru, care nu exista la Timişoara. Întemeiată în 1956, Facultatea de Filologie a importat profesori din Bucureşti şi Cluj. Excluşi din învăţământ în anii patruzeci, la începutul anilor cincizeci, au fost trimişi la Timişoara să ispăşească. Sau să trăiască un program de reabilitare. La rândul lor, ei şi-au reţinut, cu prudenţă, asistenţii, aliaţii: în nici un caz tineri imprevizibili, înzestraţi cu talent. Cu şanse de afirmare în poezie, proză sau critică. Aceştia ar fi putut să le facă probleme. Cel care scria poezie, proză sau critică literară trebuia să se desfăşoare în afara Facultăţii de Filologie. „Excluderea” a deplasat „solidarizările” către o boemă energică, vie, în unele cazuri rebelă, în altele, sinucigaşă. Naşterea marilor scriitori de aici, a unor nume definitorii pentru poezia românească de azi are între argumentele sale (şi) Cenaclul „Pavel Danˮ. Dar nu numai atât. 
Echilibrul a fost ţinut de scriitorii care au condus, din partea Casei studenţilor, cercurile literare: Cornel Secu, Viorel Marineasa, Dana Anghel, Eugen Bunaru. Şi, mai aproape de noi, Monica Stănilă, Alexandru Stoicovici.
Antologia lui Eugen Bunaru mi se pare o carte de referinţă pentru înţelegerea literaturii române din partea de vest a ţării.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul