Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Christopher Moncrieff

Prezentare şi traduceri de Simona-Grazia Dima

Poetul şi prozatorul britanic Christopher Moncrieff (n. 1958) este un reputat traducător, în special din limbile franceză şi germană. Fervent călător în Europa Centrală şi de Est, a tradus şi din literatura câtorva ţări din această vastă regiune de care este profund interesat. A studiat teologia la Oxford, dar se prezintă ca un personaj rimbaldian, mândru că, înainte de a se dedica scrisului, şi-a făcut serviciul militar în Europa, în Orientul Apropiat şi în SUA şi că are la activ organizarea unor grandioase spectacole de sunet şi lumină în Germania, Franţa şi la Los Angeles. Ceva din înclinaţia pentru spectacular, pentru simbolistica vizuală, dar şi spre o psihologie a profunzimilor se regăseşte în poemele despre întâlnirea sa cu Bucureştiul, pe care le-am selectat aici, scrise în 2011. 



Tren înaintând spre Est

Argintiu coridor fără capăt, piele de şarpe în tremur interior, prin, dincolo, mult dincolo de răsăriteana-mi destinaţie, cucerind zarea,
distrugând iluzii, metrou de deasupra solului,
puţ de lumină solară suprapământean captând oţelul, reflexiile sticloase
ale vieţilor şi frazelor fără de nume,
ce-atârnă lipsite de speranţă, inofensive în văzduhul dimineţii.
Ori poate-i seară, se scaldă soarele în marginea de jos a lumii,
îşi spală membrele prăfoase şi incandescente
în degetele de rouă ale valurilor care ling ling
ling mătăsosul nisip negru al eternităţii, acea noapte întunecoasă
ce limpezeşte cu-atingerea buzelor obrajii de piersică ai acestei planete căzute,
încât ne-nfioară.

Cu frică şi cutremur păşesc pe nesfârşitul, luminosul coridor
al trenului de noapte spre Bucureşti.
Oraş ce dormi în mine, trezindu-mă din
starea de veghe în praful oniric al străzilor tale fărâmate,
unde sunetul paşilor mei, aşa de nesigur,
te face să te zvârcoleşti prin somn, o, Bucureştiule,
fragment al unor rostiri de neînţeles, din lumea de mult uitată a somnului adânc
ce este-al tău şi-al meu pe veci.
Capul tău cu ochi întunecaţi se-ntoarce pe perna de nouri, pestriţul tău braţ ocru aranjează în falduri zorile albastre-cenuşii ale aşternutului cu mireasmă de mosc,
în timp ce degetele mlădiate precum elastice trupuri de balerini bat o sarabandă a tristeţii în cinstea veştilor ce aş putea sau nu să le aduc.
Şi după aceea, când, la o cercetare, vezi că mă-mpiedic, că sunt doar praf în praf,
mă inhalezi, mă sorbi cu totul, ca pe încă o notă din somnolenta-ţi simfonie.

Străzile se strecoară-n viitor, coridorul de-argint,
pe când sub paşi simt tirbuşoane, se mai roteşte încă,
în dansuri unduioase de covor vrăjit alunecă,
virează-nspre oraşul dulce ce moţăie departe-n faţă,
anticipându-mi indicaţiile de scenă, mascându-mi deciziile,
purtându-mi gândurile.
Fiindcă n-am ajuns încă, prezenţa mea aici, în Bucureşti,
e doar o diafană perdea de mătase ce flutură la geam,
cu plesnet de bici în vânt, legată fiind, mănunchi, în dormitor,
mult prea departe ca s-o pot atinge.
În juru-mi, aerul amiezii cu miros de praf clădeşte ziduri străvezii,
ferestre cu dublă ori întreită vedere la vieţile de dincolo de sticlă.
Din locul exilului meu pe somnorosu-ţi prag, o, Bucureştiule,
îţi contemplu silueta învelită-n văl de in, ca-n umbre azurii, pe canapea,
în vreme ce pâlpâitorul, lungul coridor mă poartă înspre noaptea ta.


Ploaie pe-obrajii Estului

Prinde să cadă-n rafale ploaia pe-obrajii Estului,
amestecată cu lacrimile lui, care-i brăzdează chipul
cu amintiri reci ca gheaţa
ce-i şiroiesc pe buzele în tremur.
Bucureştiule, tu eşti în fiecare infim strop ce-alunecă pe vânt,
cu fiecare şfichiuire udă, rece, pe geam, deschizi până la capăt
golul din fiinţa mea lăuntrică, unde-ai sosit cândva, demult,
spre a rămâne, lăsând în urmă izul de pivniţe prăfoase, cu uşi scârţâitoare,
imagini de mansarde irumpte în turnuleţe sprijinite de cerul tău tomnatic,
vedenia unor geamuri crăpate clipind din ochi spasmodic, căscate de uimire,
tremurânde, cătând fără vedere-n orbitele ochilor mei.

Cade ploaia, zăresc, în puhoiul mulţimilor tale,
siluete obosite de mers, o, Bucureştiule, 
femei cu feţe precum spade ruginite de-atâta
scormonit zadarnic în trecut, fără-a găsi nimic, doar pumni de praf şi de pietriş
perlat şi sur, femei cu trupuri vagi, informe ca dozele de bere, cu braţe trase la pământ sub greutatea sacoşelor în care-i neguţat nimicul, o marfă de gunoi, dobândită de pe rafturile încărcate cu speranţă, îndată dispărută când ele-ajung acasă, sus printre nori de smog, ai căror degete slinoase, negre înşfacă ferestrele
apartamentelor din vârful blocului, balcoanele asemeni cărţilor de joc uzate, îndoite la colţuri, zugrăvite ţipător, distribuite de Marele Arhitect al Naţiunii,
a cărui amintire e-njurată, ştearsă, venerată, dar nicio clipă pierdută din vedere.

Plouă pe mesele de joc ale Bucureştiului, aşternând colbul,
muind postavul verde-al târgului şi-al compromisului cu sine însuşi,
în timp ce mă ghemuiesc într-un colţ, cu îngheţate râuleţe scurgându-mi-se pe gâtul încă ţeapăn de cât a stat întins spre-a te scruta, o, Bucureştiule,
ca şi de oboseala de-a o tot lua ba într-o parte, ba în alta,
spre-a evita vântul schimbării, eu, cel ce joacă
mereu cu propriile cărţi, bine adăpostite la piept.
De câte ori plouă, o, tu, Oraş al Câmpiei, mă tem că
vei fi spălat cu totul înainte s-ajung să te cunosc
spre-a deshuma acea parte din mine
una cu mormântul tău
în afunda fântână din trecutul meu.



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul