Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„A fi actor la teatrul de copii este cel mai greu”

        Vasile Menzel

Interviu realizat de Irina Budeanu


Intru în lumea teatrului, departe de „zgomotul și furia cetății” și-l plămădesc din vise și iluzii pe Puck din Visul unei nopți de vară. Cum ar arăta el în viața de zi cu zi dacă acest miracol s-ar întâmpla? Ei bine, eu chiar m-am întâlnit cu Puck, oricât de neverosimilă ar părea o astfel de secvență decupată din cotidian. L-am întâlnit la Teatrul Excelsior, de pe strada Academiei nr. 28, un personaj fabulos, care se poate metamorfoza în orice clipă, din actor în regizor, din dansator în coregraf, din cântăreț în compozitor, din pedagog în poet, din eseist în cineast, din dramaturg în cel mai colocvial și spiritual prieten. Deși nu a jucat niciodată rolul Puck – altfel, interpretând de-a lungul carierei sale zeci și zeci de roluri –, Passy, cum îi spun apropiații, adică maestrul Vasile Menzel, este demonstrația vie a faptului că „viața bate teatrul”. Da, Puck e aici, printre noi, nu are vârstă, se reinventează în permanență, debordând de fantezie, imaginație și neprevăzut. De altfel, puteți chiar să-i luați autografe, pentru că la Teatrul Excelsior joacă în trei spectacole de succes: Snoave cu măști, Mica Sirenă și Surprize... la Excelsior.


Văd în fața mea un artist total. Nu există domeniu al artelor spectacolului pe care ingeniozitatea, curiozitatea și imaginația dumneavoastră să nu-l fi explorat. De unde vine acest neastâmpăr intelectual și uman?

Când eram în şcoala elementară am păţit un necaz şi am fost aspru sancţionat. În drumul spre casă, m-am oprit într-un părculeţ, unde am plâns toată noaptea. A doua zi, când am venit acasă, surorile mai mari, care ne-au crescut, pe mine şi pe fratele meu, neavând mamă, mă dăduseră dispărut şi începuse să mă caute Miliţia. Ei bine, în noaptea aceea mi-am pierdut, în mare parte, încrederea în oamenii mari şi mi-am propus să învăţ, să ştiu cât mai multe ca să mă pot descurca singur.

Unde s-a plămădit universul menzelian – putem vorbi fără nicio exagerare despre un astfel de univers –, în casa părintească, alături de fratele său? Aș vrea să le vorbiți cititorilor revistei noastre despre rădăcinile menzeliene.

Întâmplarea a făcut ca tatăl meu să fie un împătimit al dansului. Şi s-a gândit el să-i înveţe pe năzdrăvanii cei mici, Puiu şi Passy, să danseze. Lucrul acesta a constituit un coşmar pentru noi, întrucât, în loc să ne jucăm pe afară, tata ne punea să exersăm în jurul camerei paşi de dans (toate stilurile). Plângeam şi dansam. Aşa încât, pe la 12 ani, ne-am trezit pe scena cinematografului „American” de pe Calea Moşilor, în fracuri albe, bătând step, dans american care ne-a fost interzis mai târziu. Stepul l-am studiat cu celebrul dansator şi coregraf al vremii Sandu Feer.

Nu știu câți dintre tinerii de astăzi – dar cu siguranță generația celor care au în jur de 40-50 de ani – au auzit de celebrii frați Menzel, de extraordinarele șlagăre Toată tinerețea mea, Parfum de iubire, Un buchet de... fericire sau O sărutare dacă-mi dai, ca să dau doar câteva exemple dintr-o activitate muzicală prodigioasă. Ce înseamnă pentru actorul, regizorul, dramaturgul, eseistul și poetul Vasile Menzel exprimarea prin limbajul universal al sunetelor? 

Acest limbaj al sunetelor a însemnat o nouă deschidere, o nouă viziune asupra artei şi chiar a lumii. Citind despre marii compozitori ai lumii, am învăţat multe, m-a pasionat şi am aflat şi lucruri care ţineau de intimitatea lor. Piesele muzicale menţionate de dumneavoastră sunt compoziţii proprii, cântate doar de mine, la radio, pe CD-uri, în spectacole. Cu fratele meu am cântat Du-mă acasă măi tramvai, Mai ştii, Pescarul amator, Mână birjar şi multe altele. Dar şi muzică germană şi italiană, în special. Apoi a urmat muzica „pretenţioasă”, căreia m-am dedicat: muzică de teatru, de film, balet, în jur de 90 de spectacole.

Teatrul, ca și muzica sunt viața dumneavoastră. În lumea scenei ați ajuns de la Teatrul „Constantin Tănase” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Teatrul de Nord din Satu-Mare, până la Teatrul „Ion Creangă” și Teatrul Excelsior. Ați jucat sute și sute de roluri, ați regizat, ați pus în scenă propriile creații. Care este secretul acestei energii ieșite din comun?

Am mai trecut şi pe la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde am scris muzica unei piese, la teatrele de proză şi cel muzical din Braşov, unde, de asemenea, am scris muzica unei piese, iar la muzical, am colaborat cântând şi bătând step pe litoral la Barul „Los Muchachos” din staţiunea Venus. Energia vine din iubirea de frumos. Eu, când obosesc scriind literatură, mă odihnesc cântând la pian sau repetând un rol, iar când plec spre bucătărie să-mi fac cafeaua, o pornesc în paşi de step. Şi tot aşa... le rotesc în permanenţă. Mă plictisesc făcând acelaşi lucru.

Practic, din 1972 ați intrat într-o lume specială, delicată, care necesită o abordare actoricească extrem de specială și o responsabilitate pe măsură. Este vorba despre teatrul pentru copii și tineret. Care este propria dumneavoastră viziune și filozofie artistică după o viață petrecută în teatrele pentru copii, „Creangă”, în perioada 1972-1990, și Excelsior, din momentul înființării sale, în aprilie 1990, și până astăzi, asupra acestui gen teatral?

În primul rând, iubesc copiii. Dar nu ăsta a fost motivul pentru care am venit la cele două teatre menţionate de dumneavoastră. A fost doar o întâmplare. Dorind să mă ia în trupa Teatrului Naţional din Bucureşti, regizorul şi directorul adjunct Horia Popescu a căzut de acord cu maestrul Radu Beligan că primul post pe care îl primeşte de la minister va fi pentru mine. Ca să pot supravieţui, m-a angajat în figuraţie, dar am cântat în fosă şi la chitară pentru spectacolul Coana Chiriţa. După un timp, s-a ivit un concurs la Teatrul „Ion Creangă”. Am dat şi am reuşit. Aici mi s-a oferit posibilitatea de a scrie şi muzică, de a face şi coregrafie, ba, mai mult, mi s-a jucat şi o piesă de teatru. Aşa că, tentaţia fiind mare, am rămas... la copii. Din experienţa acumulată în cele 14 teatre unde am lucrat, am constatat că a fi actor la teatrul de copii este cel mai greu. Aşa mi-a mărturisit şi marele actor Ştefan Mihăilescu-Brăila, care a interpretat un rol de vulpe. Nostim, nu?

Ați venit la Teatrul Excelsior o dată cu maestrul Ion Lucian, care a crezut în acest vis, pentru care a luptat mai bine de 12 ani cu autoritățile și cu birocrația. Sunteți unul dintre membrii fondatori ai acestui teatru, alături de regretatul Victor Radovici, actrițele Genoveva Preda, Daniela Anencov, Paula Sorescu Lucian, secretara literară Gabriela Blebea și actualul director al teatrului, Aurel Mitran. Cum era atunci teatrul pentru copii și cum s-a schimbat în timp? A existat o afinitate specială între dumneavoastră și maestrul Ion Lucian?

Pentru înfiinţarea acestui teatru au luptat toţi cei menţionaţi, fiecare după puterile lui, maestrul Lucian contribuind cel mai mult. Teatrul Excelsior, în timp, a evoluat foarte mult, cum era şi firesc. Noua echipă managerială a adus un plus evident, făcându-l foarte cunoscut, abordând un repertoriu variat, nu numai pentru copii. Se joacă spectacole de seară, sunt invitaţi artişti de renume din domeniul folkului etc. Se joacă cu sălile pline. Secretariatul literar s-a îmbogăţit şi el cu oameni bine pregătiţi. Atmosfera în teatru e destinsă, se lucrează cu drag. În privinţa afinităţii cu domnul Ion Lucian, într-adevăr a fost specială. Ne-am preţuit reciproc. Chiar l-am iubit pentru talentul lui atât de divers. Poate asta ne-a şi unit. 

Artistul Vasile Menzel nu avea cum să stea departe de catedră. Sunteți profesor universitar şi foarte mulți studenți au trecut prin mâinile dumneavoastră. Cum vi se pare actuala generație de actori?

Mai corect spus, am fost profesor timp de 12 ani. Acum nu mai sunt. Am abandonat profesoratul, deoarece îmi ocupa prea mult timp şi nu mai puteam să mă ocup de munca de creaţie. Sper că am fost un profesor bun, după cum reiese din mărturisirile studenţilor. I-am iubit şi i-am ajutat. În ce priveşte generaţia de azi, vă spun doar atât. Înainte de 1989, la Institutul de Teatru şi Cinematografie, care era unic, la actorie erau doar 12 locuri pentru toată ţara. Acum, la zecile de institute de teatru, sunt sute de locuri. Complicat. Ce să faci cu atâţia actori scoşi pe bandă rulantă? Desigur, sunt şi cazuri fericite.

Dar de muza mlădioasă a poeziei cum v-ați îndrăgostit? La finele lunii trecute, ați lansat într-un spectacol emoționant, la Teatrul Excelsior, cel de-al zecelea volum de poezie, intitulat sugestiv Iubește-mă și ia-mă cu tine.

Ah! Poezia. La început, am scris texte de muzică uşoară, aveam vreo 18 ani, după care mi-am dat seama că tot ce fac e poezie, e muzică. Îmi amintesc că Wagner atribuia poeziei principiul masculin, iar muzicii, principiul feminin, dorind să arate astfel relaţia dintre poezie şi muzică (principiul masculin al poeziei care fecundează muzica).
În ce priveşte lansarea volumului meu, cartea este cea care „rosteşte” cuvintele „Iubeşte-mă şi ia-mă cu tine”, şi nu eu. Locul meu se află ascuns în spatele ei.

Există un clișeu care spune că, în spatele fiecărui bărbat de succes, se află o femeie. Cine este alter ego-ul maestrului Menzel? Cine deține „cheile” fericirii?

Soţia mea, Anca, al cărui tată, mare antreprenor odinioară, regretatul inginer Vasile Dimitriu, a construit, printre multe altele, două teatre în Bucureşti: Teatrul Giuleşti şi Teatrul Mic de pe str. Sărindari. Iar un pic mai jos, vizavi de Casa Centrală a Armatei, restaurantul „Berlin”, acum devenit Cazino. E interesant de adăugat că bunicul ei, inginerul Constantin Cihodaru, sfetnicul regelui Ferdinand, ministru al Comunicaţiilor şi preşedintele Asociaţiei Inginerilor din România, dar şi prietenul intim al profesorului Nicolae Iorga, a construit „Liga culturală”, care este clădirea Teatrului „Bulandra”, având deasupra Institutul de Teatru „I.L. Caragiale”. Câţi nu am învăţat acolo! Actori, regizori, cineaşti şi aşa mai departe... Totul a fost făcut pe bani proprii. Ce oameni! Dumnezeu să-i odihnească!

Dintre dragostele toate, cum ar spune poetul, care v-a vrăjit cel mai mult? Teatrul, muzica, poezia, publicistica, eseistica, pedagogia?

Şi-ar mai fi de adăugat: coregrafia, dansul, grafica... Nu pot spune decât un singur lucru: îmi iubesc toţi copiii la fel. Ha, ha... îmi aduc aminte de noutatea deosebită adusă de Renaştere, care a fost concepţia totală despre univers, sinteza artelor. Arhitectul Batista Alberti a lăsat, între altele, o scriere, care este un ecou al teoriei platoniciene a amorului ca lege cosmică. Se zice că scriitorul Victor Hugo desena arhitecturi medievale. Stendhal era meloman şi a scris o carte despre Rossini. Delacroix era prieten cu Chopin şi îl punea pe acesta să cânte la pian în timp ce-i făcea portretul. Scriitorul Hasdeu a fost arhitectul propriului „castel” şi câte şi mai câte. Iată cum toţi aceşti titani îşi găseau refugii în alte domenii ale artei. Nici eu nu aş putea trăi altfel.



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul