Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Alina Claudia Nauiu

Alina Claudia Nauiu, autoarea acestor poeme, nu e familiară cu „cotele” pieţei literare la zi, nu e deprinsă să tragă cu ochiul spre topurile din reviste de specialitate sau la ce scriu colegii ei de generaţie, dimpotrivă, la nici douăzeci şi cinci de ani împlinţi, se află între graniţele unor activităţi ce mai mult o îndepărtează de poezie decât o apropie. Poezia există însă în ea în stare pură, cu emoţie, cu firesc, cu tensiune, lipsită de influenţe palpabile. Deocamdată, se pare că o trăieşte şi o descoperă pe cont propriu. E de aşteptat de aceea ca viitoarele sale creaţii şi întâlnirea cu unele lecturi decisive pentru formarea unui talent tânăr să se concretizeze în realizări care să ne pună în faţa unei veritabile revelaţii. (Ion Cocora)


Versurile mele

Versurile mele probabil că nu au noimă
când mă întreabă ironic ce-a vrut să spună autorul
le răspund zâmbind că oricum nu vor putea să înțeleagă

îmi duc existenţa pe limba normalității
într-o garsonieră de pension în care vorbesc noapte de noapte cu pereții
cu chipurile ce-mi surâd misterios prin fumul de țigară

de fapt sunt romantică, petrec zile minunate cu mine
fumez de plăcere, beau bitter suedez pentru insomnii  
și-mi imaginez oamenii și caii pe care nu i-am văzut 

filozofez în van și cea mai mare frustrare e faptul că nu pot 
să am siguranţa că știu ce-am vrut să spun cu siguranță 
ceea ce n-am vrut să spun am scris o duminică întreagă 

sunt o masochistă şi nu mă leapăd de scris  
pentru a fi scutită  de suferință 
prefer să mă biciuiesc singură decât s-o facă alții


Cuvintele mari nu se scriu

Am minţit spunând că nu pot scrie poeme de dragoste
eu însămi sunt un poem prosternat la picioarele mele
am ars ca jertfă toate cuvintele scuipate aleator pe-o foaie de hârtie

cuvintele mari nu se scriu cuvintele mari se nasc întâmplător
eu am fost născută nu făcută m-am ridicat dintr-o apă am traversat 
cele nouă mări cele nouă ţări şi fluturii îmi atârnau pe buze
 
rochia crescută sub piele îmi înţeapă sângele unghiile îmi crapă
sar de pe banca pe care abia m-am aşezat speriată şi neprihănită
de parcă aş fi o partitură pierdută de vânt printre tufe de liliac 

mă asemăn cu o cenuşăreasă văduvă vitregită de natura împrejurărilor 
cutia milei vomită de atâta consideraţie când i se bagă mâna-n buzunar 
ar trebuit să iau un şmirghel şi să-mi înlătur tencuiala de pe sentimente


E iarnă

E iarnă și eu port în mine
Această veșnică zăpadă
Ori poate doar un praf 
De sudoare scuturat din coama cailor albi.

E iarnă și-n mine zac anotimpuri
Îmi bat clopote de fier în ochi
Mă înec în propriul sânge
Şi nu știu încotro e drumul către cer.

E iarnă și eu nu știu dacă sunt aievea,
Nici dacă e iarnă nu știu.
Știu doar că sunt iarnă,
Și c-am prins buchetul de la nunta buburuzelor.


Cântec ars

Mă preling
Ca un cântec ars
De vioară.
Cad
Ca o picătură de aer.
Mă izbesc
Cu capul de asfalt.
Pier
Ca o gură de ploaie
Pe coama rece
A cailor mei negri.


Mă folosesc de bastoane

Mă folosesc de bastoane
să sprijin botul care-mi
sărută picioarele

cuvintele pe care le rostesc
sunt plouate pe pielea mea
de-a-ndoaselea

chipul mi-e un tremur 
de linii abia schiţate
creionului i-a căzut
botniţa când mă desena

iarba se freacă de corpul
meu neterminat îmi linge
genele. Suntem totuna.


Bice de aur

Îmi ard buzele din acea seară
în care am dansat pe foile albe 
cu călcâiele goale.

Mă dor coatele din acea dimineață
când am greblat cu genele
bălțile limpezi în care s-au scăldat caii.

Au crescut din dinții mei pierduți
nuferi albi, praf de boi izgoniți
de pe pământurile mamă.

Bice de aur crescute din cărțile sfinte
s-au încolăcit pe gâtul meu ca niște șerpi
şi vin caii și tulbură apele.


La răscruce de mine

Zale de zaruri se scurg apăsate
Ninge prin mine, miroşi a păcate.

Viori de vânt se aruncă-n vâltoare,
Plouă în mine, mor îngeri cu mâinile goale.

Caii gonesc de parcă nici n-ar atinge pământul
Pică din mine tămâie rozalie, eşti sfântă treime.

Piane trec vămile vidului fără să privească înapoi
Storc aur din mine, izvoarele sparg pocalele pline.

Cerurile se întunecă sub aripile atâtor îngeri morţi
Mă sufocă lutul şi-mi îngheaţă carnea uitată de tine


Prototipul perfect

Eşti prototipul perfect de erou
ce doarme cu icoane sub pernă.
Prototipul perfect de armăsar
deghizat în mârţoagă,
Prototipul perfect de leu
de grădină zoologică.

Eşti prototipul perfect
de adevăr construit din minciună.
Prototipul perfect de scop
atins prin mijloace dubioase.
Prototipul perfect de haină
ce construieşte omul.

Eşti 
cel mai important
şi frumos
nimic.


Să fiu

Să fiu acele linii de cale ferată ce trec
peste muşuroiul care mi-a crescut în loc de suflet.

să fiu un tropot de cal
şi să lovesc cu copitele clopotele în iarnă.

să fiu buchetul de flori care se dăruieşte
şi însăşi frica lor de a muri şi chiar călăul.

să fiu bunicul şi bunica din care creşte pământul.
ca urmaşii să nu rămână fără loc de veci


La răscruce de mine (2)

Privesc la aceste rochii şi ştiu că în curând 
sufletul meu nu va mai fi să le care în spate.

Tată, e ziua ta azi şi nu ţi-am spus niciodată
că-ţi mulţumesc că această carne are trup.

Mamă, te privesc ca şi când nu te-aş fi văzut
vreodată şi totuşi nu te pot cuprinde.

În curând aceste rochii vor fi purtate de altcineva
se va deşira mătasea din ele şi se vor răsfira
dinţii mei ca un evantai în absența iernii.

Mi-e frig. Voi îmbrăca rochia mea roşie
îmi voi vopsi părul negru şi voi închina
un pahar în cinstea fluturilor absenţi.

Voi presăra petale de floarea soarelui
pentru atunci când vei veni. Voi aprinde candelele.

„Noroc, minunea mea!” voi bea şi voi închide ochii
şi te voi privi ca şi când aş fi încă aici.


Balerina

balerina dansează cu gura în tălpi
alunecă un praf de lumină pe sub cortine

se dă de-a berbeleacul peste dealuri
în sânul unui copil e păpuşă cu păr de mătase

lebedele sunt găini apa se coace
ca un grâu dansatoarea râde

îşi împleteşte părul şi gălbenuşul o înghite


Guri neavizate

Faptul că exist este cea mai pură dovadă a inexistenţei mele
Sunt victimă a propriilor gânduri şi călău a ceea ce nu sunt.

Cu secerea din garderoba bunicii îmi tai frica de pe vârful sprâncenelor
Şi mă sinucid sărind de pe şarpele ce zboară în ciocul vulturului.

Mă droghez bând din fântânile de rouă cărate în spate de buburuze
Şi mă spânzur de rădăcinile copacilor în care am locuit.
 
Cresc ierburi negre din părul meu, picioarele-mi devin morminte.
Un înger tânăr îmi ţine gâtul între degete şi-mi soarbe sfârcurile crispate.

Sunt un pocal plin de păcate râvnit de atâtea guri neavizate.


Singura femeie

Acum mi s-a întors carnea pe dos
Am omorât sufletul care m-a împrumutat
Şi m-am transformat în dragoste
Dată de pomană. 

Nu am cuvinte şi poate că nu pot exprima
Bucuria cu care compun şi cânt la pian
În timp ce atârn la gâtul unui cal.

M-am urcat pe cea mai joasă notă de pe portativ
Îmi fac vânt să sar de pe clapele acelea uzate
Şi să aterizez cu picioarele într-o altă noapte.

Cred că sunt singura femeie care s-a născut
Din pântecele unei veioze ce-a vrut să nască sonate.
Sunt prima doamnă a fluturelui închis în ceas,
Prima femeie ce s-a măritat cu un pian stricat.


Taina dintr-o cupă de vin

Stai pe buzele-mi întredeschise cum stă cel mai de preţ cuvânt 
pe limba unui bolnav zbătându-se între a se naşte şi a muri 

eşti aburul ce-ar trebui să se ridice din pântecul iernii 
dacă ar ninge peste câmpiile de sub copitele cailor 

eşti taina dintr-o cupă de vin aşezată pe capete tăiate
sudoare de femei dansând pe lacul iluziilor pierdute 

eşti tot ceea ce nu am putut numi vreodată, dar am trăit,
căci fără să ştiu, deşi nu te văzusem, am dat numele tău
întregului pe care l-am imaginat pentru a-l nega. 

te neg cu abnegație, aşa cum îmi neg sinapsele
aşa cum neg existența oricăruia, exceptându-mă

te neg şi astfel îţi atribui arhitectura primordială,
aceea de a mă fi creat. 


O rochie sfâşiată

Îţi scriu aceste rânduri de pe vârful unui colţ alb de cal
Mă privesc în oglindă. Adun firele de păr care-mi cad
Şi-mi număr zilele pe care nu le voi mai avea.

Tu nu-ţi imaginezi o Alină la patruzeci de ani
Iar eu nu pot să-ţi explic că fericirea este şi ea exasperantă.
 
Tu spui Katiușa este o păpuşă rusească râzând
Eu zâmbesc amar cu oglinda la spate ciuruită de gloanţe.

Mă aplec şi adun cioburile. Ghinion. Nu mai am dinţi.
Tu ai plecat. Eu am patruzeci de ani neîmpliniţi. 

Semăn cu un proiectil. Cu unul dintr-un oraş după război 
În care m-am visat o rochie sfâşiată de lupi. 

Caii de pe pământurile mele nu vor mai fi călăriţi.


Pe genunchii unui ceas

Sunt perfectă fără nume limba îmi tremură 
la ideea de a face salturi fără coregrafie

focul mă mistuie oasele îmi ard unul câte unul
cenuşa mea va acoperi nările mielului abia născut

de pe genunchii unui ceas mă tem de ore
mai mult decât mă tem că voi putea uita

sunt o șovinistă în raport cu un improbabil eu
copiii din gura șarpelui își întind colții spre mine

funingine în palme trag clopotele dezlegării
tataie, cu ce arme se asasinează îngerii?


În loc de cap

În loc de cap am pietre
Aşadar nu e nevoie să-mi leg
Pinteni la picioare când călăresc.

Cailor le e frică de pietre,
Mie mi-e frică de mori de vânt
Mă îndrept cu caii mei spre ape.

Ele cresc, piatra tace în capul meu
Iar credinţa mea se sparge tot mai mult
Pe măsură ce-mi cresc pietrele în vene.

E nevoie de timp să crească pietre
E nevoie de tine să ai în loc de cap o piatră
E nevoie de linişte să auzi cum 
Se crapă de tine înainte de a se crăpa de ziuă.

Apele cresc, plămânii mei se calcifică
Şi mă transform în piatră de la brâu în sus.
Acum cred că n-am să mor niciodată.


Cântecul din pian

S-a coborât noaptea între coapsele mele 
vulturi cu bucăţi de carne în cioc roiesc deasupra mea 
mă mângâie o copită de cal mâinile mele sunt lungi 
ca frânghiile cu care se spânzură stelele

îmi acopăr capul cu baticul în care-au plâns ursitoarele 
aş vrea să aud cântecul din pian călcându-i pe clape

îmi spun chiar dacă nu cred în Dumnezeu, Dumnezeu crede în mine.
să-mi bag minţile în cap, să mi le îndes pe urechi, pe gură, pe gât
până o să li se facă lehamite de ele şi mă vor sufoca.

să fiu şi să nu fiu să mor ca şi când n-aş fi fost vreodată.
să vă fiu pe buze atunci când mă veţi servi pe tavă
să mă aveţi sub unghii când veţi făgădui trivial să credeţi 


Voi seduce un înger

Am mai aprins o lumânare în cinstea noastră,
Am ridicat-o spre cer şi ceara ei s-a lipit 
De dinţii albi ai îngerului ce stă între frică și speranță.
 
„Noroc, minune!ˮ eşti de ceară, galben ca un mort
Aluneci ca tămâia prin mâinile mele.
Ai înghiţit cuvinte ori de câte ori nu mi-ai vorbit.

Trec furnicile peste buzele tale în care fierbe sângele.
Şi o furnică exersează lecţii de canto pe gura ta 
Am ajuns să mă întreb care eşti tu şi care-i furnica.
 
La chambre du Monique e întunecată, am să te rog
Să mai taci într-o seară trebuie ca hârtia să nu rămână albă
Să se umple de spaime şi de dinţi stricaţi de păpuşi.
 
Voi seduce un înger şi îl voi face statuie la mormântul tău
Să nu uiţi că tu eşti însăşi carnea dintr-un muşuroi.


Urme de buze 

De ce aș mai scrie
Când toate aceste foi 
Vor rămâne albe 
Dinaintea ta?

Voiam să mă iubești,
Dar, în schimb, am scris.
Voiam să călăresc cai,
Dar am scris despre ei.
 
Voiam să dansăm împreună
pe marginea unei frunze de nufăr
şi nimeni să nu mai poată privi nuferii
decât ca pe un pământ cu urme
de buze pe el.


Mesaje subliminale

Ai aici un stoc de mesaje subliminale
Pe care am să le ştanţez pe podea
Călcând pe ele ca pe nişte petale 
Cu călcâiele mele de lemn.

Nu-mi voi băga minţile în cap
Le voi îndesa sub cearceafurile
Pe care dormi, cusute de mâini
Care tămâie morţii la sărbători.

Nici n-ai idee că te sfinţeşti în somn
Şi-mi mirui sfârcurile recunoscătoare.


Vedenii obscure

Cred că nu caii mei mi-au lins buzele
deşi într-un moment de rătăcire s-au năpustit asupra mea 
ca asupra unui pământ sub care doarme-o fecioară

am vedenii obscure mă încântă un fir de lună pe care 
l-am adunat de pe pantofi mi-e frică mai mult de ceea
ce mustește-n mine decât de ceea ce el zice c-am făcut

îmi vor creşte într-o zi copite și aripi și-o să umblu 
fără sânge-n vene și atunci o să înţeleagă că doar când 
închide ochii mă vede
 
fericirea e o stare pe care-o trezește-n mine neliniștea
de a nu ști dacă ceea ce simt e real sau îmi imaginez
nu pot retrăi nimic din ceea ce n-am întâmplat

când el mă sărută mi-e greu să spun dacă mă iubește 
sau pune punct jocului fără cusur de-a poezia


Mototoale de hârtii

Să punem lumânările între noi şi să scăpăm de banalităţi
Căci, iată, se crapă de seară şi morţii încă nu sunt morţi.
 
Trebuia să fiu un cuvânt eşuat pe un mormânt anonim
Şi nu o păcătoasă care să se prosterneze pe limba îngerilor.
 
În pământul de sub ciment sunt semne cu capul retezat  
Şi boabe de pelin de pe buzele mele când îmi spun că exist.
 
Scriu despre ce respiră înghit mototoale de hârtii ca şi cum  
aş înghiţi suflete de copii nenăscuţi

Cresc ca un mărăcine din sfinţi cu perle-n copite.


Între cer şi pământ 

Între cer şi pământ 
sunt o întrupare invizibilă
în buricul din care
sug pruncii
 
mâna ofilită 
înţepenită într-un arac
sperie moartea
confuză
 
ultima picătură
care va umple cristelniţa
stă să se rostogolească
de pe fruntea mea
 
nu ai de ce să te miri
voi vărsa cuvântul
de care s-a spălat
pe mâini poemul


Într-o lume paralelă

desăvârşesc
poemul sălbatic
 
zidesc pasiuni
în pereţi
 
ard sentimentele
cu ţigara

imaginez că 
scriu cu propriul sânge
 
sunt foarte sigură
că ceea ce-mi închipui e real
 
undeva într-o lume paralelă
sunt la cumpăna dintre patimă şi plictis


Cea mai frumoasă femeie

Cea mai frumoasă femeie
simte sub tălpi venele ploii
zboară cu şarpele căzut din
ciocul uliului şi uită să meargă
 
la colţul ochiului are aripi
vocea ei e sunetul clopotelor
atinse de lumină pe obraz
îi ninge cu prima zăpadă
 
merge păşeşte pe ape
a simţit frica zbătându-i-se
între degete când a fugit cu 
prima felie de fericire în gură
 
apleacă fruntea sărută copita 
calului în pântece
dumnezeu nu vrea să crească
în ochii ei lumea este o glumă sacră


În faţa imponderabilităţii

Stau dreaptă în faţa imponderabilităţii
semnelor divine le curg secundele 
ca nopţii urma luminii de pe faţă
 
aş putea să scriu acum despre orice 
chiar şi despre animalul ce rage şi aşteaptă
să afle ce se cade şi nu se cade a fi spus
 
respir formol încă de când mi-a ieşit
pe gură prima idee despre mine 
sâmburii se sparg între genunchii mei
 
acolo nu există timp Dumnezeu nu are păr 
gângureşte ochii îi sunt umezi e un copil
cu mâna pe pântecul meu îl învăţ să creadă


Acelaşi sunet

Cimentul freamătă
sub tălpile mele

e acelaşi sunet
pe care-l închid între ochi

m-am dezbrăcat de credință
când am lepădat hainele

prea multe răspunsuri
s-au sinucis în adevăr


La răscrucea mea (3)

Calc pe iarba udă cu picioarele umflate
Şi-mi scutur aburul fluturilor de pe glezne.
 
Caut dinții pe care i-am pierdut în copilărie
Şi nasturii pe care i-am îngropat pe gârlă.
 
Aprind lumânări la morminte pe care le-am uitat
Trag de clopote şi satul vuieşte o dată cu golul din mine.
 
Bunicule, umerii tăi nu mai sunt atât de înalţi,
Cerul nu mai e atât de sus, dar drumurile pierdute nu se-ntorc 

Ogoarele pe care calc nu-şi mai poartă sapa în spinare.
Rochiile mele cu inimioare de cai pe piept sunt mici şi păpuşii 

Nu-mi întindeţi palmele, nu am trup şi nu vă pot vedea.
Nu existaţi. Sunteţi cu toţii la răscrucea mea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul