Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Siesta de marţi

        Gabriel Garcĺa Márquez

Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi
(din volumul Funeraliile Mamei Mari, în curs de apariţie la Editura Rao)

Trenul ieşi din trepidantul coridor de stânci roşietice, intră în plantaţiile de bananieri, simetrice şi nesfârşite, iar aerul deveni umed şi nu se mai simţi briza mării. Un val de fum sufocant pătrunse pe fereastra vagonului. Pe drumul îngust, paralel cu linia ferată, erau căruţe cu boi încărcate cu ciorchini verzi. De partea cealaltă a drumului, în spaţii intempestive necultivate, erau birouri cu ventilatoare electrice, campamente din cărămidă roşie şi case de locuit cu scaune şi măsuţe albe pe terase, printre palmieri şi tufe prăfuite de trandafiri. Era unsprezece dimineaţa şi încă nu începuse căldura.
− Mai bine închide geamul, spuse femeia. O să ţi se umple părul de funingine.
Fetiţa încercă să-l închidă, însă era înţepenit de rugină.
Erau singurii pasageri în vagonul sărăcăcios de clasa a treia. Cum fumul de la locomotivă intra mai departe pe fereastră, fetiţa îşi schimbă locul şi puse acolo singurele obiecte pe care le aduceau: o pungă de plastic cu câte ceva de-ale gurii şi un buchet de flori înfăşurat într-o foaie de ziar. Se aşeză pe bancheta din faţă, departe de fereastră, în dreptul mamei. Amândouă purtau haine cernite, sărăcăcioase.
Fetiţa avea doisprezece ani şi era prima oară când călătorea. Femeia părea prea bătrână ca să-i fie mamă, din pricina venelor albăstrii de pe pleoape şi a trupului mic, moale şi fără formă, într-o rochie croită ca o sutană. Stătea cu şira spinării strâns lipită de spătar, ţinând în poală cu amândouă mâinile o geantă de lac scorojit. Avea seninătatea conştiincioasă a fiinţelor obişnuite cu sărăcia.
La douăsprezece începu căldura. Trenul se opri zece minute într-o haltă în plin câmp, pentru a se aproviziona cu apă. Afară, în liniştea misterioasă a plantaţiilor, umbra avea un contur neted. Dar aerul stătut din vagon mirosea a piele netăbăcită. Trenul nu mai acceleră. Se opri în două sate asemănătoare, cu case de lemn zugrăvite în culori vii. Femeia îşi înclină capul, moţăind. Fetiţa îşi scoase pantofii. Apoi se duse la toaletă să pună în apă florile moarte.
Când se întoarse, mama o aştepta să mănânce. Îi dădu o bucată de brânză, o jumătate de plăcintă de porumb şi un pesmet dulce, şi-şi scoase şi pentru ea din punga de plastic o porţie la fel. Pe când mâncau, trenul trecu foarte încet pe un pod de fier şi se opri într-un sat asemănător cu cele de dinainte, numai că aici era o mulţime adunată în piaţă. Un taraf cânta o melodie veselă în bătaia soarelui arzător. În dreptul satului, de partea cealaltă, pe un câmp cu pământul crăpat de secetă, se terminau plantaţiile.
Femeia se opri din mâncat.
− Pune-ţi pantofii, zise.
Fetiţa se uită pe geam. Nu văzu nimic altceva decât câmpia pustie pe unde trenul prindea iar viteză, dar băgă în pungă ultima bucăţică de pesmet şi se încălţă repede. Femeia îi întinse pieptenele.
− Piaptănă-te, spuse.
Trenul începu să şuiere, în vreme ce fetiţa se pieptăna. Femeia îşi şterse sudoarea de pe gât şi-şi îndepărtă cu degetele firimiturile de pe faţă. Când fetiţa sfârşi cu pieptănatul, trenul trecu prin dreptul primelor case dintr-un sat mai mare, însă mai trist decât cele de dinainte. 
− Dacă ai vreo nevoie, du-te acum, zise femeia. Apoi, chiar dacă mori de sete, să nu bei apă de nicăieri. Mai ales să nu te apuci să plângi.
Fetiţa încuviinţă dând din cap. Pe fereastră intra un vânt arzător şi uscat, amestecat cu şuieratul locomotivei şi zgomotul vagoanelor. Femeia strânse punga cu restul de mâncare şi o băgă în geantă. Preţ de o clipă, imaginea întreagă a satului, în acea luminoasă zi de marţi din august, străluci în geam. Fetiţa înfăşură florile în ziarul îmbibat în apă, se îndepărtă puţin de fereastră şi se uită ţintă la maică-sa. Ea îi întoarse o privire blândă. Trenul scoase un şuierat şi-şi reduse viteza. După o clipă se opri.
În gară nu era nimeni. De partea cealaltă a străzii, pe trotuarul umbrit de câţiva migdali, era deschisă doar sala de biliard. Satul plutea în arşiţă. Femeia şi fetiţa coborâră din tren, traversară gara pustie, ale cărei dale începeau să se crape împinse de ierburi, şi trecură strada pe partea cu umbră. 
Era aproape două. La ora aceea, toropit, satul îşi făcea siesta. Prăvăliile, birourile, şcoala comunală se închideau de la unsprezece şi nu mai deschideau până cu puţin înainte de patru, când trenul făcea cale-întoarsă. Rămâneau deschise doar hotelul din faţa gării, cu bodega şi sala de biliard, şi oficiul telegrafic pe o latură a pieţei. Casele, cele mai multe ridicate după modelul companiei bananiere, aveau uşile încuiate pe dinăuntru şi obloanele trase. În unele era atât de cald, încât locatarii mâncau de prânz în curte. Alţii puneau un scaun la umbra migdalilor şi-şi făceau siesta aşezaţi în stradă.
Căutând mereu să se ferească pe sub migdali, femeia şi fetiţa intrară în sat fără să tulbure siesta. Se duseră drept la casa parohială. Femeia zgârie cu unghia plasa de sârmă de la uşă, aşteptă o clipă şi mai zgârie o dată. Înăuntru zumzăia un ventilator electric. Nu se auzeau paşi. Abia răzbi uşorul scârţâit al unei uşi şi imediat o voce temătoare, foarte aproape de plasa de sârmă: „Cine-i?”. Femeia încercă să vadă prin plasă.
− Am nevoie de părinte, spuse.
− Acum doarme.
− E urgent, stărui femeia.
Vocea ei avea o tenacitate calmă. 
Uşa se întredeschise fără zgomot şi apăru o femeie matură şi rotofeie, cu faţa foarte palidă şi părul de culoarea fierului. Ochii păreau prea mici în spatele sticlelor groase ale ochelarilor.
− Poftiţi, spuse şi deschise larg uşa.
Intrară într-o încăpere impregnată de un miros stătut de flori. Femeia le conduse la o bancă de lemn şi le făcu semn să se aşeze. Fetiţa ascultă, dar mama rămase în picioare, îngândurată, strângându-şi geanta cu amândouă mâinile. Nu se auzea nici un zgomot în spatele ventilatorului.
Femeia din casă apăru în uşa din spate. 
− Spune să vă întoarceţi după trei, zise în şoaptă. S-a culcat acum cinci minute.
− Trenul pleacă la trei şi jumătate, zise femeia.
A fost o replică scurtă şi hotărâtă, însă vocea îi era tot liniştită, plină de nuanţe. Femeia din casă zâmbi pentru prima oară.
− Bine, spuse.
Când uşa din spate se închise iar, femeia se aşeză lângă fetiţă. Sala de aşteptare, îngustă, era sărăcăcioasă, ordonată şi curată. Dincolo de o balustradă de lemn care împărţea încăperea era o masă de lucru, simplă, acoperită cu muşama şi pe masă o maşină de scris primitivă, lângă un vas cu flori. În spate se aflau arhivele parohiale. Se vedea că era un birou îngrijit de o femeie nemăritată.
Uşa din fund se deschise şi de data asta apăru preotul, ştergându-şi ochelarii cu o batistă. Numai când şi i-a pus, păru evident că era fratele femeii care deschisese uşa. 
− Ce doriţi?, întrebă.
− Cheile de la cimitir, spuse femeia.
Fetiţa stătea jos cu florile în poală şi picioarele încrucişate sub bancă. Preotul se uită la ea, apoi o privi pe femeie şi pe urmă, prin plasa de sârmă de la fereastră, cerul strălucitor şi fără nori.
− Pe căldura asta, zise. Aţi fi putut aştepta să apună soarele.
Femeia dădu din cap în linişte. Preotul trecu de partea cealaltă a balustradei, scoase din dulap un catastif cu coperte de plastic, un toc şi o călimară şi se aşeză la masă. Părul care-i lipsea din cap îi prisosea pe mâini.
− La ce mormânt vă duceţi?, întrebă.
− La cel al lui Carlos Centeno, răspunse femeia.
− Cine?
− Carlos Centeno, repetă femeia.
Părintele tot nu înţelegea.
− E hoţul omorât aici săptămâna trecută, spuse femeia pe acelaşi ton. Eu sunt maică-sa.
Preotul o privi scrutător. Ea se uită ţintă la el, cu o stăpânire de sine liniştită şi preotul se înroşi. Înclină capul să scrie. Pe măsură ce umplea foaia, îi cerea femeii datele de identitate şi ea răspundea fără şovăire, cu detalii precise, ca şi cum le-ar citi. Părintele începu să transpire. Fetiţa îşi desfăcu catarama de la pantoful stâng, îşi scoase călcâiul şi-l sprijini de perete. Făcu la fel şi cu dreptul.
Totul începuse săptămâna trecută, luni, la trei în zori, la câteva străzi de aici. Doamna Rebeca, o văduvă solitară care locuia într-o casă plină de vechituri, auzi prin zgomotul ploii că cineva încerca să forţeze din afară uşa dinspre stradă. Se sculă, căută pe bâjbâite în dulap revolverul arhaic cu care nimeni nu mai trăsese de pe vremea colonelului Aureliano Buendía şi se duse în antreu fără să aprindă luminile. Orientându-se nu atât după zgomotul broaştei, cât după teroarea ce-o adunase în ea în cei 28 de ani de singurătate, localiză cu ochii minţii nu numai uşa, ci şi înălţimea exactă a broaştei. Apucă arma cu amândouă mâinile, închise ochii şi apăsă pe trăgaci. Era prima oară în viaţa ei când trăgea cu un revolver. Imediat după împuşcătură nu auzi nimic în afară de răpăitul ploii mărunte pe acoperişul de tablă. Auzi apoi o uşoară lovitură metalică pe pardoseala de ciment şi o voce în şoaptă, blândă, dar îngrozitor de obosită: „Ah, maică!”. Bărbatul care apăru în zori mort în faţa casei, cu nasul zdrobit, era îmbrăcat cu un tricou cu dungi colorate, nişte pantaloni ordinari legaţi cu sfoară în loc de curea şi era desculţ. Nimeni din sat nu-l cunoştea.
− Aşadar, se numea Carlos Centeno, mormăi părintele când termină de scris.
− Centeno Ayala, spuse femeia. Era singurul meu băiat.
Părintele se întoarse la dulap. Pe partea dinăuntru a uşii erau două chei mari, ruginite, atârnate într-un cui, aşa cum îşi închipuia fetiţa şi cum îşi închipuise mama când era o copilă şi cum trebuie să-şi fi închipuit însuşi preotul că erau cheile Sfântului Petru. Le desprinse, le puse pe catastiful deschis pe balustradă şi arătă cu degetul un loc pe pagina scrisă, privind-o pe femeie.
− Semnaţi aici.
Femeia îşi mâzgăli numele, ţinându-şi geanta sub braţ. Fetiţa luă florile, se duse lângă balustradă târşâindu-şi pantofii şi-şi privi cu atenţie mama.
Preotul oftă.
− N-aţi încercat niciodată să-l faceţi să se îndrepte pe drumul cel bun?
Femeia răspunse când termină de iscălit. 
− Era un om foarte bun.
Preotul se uită când la femeie, când la fetiţă şi constată cu un soi de stupoare compătimitoare că nu erau gata să plângă.
Femeia continuă imperturbabilă:
− Eu îi spuneam să nu fure niciodată nimic de care are nevoie cineva ca să mănânce şi el mă asculta. Însă înainte, când făcea box, stătea chiar şi trei zile zăcând în pat din pricina loviturilor. 
− A fost nevoit să-şi scoată toţi dinţii, interveni fetiţa.
− Aşa e, întări femeia. Fiecare îmbucătură pe care o mâncam pe atunci avea gustul loviturilor pe care i le dădeau băiatului meu sâmbăta seara. 
− Voia Domnului e de nepătruns, spuse părintele.
Dar o spuse fără multă convingere, în parte fiindcă experienţa îl făcuse cam sceptic şi în parte din pricina căldurii. Le sfătui să-şi acopere capul ca să se ferească de insolaţie. Le arătă, căscând şi aproape adormit, ce aveau de făcut pentru a găsi mormântul lui Carlos Centeno. La întoarcere nu era nevoie să mai bată în uşă. Trebuiau să bage cheia sub uşă şi să lase acolo, dacă aveau, o pomană pentru biserică. Femeia ascultă explicaţiile cu mare atenţie, dar mulţumi fără să zâmbească.
Încă înainte de a deschide uşa dinspre stradă, părintele îşi dădu seama că era cineva care se uita înăuntru, cu nasul lipit de plasa de sârmă. Erau nişte copii. Când se deschise larg uşa, copiii fugiră care încotro. De obicei nu era nimeni pe stradă la ora aceea. Acum erau nu numai copiii. Erau pâlcuri de oameni sub migdali. Părintele cercetă strada deformată de reverberaţie şi atunci înţelese. Încetişor, închise uşa la loc.
− Aşteptaţi un minut, spuse, fără s-o privească pe femeie.
Sora lui apăru în pragul uşii din spate, cu o haină neagră peste cămaşa de noapte şi cu părul despletit pe umeri. Se uită la părinte, în tăcere.
− Ce s-a întâmplat?, întrebă el.
− Oamenii şi-au dat seama, murmură sora.
− E mai bine să ieşiţi pe poarta din curte, spuse părintele.
− E totuna, zise sora. Toată lumea stă la ferestre.
Femeia părea că nu înţelesese până atunci. Încercă să se uite în stradă prin plasa de sârmă. Apoi luă buchetul din braţele fetiţei şi începu să se îndrepte spre uşă. Fetiţa o urmă.
− Aşteptaţi să apună soarele, spuse părintele.
− O să vă topiţi, spuse sora, neclintită în fundul încăperii. Staţi să vă dau o umbrelă.
− Mulţumesc, răspunse femeia. Ne e bine aşa.
Îşi luă fetiţa de mână şi ieşi în stradă.



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul