Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Premiul pentru romanul anului – o poveste cu tālcuri multiple (I)

        Radu Aldulescu


Ca laureat al ediţiei a doua a Premiului „Augustin Frăţil㔠acordat romanului anului 2012, m-aş īncumeta să fac unele consideraţii generale asupra respectivului eveniment literar şi a experienţei personale ce mi-a prilejuit-o, urmate eventual, īntr-un articol viitor, de o evocare a lui Augustin Frăţilă, cu care s-a īntīmplat să relaţionez cīndva pe sărite, īntr-un mod cumva premonitoriu pentru īntīlnirea mea cu premiul ce-i poartă numele... Deci:
Īntīmplător sau intenţionat sau urmīnd un model consacrat īn alte literaturi, de doi ani, cel mai important premiu literar din Romānia se dă pentru un gen total şi totalizator al celorlalte genuri literare, precum romanul. Vrem sau nu să recunoaştem, importanţa şi prestigiul acestui premiu este de domeniul evidenţei, datorită sumei de zece mii de euro care-l recompensează, īn condiţiile īn care marea majoritate a premiilor literare de la noi, cu mici excepţii nesărite prea tare din normă, se īnvīrt īn jurul unui salariu minim-mediu pe economie. Altfel spus, īn vastul deşert cultural al tranziţiei postcomuniste, pīnă de curīnd nu s-a găsit un sponsor-īntreprinzător care să instituie un premiu literar punīnd īn joc o sumă echivalīnd barem cu jumătate din Premiul „Augustin Frăţilă”. Promovarea romanului cīştigător este pe măsura sumei, presupunīnd un tiraj suplimentar de o mie de exemplare, cu numele premiului şi al Fundaţiei Casa de Cultură care-l acordă pe copertă, reclame la televiziuni, plus un banner publicitar cu imaginea cărţii, care a stat timp de o lună pe şase etaje ale Hotelului Intercontinental. Toată această desfăşurare de forţe, care socot că trebuie reamintită şi dată exemplu celor care au azi putere īn cultură şi-n literatură, se petrece, repet, īn jurul unui roman. Cīnd vorbim de marile literaturi ale lumii, avem īn vedere mai ales romanele şi romancierii acelor literaturi, nu autorii de teze de doctorat, istoricii şi moraliştii improvizaţi, memorialiştii şi ideologii mistificatori, care fac īn acest moment faima literaturii romāne contemporane.
Iniţiatorul şi creatorul Premiului „Frăţilăˮ şi al evenimentelor aferente este un tīnăr editor, Mario Demezzo pe numele lui, pe care am avut, desigur, ocazia să-l cunosc. Ca o constatare generală şi totodată esenţială, aş spune că omul este străin de politicile literare de la noi, care de-a lungul ultimilor douăzeci şi trei de ani au deteriorat literatura şi statutul scriitorului cu mai multă eficienţă decīt au făcut-o politicile culturale ale partidului unic de tristă amintire. Ar fi, desigur, o iluzie să văd īn Premiul „Frăţilăˮ o salvare din dezastrul instituit de instituţiile culturale din Romānia, care conlucrează īn acest sens cu clasa politică, desăvīrşind astfel dezastrul general al ţării şi al poporului romān, şi totuşi m-aş īncăpăţīna să-l consider un pas al ieşirii spre lumină. O dovadă de iubire pentru literatura adevărată, venită īn ceasul al doisprezecelea, cīnd puţini s-ar mai fi aşteptat şi, totodată, puţini din sistemul cultural, care şi-au asigurat o pīine bună de mīncat īn acest sistem, şi-ar fi dorit. Am īn vedere aici pe cei implicaţi trup şi suflet īn politicile literare pomenite mai devreme. Inevitabil aşadar, iniţiativa şi fapta culturală a domnului Mario Demezzo a fost apostrofată prin contestaţii vehemente īncă de la prima ediţie a premiului, cīştigată de romanul Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici, contestaţii care s-au prelungit pīnă la ediţia prezentă, invocīnd, īn mod pervers aş spune, competenţa īn materie de literatură a celor care acordă premiul. Jocurile şi ierarhiile fiind adică, īn bună măsură, făcute de ai noştri pentru noi şi ai noştri, orice intruziune din afară nu e privită cu ochi buni. Contestaţiile, īnţeleg, au vizat, īn primul rīnd, competenţa componenţilor juriului. Parcă m-aş abţine să comentez genul acesta de competenţă, felul ei de a se exprima pe deasupra criteriilor valorice şi, nu de puţine ori, pe deasupra genurilor literare, confundīnd romanul cu memoriile sau cu tezele de doctorat, dat fiind că-n ultimii douăzeci de ani am publicat opt romane care n-au prea avut acces la premiile literare de la noi, acordate de jurii ale căror prestigiu şi competenţă sunt invocate de contestatarii Premiului „Frăţilăˮ şi poate n-ar mai fi nevoie să spun că membrii acestor jurii sīnt şi ei prinşi īn vīrtejul politicilor literare curente. M-aş abţine să comentez, aşadar, dar nu văd cui i-ar folosi acest soi de neutralitate. Īn nici un caz sărmanei literaturi romāne contemporane, aflate īn pragul sucombării prin bunăvoinţa celor care bagă beţe-n roate oricărei tentative de a o readuce la viaţă. 
Premiul „Frăţilăˮ sare din norma politicilor culturale nu doar prin suma pusă īn joc, dar şi prin modul de jurizare. Democratic, aş spune, asumīndu-mi riscul de a părea că trag spuza pe turta mea de cīştigător al acestui premiu. Deci: juriul care nominalizează cinci romane din cele peste cincizeci intrate īn competiţie (īmi repugnă termenul de competiţie, dar e cel mai potrivit) este alcătuit din trei critici din generaţii diferite, care acoperă mai bine de cincizeci de ani de literatură romānă contemporană: un şaptezecist, un optzecist şi un postdecembrist ca să zic aşa, afirmat īn perioada tranziţiei prelungite. Nu le mai dau numele, deoarece se ştiu, sīnt ştiuţi şi īndeajuns de celebri ca să nu mai aibă nevoie de publicitatea mea... Īn faza finală, juriul care purcede la departajarea celor cinci romane pentru alcătuirea clasamentului final este compus din 24 de bloggeri ca şi necunoscuţi īn miezul mediului literar, asemenea domnului Mario Demezzo străini de politicile literare curente, venind, aş spune, dintr-o zonă a inocenţei benefice-izbăvitoare. Nu sugerez c-ar fi nişte īngeri atotştiutori, aflaţi dincolo de slăbiciuni estetice, dar ei s-ar putea să reprezinte publicul cititor de literatură romānă contemporană, īn general, şi-n special de roman, un public a cărui fibră s-a degradat şi ea pe parcursul tranziţiei postcomuniste, o dată cu degradarea literaturii şi a statutului scriitorului. Mi se pare sugestiv, īn acest sens, gestul unuia din cei 24 de bloggeri, o doamnă sau domnişoară, se pare, de a se retrage īnainte de momentul votării, pe motiv că nici unul din cele cinci romane n-a reuşit s-o mişte, s-o impresioneze, mai mult chiar, nu-şi dă seama care ar fi scopul şi miza acestor romane pline de tristeţe, eşecuri, tragedii de tot felul, contaminīnd spiritul cititorului... Motivaţia retragerii din juriu a doamnei sau domnişoarei se poate constitui īntr-un soi de vot de blam acordat romanului romānesc contemporan. Pentru cine scriem? rămāne, iată, o īntrebare deschisă, la care personal am tot īncercat să răspund īn unele articole de opinie recente.
Şi la Premiul „Frăţilăˮ, ca şi la celelalte premii literare, primează la o adică şansa, īnaintea criteriilor valorice. Critica de la noi, specializată īn a face din alb negru şi invers, adică din cărţi proaste cărţi valoroase şi invers, īn virtutea politicilor literare, a făcut din literatură un domeniu eminamente subiectiv, īn care mediocrii fac legea. Spunīnd aceste lucruri, nu mai trag spuza pe turta mea de cīştigător. O spun, altminteri, la modul cel mai sincer: nu-mi acordam nici o şansă de a intra printre nominalizaţi. Aveam īmpotriva mea doi critici importanţi şi influenţi (şaptezecistul şi optzecistul), care mă antipatizează profund ca om şi ca scriitor şi cărora li s-ar fi opus, eventual, criticul postdecembrist. El a scris despre toate romanele mele, cel mai adesea entuziast. Bănuiam, ştiam, iar ulterior mi s-a confirmat opoziţia celor doi. Ceea ce n-aveam de unde să ştiu īnsă şi era foarte puţin probabil să se īntīmple a fost că ultimul critic, cel mai tīnăr, mi-a pledat cauza de aşa manieră īncīt să-i determine pe cei doi să se răsucească, acceptāndu-mă printre nominalizaţi. Bineīnţeles că a intervenit şansa, norocul, un noroc chior, care m-a urmărit şi la votul bloggerilor. Īn una din frazele scurtului discurs pe care l-am trimis la decernarea premiului (l-a citit īn locul meu, ca reprezentant al editurii, poetul, criticul şi editorul Bogdan Alexandru Stănescu, deoarece eram īn Germania la o bursă) am sugerat faptul că şansa a jucat primul rol īn cīştigarea acestui premiu. Am spus, de asemenea, că nu credeam şi nu doream să mi se īntīmple tocmai mie, la o vīrstă (anul ăsta īmplinesc şaizeci de ani) cīnd mă socoteam ferit şi iertat de astfel de ispite. Uite īnsă că Dumnezeu a vrut să se īntīmple aşa. Dumnezeu sau diavolul. Pentru că banii, sumele mari mai ales, implică sīnge, suferinţă, chin, nu īntotdeauna pentru cei care īi au sau īi primesc, dar īn mod subtil-indirect şi pentru aceştia, iar pentru mine, la situaţia mea pecuniară, zece mii de euro este o sumă enormă. Cam toată viaţa am trăit la limita subzistenţei şi, la o adică, asta mi-am şi dorit. Acum, la o vīrstă cīnd m-aş putea socoti intrat īn linie dreaptă, socot că cea mai mare ruşine care mi s-ar putea īntīmpla ar fi să mor bogat, īmbogăţindu-mă, eventual, din scrisul literaturii. 
Că n-am nici o şansă să mă īmbogăţesc din scris este, īn definitiv, şansa vieţii mele. Un stimulent precum cīştigarea unui premiu de zece mii de euro (s-ar putea să existe sau să se formeze oameni care să se apuce de scris din pricina unor astfel de premii) este pasibil, repet, să devină oricīnd o ispită. Aşa īncīt, la modul cel mai sincer, īmi reīnnoiesc recunoştinţa faţă de cei care, de-a lungul timpului, m-au contestat şi au votat īmpotriva mea īn juriile premiilor literare naţionale.
(va urma)


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul