Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Şcoala preuniversitară şi valorile

        Adrian Costache

Unde ne sunt valorile?!... E, desigur, o parafrazare pe marginea unui text a cărui celebritate a apus de mult... De fapt, parafrazarea ar trebui reformulată astfel: Unde ne sunt educatorii?!... Unde ne sunt „programele” educaţionale?!... O anchetă recentă, ale cărei date sunt deocamdată în curs de prelucrare, a vrut să identifice cum stăm cu cunoaşterea şi re-cunoaşterea valorilor. În ce raporturi sunt elevii şi profesorii cu acele cuvinte care denumesc valori (morale şi estetice, în primul rând!). Nu era o anchetă lingvistică şi nici un test de cunoaştere a „frecvenţei unor cuvinte în limbă”, ci chiar o încercare de a pune la punct un proiect educaţional. Oricum, dintr-o primă prelucrare a răspunsurilor, a rezultat un fapt aproape straniu. Conceptele care denumesc valorile (morale, în special!) nu sunt evocate decât rareori în contexte favorabile de către elevi, dar, atenţie!... suficient de rar în contexte favorabile şi de către profesori. A apărut, cu alte cuvinte, un fel de „sfială socială” (sesizaţi ironia!...) a tânărului sau adultului, elev sau educator, pus în faţa unor cuvinte precum adevăr, bine, frumos, solidaritate, comuniune, respect, loialitate, preţuirea cuvântului dat etc. Şi asta, în ciuda faptului că, cel puţin teoretic, o societate democratică presupune o „înflorire” a personalităţii membrilor acesteia, o dezvoltare a simţului civic şi a preţuirii valorilor morale. 
Îmi mărturisesc, în acelaşi timp, uimirea când citesc următoarele enunţuri dintr-o introducere/prezentare la un manual de etică pentru clasa a VIII-a, manual dedicat liceelor interbelice. Aici elevii învăţau că Etica, disciplină de studiu, „este, în primul rând, o căutare a sensului vieţii. Căutare care izvorăşte natural din zbuciumul sufletesc al omului modern, blazat, fără un centru spiritual al vieţii şi fără sentimentul poziţiei sale cosmice, dedat din această cauză unei existenţe arhiplate. [...] Actul moral este un act de curaj, care cere o dăruire totală a fiinţei noastre, este voinţa de a combate răul şi de a nu ne lăsa învinşi de elˮ.
M-am simţit complexat în faţa unor asemenea enunţuri şi m-am întrebat la care disciplină şi-n care programă din şcoala de azi voi găsi ceva asemănător. Neobişnuită mi s-a părut mai ales acea sintagmă care se referă la sentimentul poziţiei cosmice a omului. Ştiu, de pildă, că în societăţile tradiţionale sau religioase a existat o raportare continuă a omului la Cosmos. Mai ştiu, totodată, că poezia lui Lucian Blaga sau a lui Mihai Eminescu nu poate fi asumată cu adevărat fără a se înţelege faptul că fiinţa umană a avut/poate să aibă şi o referenţialitate de tip cosmic. Mărturisesc însă că nu m-am gândit niciodată la un sentiment al poziţiei cosmice a omului. Or, acesta era, se pare, un lucru important, cu care trebuia să plece odinioară din şcoală elevul de clasa a VIII-a de liceu.
Mă duc repede, în absenţa unei discipline de studiu numită Etica, la o programă de limba şi literatura română de liceu şi aflu că, la capătul traseului liceal, absolventul trebuie să „dobândească plăcerea de a citi, să aibă o gândire autonomă, reflexivă şi critică, să-şi formeze reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române, să aibă atitudini pozitive faţă de comunicare şi de încredere în propriile abilităţi de comunicare, să abordeze flexibil şi tolerant opiniile şi argumentele celorlalţi, să aibă o atitudine pozitivă (tot pozitivă!) faţă de limba maternă şi faţă de recunoaşterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală şi îmbogăţirea orizontului culturalˮ. Şi cam atât!
Mă gândesc că ceva nu e în ordine. Descopăr că aproape toate aceste valori sunt valori intelectuale, în vreme ce valorile morale par a fi fost pierdute pe drumul lung al Reformei. Resimt toată această listă de „valori şi atitudini” ca fiind prea pragmatică, cu finalităţi care se intersectează cu competenţele altor discipline de studiu, ceea ce, în principiu, nu e rău. Dar din tot ce-i acolo nu reţin decât plăcerea de a citi ca pe o posibilă valoare (estetică), celelalte mă trimit la prea multe domenii subsecvenţiale, la logică, la teorii ale comunicării, la lucruri... pozitive. Mă gândesc că totuşi aici e vorba de valori adiacente literaturii. Cel mai tulburător lucru este că nu apare sub nicio formă un cuvânt precum „sentiment”. Sau chiar cuvântul „emoţie”. Nu neapărat sentimentul poziţiei omului în Cosmos, deşi mărturisesc că nu m-ar deranja deloc (în fond, sunt atâtea texte pe care elevii le studiază şi care, cu voie sau fără, incumbă această percepţie). Dar măcar ceva care să-mi indice că această disciplină de studiu are, printre valorile pe care le transmite, şi valori etice, chiar dacă „morala în artă” e alta decât „morala în viaţa cotidiană”.
Dar poate că mă aflu eu, în această dimineaţă, într-un moment de restrângere a orizonturilor mele de înţelegere. Poate că „valorile” pe care le caut eu or fi altundeva. De pildă, la modulul, fastuos intitulat, „Om şi Societate”, modul prezent de la prima şi până la ultima clasă din preuniversitar. Să luăm, aşadar, disciplina prezentă la toate clasele: Religia. Valorile şi atitudinile cultivate aici sunt: „conştientizarea rolului învăţăturilor Bisericii în viaţa personală şi a comunităţii; dezvoltarea respectului faţă de cele sfinte; asumarea propriei identităţi religioase; responsabilitate în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din apartenenţa la diferite identităţi (confesiune, naţiune, comunitate, profesie, cultură etc.); respect şi înţelegere faţă de semenii de alte credinţe şi convingeri; grija faţă de aproapele; interesul pentru aprofundarea cunoştinţelor religioase în vederea permanentei deveniri spiritualeˮ.
Citesc şi Programa de Religie de la clasa a IX-a şi constat că autorii nu se joacă. Vor să facă din elevi cunoscători şi, dacă se poate, chiar practicanţi profunzi, serioşi ai cultului. Ca şi la matematică, programa cere dogme, teorii etc. Nici urmă de Parabolele lui Iisus, îmi trece prin cap, care, poate, ar stârni un mai mare interes adolescenţilor decât lucrurile foarte speciale. Nimic despre dialogul ştiinţă-religie din lumea contemporană. Nimic despre sensul omului în lume! Sau despre sentimentul poziţiei acestuia în Cosmos...
Se pare că am o zi proastă. Trăiesc, într-adevăr, un moment de restrângere a orizonturilor mele de înţelegere. Asta nu mă opreşte însă să mă întreb în continuare în ce fel de lume trăiesc şi ce fel de şcoală avem. Şi unde ne sunt educatorii... Unde şi când s-au pierdut pe drumul reformelor şcolii româneşti preuniversitare. Şi cât de multă dreptate au cei care spun că şcoala a devenit un spaţiu neutru din punct de vedere educativ. Şi că divorţul dintre şcolaritate şi educaţie pare să se mărească cu fiecare „reformă” şi cu fiecare ministru.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul