Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Autogolul și impunitatea

        Gelu Negrea

După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani (mă rog, douăzeci și patru și...), iată împlinit visul celor care-l pohteau out pe Mircea Sandu din scaunul singurătății prezidențial-fotbalistice de pe meleagul natal. Copilul de suflet candriu al regretatului Traian Tomescu l-a bătut la longevitate în funcție inclusiv pe eternul Mugur Isărescu, guvernatorul pe viață și pe moarte al Băncii Naționale (apropierea se impune, fiindcă președintele F.R.F. este, nu-i așa, cel care-l desemnează în mod democratic, prin ignorarea părerii majorității, pe titularul băncii Naționalei). Pe 5 martie, în Bucureștiul iubit a fost o tărășenie istorică la fel ca odinioară pe malurile Senei la ceremonia schimbului de ștafetă regală 1x1. E drept, nu s-a strigat cu entuziasmul bine temperat impus de protocol „Regele a murit! Trăiască Regele!”, fiindcă noi nu suntem monarhiști, ci republicani de la Ploiești, Giurgiu, Sascut și Babadag, suav șoptitori de lozinci mobilizatoare precum: „Președintele executiv a murit de dragul succesorului! Trăiască Președintele de onoare!”. Și anume: bine, cum ne-a blestemat pe toți alt președinte acum vreo zece ani – ceea ce nu s-a întâmplat fiindcă, am aflat ulterior, aia fusese o urare, nu o promisiune, fie ea și electorală. Mircea Sandu cred că va avea însă alt regim alimentar decât bizonul național comun și va putea să trăiască atât de bine cât vor dori mușchii săi și cursul de schimb valutar al celor 50.000 de euro anual cu care a fost pensionat viager de F.R.F. Să fie primit!
În altă ordine de idei, dar în aceeași ordine de zi, se cuvine să înălțăm sotto voce un duios imn de slavă Domnului înțelepciunii de veacuri a poporului român care, într-o clipă de grație, a izvodit următoarea vorbă de duh: nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine râde la urmă, fiindcă o face mai bine și, mai ales, cu folos. Blatul organizatoric în favoarea lui Gică Popescu & comp. a fost într-atât de cu ochi și cu sprâncene încât a scos din cărți prin neprezentare câțiva candidați siguri la președinția F.R.F.: Andone, Iordănescu, Dragomir, Porumboiu și poate nu numai ei. Este dreptul lor constituțional să se zgârie acum pe ficsonomia obrazului și să-și dea fiecare câte-o palmă cu piciorul cu care au dat și șansei de a câștiga fotoliul râvnit.
Personal, mă bucur cu gura până la urechi că aranjamentul a picat în nas: prea multă unanimitate dăunează grav sănătății oricărei competiții – fie ea sportivă, electivă, administrativă etc. Mai cu seamă atunci când unanimitatea în cauză este încropită în spatele ușilor închise cu cheia succesului aprioric și ilicit. Gică Popescu ar fi meritat eventual să câștige acum câțiva ani, când a candidat împotriva lui Mircea Sandu, nu de data asta, când cei doi s-au încolonat umăr lângă umăr într-o șugubeață luptă împotriva nu se știe cui. 
Regret că a fost nevoie să se întâmple ce s-a întâmplat pentru ca blatul patriotic să se dezumfle. Ne rămâne consolarea paremiologicului: tot răul spre bine. Cu mențiunea că, din păcate, binele figurează mai curând la rubrica speranțe decât la capitolul certitudini. Totuși, câteva măsuri adoptate de Răzvan Burleanu și câteva intenții anunțate de același mă fac optimist: cel mai june dintre șefii de federații fotbalistice din Europa nu pare încremenit în proiectele predecesorului, ci gândește singur, precum eroul liric arghezian, nicidecum cu capetele de diferite forme geometrice ale unor Kassai, Pațanu sau altor rentieri federali expirați. Dacă va ști să-l țină departe de deciziile instituționale pe suporterul din el, dacă va raționa, așadar, cu cerebelul, nu cu mușchiul cardiac, sunt șanse ca Burleanu să se dovedească, pe termen mediu și lung, o excelentă investiție a providenței. Deocamdată, orice grabă în a trage concluzii se poate revela drept contraproductivă...
Nu-mi face nici o plăcere, însă nu am cum să mă fac că plouă aproape de verdictul justiției în „dosarul transferurilor”. Sincer, nutresc sentimente amestecate în privința asta și nu reușesc să privesc soarta penitenciaristă a celor opt la modul paușal. Am, adică, trăiri nuanțate și opinii de la caz la situație atunci când vine vorba de un Mihai Stoica sau Jean Pădureanu, de pildă, ori de Gică Popescu și frații Becali sau George Copos și Gigi Nețoiu. Pentru că faptele incriminate ale fiecăruia au naturelul etic diferit, precum și indici de gravitate variabili. În plus, oricât aș încerca să-i aduc pe cei opt la numitorul comun al nudei infracțiuni financiare, nu pot să nu recunosc că într-un fel dubito ergo cogito când e vorba despre un fost sportiv de performanță și altfel când am în vedere un samsar de jucători. Mai e nevoie să precizez încotro bate vântul indulgenței și înțelegerii mele?! O să fac totuși câteva delimitări strict necesare.
În favoarea clemenței pentru Gică Popescu este invocată cariera sa sportivă. Argument corect, chiar dacă plasarea Baciului (cine și, mai cu seamă, de ce i-o fi zis astfel?) pe aceeași etajeră valorică cu Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin sau Ilie Năstase este o vădită exagerațiune, performanțele lor nefiind cu nici un chip comparabile. Dar să trecem peste acest detaliu! Să admitem că toți au făcut lucruri importante pentru România și pentru prestigiul ei sportiv. Să fim însă de acord și cu faptul că pentru ce-au făcut pe stadioane sau alte arene competiționale au fost plătiți. Consistent și meritat, de altfel. De ce, simetric, pentru ce unul dintre ei a făcut în afara stadionului n-ar fi firesc să plătească la rându-i? 
Performanța sportivă nu conferă imunitate juridică, nici măcar impunitate circumstanțială, iar dacă același om – ce minunat sună acest cuvânt! – se dovedește capabil să doboare recorduri, dar și să comită matrapazlâcuri financiare este fiindcă ființa umană reprezintă o mixtură complexă, abisală și inefabilă de imponderabile care nu se condiționează, dar nici nu se justifică reciproc. Un gol la vinclu nu te poate face candidat la președinția republicii, după cum un autogol decisiv nu te poate trimite în colonia penitenciară. Și viceversa: o conduită socială impecabilă nu poate transforma pe nimeni în titular în naționala de fotbal a patriei sale. Din păcate. Sau din fericire – depinde dincotro te uiți. Doar o gravă confuzie a planurilor ne face să percepem holistic o realitate segmentată morfologic și diferențiată calitativ. Mihai Stoica – Meme, după unii, Mimi după alții – a plonjat berbecește într-o astfel de confuzie. După condamnare, ofuscat, ironic și, după cum singur se califică, efervescent, Stoica a aruncat în cele patru vânturi din vârful buzelor sale schimonosite subtil un „Mulțumesc, România!” deconcertat și psihanalizabil. Ce vrea să spună el cu chestia asta? Că neînțelegătoarea, meschina, ingrata Românie, în loc să i se prosterneze la picioare cu recunoștință pentru ceea ce își închipuie el că a făcut întru gloria-i nepieritoare, îl tratează cu sictir și-l mai și pedepsește pentru o inocentă, pasabilă învârteală pecuniară, în loc să-i înalțe cuvenita statuie ecvestră și un imn de slavă pe două voci. 
Supărarea cowboy-ului autohton pe satul în care s-a născut veșnicia figurează ridicolul; supărarea lui Mihai Stoica pe România, frizează, să am pardon de impresie, paranoia comică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul