Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Autogolul și impunitatea

        Gelu Negrea

După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani (mă rog, douăzeci și patru și...), iată īmplinit visul celor care-l pohteau out pe Mircea Sandu din scaunul singurătății prezidențial-fotbalistice de pe meleagul natal. Copilul de suflet candriu al regretatului Traian Tomescu l-a bătut la longevitate īn funcție inclusiv pe eternul Mugur Isărescu, guvernatorul pe viață și pe moarte al Băncii Naționale (apropierea se impune, fiindcă președintele F.R.F. este, nu-i așa, cel care-l desemnează īn mod democratic, prin ignorarea părerii majorității, pe titularul băncii Naționalei). Pe 5 martie, īn Bucureștiul iubit a fost o tărășenie istorică la fel ca odinioară pe malurile Senei la ceremonia schimbului de ștafetă regală 1x1. E drept, nu s-a strigat cu entuziasmul bine temperat impus de protocol „Regele a murit! Trăiască Regele!”, fiindcă noi nu suntem monarhiști, ci republicani de la Ploiești, Giurgiu, Sascut și Babadag, suav șoptitori de lozinci mobilizatoare precum: „Președintele executiv a murit de dragul succesorului! Trăiască Președintele de onoare!”. Și anume: bine, cum ne-a blestemat pe toți alt președinte acum vreo zece ani – ceea ce nu s-a īntāmplat fiindcă, am aflat ulterior, aia fusese o urare, nu o promisiune, fie ea și electorală. Mircea Sandu cred că va avea īnsă alt regim alimentar decāt bizonul național comun și va putea să trăiască atāt de bine cāt vor dori mușchii săi și cursul de schimb valutar al celor 50.000 de euro anual cu care a fost pensionat viager de F.R.F. Să fie primit!
Īn altă ordine de idei, dar īn aceeași ordine de zi, se cuvine să īnălțăm sotto voce un duios imn de slavă Domnului īnțelepciunii de veacuri a poporului romān care, īntr-o clipă de grație, a izvodit următoarea vorbă de duh: nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine rāde la urmă, fiindcă o face mai bine și, mai ales, cu folos. Blatul organizatoric īn favoarea lui Gică Popescu & comp. a fost īntr-atāt de cu ochi și cu sprāncene īncāt a scos din cărți prin neprezentare cāțiva candidați siguri la președinția F.R.F.: Andone, Iordănescu, Dragomir, Porumboiu și poate nu numai ei. Este dreptul lor constituțional să se zgārie acum pe ficsonomia obrazului și să-și dea fiecare cāte-o palmă cu piciorul cu care au dat și șansei de a cāștiga fotoliul rāvnit.
Personal, mă bucur cu gura pānă la urechi că aranjamentul a picat īn nas: prea multă unanimitate dăunează grav sănătății oricărei competiții – fie ea sportivă, electivă, administrativă etc. Mai cu seamă atunci cānd unanimitatea īn cauză este īncropită īn spatele ușilor īnchise cu cheia succesului aprioric și ilicit. Gică Popescu ar fi meritat eventual să cāștige acum cāțiva ani, cānd a candidat īmpotriva lui Mircea Sandu, nu de data asta, cānd cei doi s-au īncolonat umăr lāngă umăr īntr-o șugubeață luptă īmpotriva nu se știe cui. 
Regret că a fost nevoie să se īntāmple ce s-a īntāmplat pentru ca blatul patriotic să se dezumfle. Ne rămāne consolarea paremiologicului: tot răul spre bine. Cu mențiunea că, din păcate, binele figurează mai curānd la rubrica speranțe decāt la capitolul certitudini. Totuși, cāteva măsuri adoptate de Răzvan Burleanu și cāteva intenții anunțate de același mă fac optimist: cel mai june dintre șefii de federații fotbalistice din Europa nu pare īncremenit īn proiectele predecesorului, ci gāndește singur, precum eroul liric arghezian, nicidecum cu capetele de diferite forme geometrice ale unor Kassai, Pațanu sau altor rentieri federali expirați. Dacă va ști să-l țină departe de deciziile instituționale pe suporterul din el, dacă va raționa, așadar, cu cerebelul, nu cu mușchiul cardiac, sunt șanse ca Burleanu să se dovedească, pe termen mediu și lung, o excelentă investiție a providenței. Deocamdată, orice grabă īn a trage concluzii se poate revela drept contraproductivă...
Nu-mi face nici o plăcere, īnsă nu am cum să mă fac că plouă aproape de verdictul justiției īn „dosarul transferurilor”. Sincer, nutresc sentimente amestecate īn privința asta și nu reușesc să privesc soarta penitenciaristă a celor opt la modul paușal. Am, adică, trăiri nuanțate și opinii de la caz la situație atunci cānd vine vorba de un Mihai Stoica sau Jean Pădureanu, de pildă, ori de Gică Popescu și frații Becali sau George Copos și Gigi Nețoiu. Pentru că faptele incriminate ale fiecăruia au naturelul etic diferit, precum și indici de gravitate variabili. Īn plus, oricāt aș īncerca să-i aduc pe cei opt la numitorul comun al nudei infracțiuni financiare, nu pot să nu recunosc că īntr-un fel dubito ergo cogito cānd e vorba despre un fost sportiv de performanță și altfel cānd am īn vedere un samsar de jucători. Mai e nevoie să precizez īncotro bate vāntul indulgenței și īnțelegerii mele?! O să fac totuși cāteva delimitări strict necesare.
Īn favoarea clemenței pentru Gică Popescu este invocată cariera sa sportivă. Argument corect, chiar dacă plasarea Baciului (cine și, mai cu seamă, de ce i-o fi zis astfel?) pe aceeași etajeră valorică cu Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin sau Ilie Năstase este o vădită exagerațiune, performanțele lor nefiind cu nici un chip comparabile. Dar să trecem peste acest detaliu! Să admitem că toți au făcut lucruri importante pentru Romānia și pentru prestigiul ei sportiv. Să fim īnsă de acord și cu faptul că pentru ce-au făcut pe stadioane sau alte arene competiționale au fost plătiți. Consistent și meritat, de altfel. De ce, simetric, pentru ce unul dintre ei a făcut īn afara stadionului n-ar fi firesc să plătească la rāndu-i? 
Performanța sportivă nu conferă imunitate juridică, nici măcar impunitate circumstanțială, iar dacă același om – ce minunat sună acest cuvānt! – se dovedește capabil să doboare recorduri, dar și să comită matrapazlācuri financiare este fiindcă ființa umană reprezintă o mixtură complexă, abisală și inefabilă de imponderabile care nu se condiționează, dar nici nu se justifică reciproc. Un gol la vinclu nu te poate face candidat la președinția republicii, după cum un autogol decisiv nu te poate trimite īn colonia penitenciară. Și viceversa: o conduită socială impecabilă nu poate transforma pe nimeni īn titular īn naționala de fotbal a patriei sale. Din păcate. Sau din fericire – depinde dincotro te uiți. Doar o gravă confuzie a planurilor ne face să percepem holistic o realitate segmentată morfologic și diferențiată calitativ. Mihai Stoica – Meme, după unii, Mimi după alții – a plonjat berbecește īntr-o astfel de confuzie. După condamnare, ofuscat, ironic și, după cum singur se califică, efervescent, Stoica a aruncat īn cele patru vānturi din vārful buzelor sale schimonosite subtil un „Mulțumesc, Romānia!” deconcertat și psihanalizabil. Ce vrea să spună el cu chestia asta? Că neīnțelegătoarea, meschina, ingrata Romānie, īn loc să i se prosterneze la picioare cu recunoștință pentru ceea ce īși īnchipuie el că a făcut īntru gloria-i nepieritoare, īl tratează cu sictir și-l mai și pedepsește pentru o inocentă, pasabilă īnvārteală pecuniară, īn loc să-i īnalțe cuvenita statuie ecvestră și un imn de slavă pe două voci. 
Supărarea cowboy-ului autohton pe satul īn care s-a născut veșnicia figurează ridicolul; supărarea lui Mihai Stoica pe Romānia, frizează, să am pardon de impresie, paranoia comică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul