Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trei prieteni

        Iolanda Malamen

O expoziţie cu semnificaţii valorice şi emoţionale, deschisă de curīnd la Galeria Dialog, a adus pe simeze trei artişti, trei prieteni care au absolvit īn 1981 studiile vocaţionale, la acelaşi Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”: Mihai Sārbulescu, Simion Crăciun şi Andrei Chintilă.
Temperamente şi structuri distincte, īn lucrările lor, aduse pe simezele galeriei, la iniţiativa curatorială a Ruxandrei Garofeanu, intuim totuşi acea vibraţie temporală a īmprietenirii. De la īnfiinţare şi pīnă azi, galeria a făcut, periodic, gesturi de rememorare şi reevaluare ale unor momente din arta romānească, un „tratament” sincron cu galerii europene de prestigiu. 
Pentru doi dintre expozanţi, ceea ce s-ar fi putut numi emoţia revederii, după ani de experienţe, peregrinări, suferinţe şi aşteptări, lumea reală s-a īnchis pentru totdeauna: Simion Crăciun s-a stins la 56 de ani īn 2013, iar Andrei Chintilă, la numai 49 de ani, īn 2007. 
Cel care le stă īn preajmă īn expoziţie, cu seninătatea unui īnger vestitor, e Mihai Sārbulescu, īn lucrările căruia găsim febra unui logos cast şi solar. 

Simion Crăciun a avut expoziţii personale şi participări īn expoziţii de grup, īncepīnd din 1986 pīnă īn 2013, īn Bucureşti īn mai multe galerii, Mogoşoaia, Timişoara, Bistriţa, Berlin, La Coruna şi Santiago de Compostella (Spania), Belgia, Germania, Franţa, Bulgaria ş.a.m.d. A participat şi la două proiecte colective de artă monumentală. Are lucrări īn muzee şi colecţii particulare din ţară şi din afara ţării.
Impresia pe care o lasă privitorului lumea descrisă de Simion Crăciun este una īn care lirismul se substituie necesităţii materiei. Peisaje cu o retorică limpede, amurguri şi īnserări, interioare īn care s-au insinuat palpitante lumini, copaci īnfloriţi, cīmpuri de maci, activităţi rurale, case, portrete, nuduri, maluri de ape, un autoportret īn care artistul se descrie cu pensula de pictură īn mīnă, ce seamănă cu bagheta unui dirijor. Simion Crăciun redă cu gesturi de calmă ofensivă, īn diafane şi subtile sintagme, carnalităţi cromatice, natura īn continua ei regenerare, transparenţele aerului, subtilitatea jocurilor de lumini nu ca un pictor harnic şi meticulos, ci ca un martor la lucrarea lui Dumnezeu. „Cuminţenia” şi vraja acestei picturi constă şi din „īmpovărarea” ei cu un ton de fineţe intelectuală şi de impunătoare creativitate. Este o pictură comunicativă, o pictură a ritmurilor cromatice, fiecare lucrare captīnd sursele şi dezvăluind resursele luminozităţii şi ale umbririlor. Este o pictură pe care o citeşti ca pe un poem despre natură, despre Dumnezeu. Ea īşi petrece eternizarea īn siajul bunei tradiţii a figurativului romānesc interbelic, trecut prin iubiri mai mult sau mai puţin zbuciumate.
Femeia care păşeşte prin ierburile īncălzite de lumina soarelui spre fīntīna care se vede ca o mică zidire nu este o imagine pregnant idilică, ci una īn care simplitatea unui moment capătă aura valorii. Balansul celor două găleţi goale pe care personajul le duce īn mīini, cīt şi albastrurile pe care lumina le tensionează sunt redate cu o măiestrie extraordinară. Precum cīmpul de maci misterioşi şi fragili, peisajele citadine din Santiago de Compostella, unde pictorul a stat o vreme, precum creanga de măr īnflorit, ce duce cu gīndul la pictorii din Prolog... Nimic sentimental īn aceste picturi; doar acuta disponibilitate de a privi, a īnţelege, a asculta şi a rosti.

Andrei Chintilă s-a stins din viaţă īn 2007, la numai 49 de ani. A absolvit Secţia de Grafică a Institutului „Nicolae Grigorescu” īn 1981. Va expune pictură şi grafică ciclic, īn manifestări personale şi de grup, īn ţară, dar mai ales īn Bucureşti, fiind foarte legat de Atelier 35, spaţiul īn care au avut loc unele dintre cele mai insolite expoziţii din acei ani. După 1990 a călătorit mult īn Occident, vizitīnd muzee şi galerii de artă. Timp de patru ani (1990-1994) trăieşte īn Belgia. Va expune īn Belgia, Olanda, Ungaria, Germania. După 2007, Galeriile Apollo şi Simeza din Bucureşti şi Muzeul de Artă din Craiova īi vor expune schiţe, lucrări de pictură, fotografii. Fratele său, Matei Chintilă, designer, este cel care se ocupă īn prezent de opera artistului.
Lucrări de Andrei Chintilă se află īn muzee şi colecţii particulare din Romānia, Belgia, Franţa, Germania, Italia, SUA, Ungaria ş.a.m.d.
Chiar şi din puţinele lucrări expuse la Dialog se observă imediat că Andrei Chintilă este o personalitate aparte, răspicat febrilă, labirintică şi polemică, cu aparente „asperităţi” de interpretare, nonconformistă, liberă şi patetică. Integrat şi prezent īn permanenţă īn operă, el nu s-a transformat īntr-un estet vicios al propriilor himere. De aici vin, probabil, şi accentele ironic-muşcătoare din unele lucrări. Artistul e un moralist straniu, compulsiv, un observator cerebral, făcīnd din banale secvenţe cotidiene partituri de meditaţie, adesea sarcastice. Sensibilitate expresionistă, cu dar vizionar, Andrei Chintilă nu caută neapărat frumuseţea şi nu īnfrumuseţează realul. Īi acordă doar circumstanţe stilistice. Ecouri din street-art se īmbină cu tonuri expresioniste şi cu acorduri postimpresioniste. Cromatica este cīnd grea, apăsătoare, cu brunuri angoasante, ca īn Pod īndepărtat, spre exemplu, radicalizată de pensulaţii negre, sidefii, cīnd cu atingeri calde de oranjuri şi ocruri, rozuri sau albastruri şi verziuri reci. 
Compoziţiile cu personaje sunt de-o īmplinită expresivitate şi pot fi numite partea dramatică a creaţiei. Aşteptarea le adīnceşte melancolia şi le suprimă răul, parcă golindu-le de durere. Ele sunt parte dintr-un jurnal intim al umbrelor şi al amintirilor.
Atunci cīnd apare ca personaj, Andrei Chintilă pare a-şi fi desăvīrşit, printr-o tăcere aproape clinică şi meditativă, retragerea din faţa oglinzilor īn care s-a văzut pīnă atunci. O lucrare, La marginea lacului (1992), surprinde un grup de tineri īn plinătatea fizică, peste ei coborīnd fundalul bogat īn vegetaţie şi īmpingīndu-i afară din tablou. Este pentru a doua oară (după expoziţia de la Simeza) cīnd, privindu-i lucrările, am impresia că citesc paginile unui jurnal pe care acest singular artist īl deschide din cīnd īn cīnd, obligīndu-ne să-l citim cu emoţie.

Mihai Sārbulescu a acceptat să le fie alături īn această expoziţie celor doi prieteni dispăruţi, aducīnd, ca pe un dar şi certitudine afectivă, mīntuitoarea valoare a lucrului.
Dintre cei trei artişti, despre el se ştie, cu siguranţă, cel mai mult. Prezenţa lui ideatică şi faptică la toate manifestările Grupului Prolog, din care face parte īncă de la iniţiere, participările cu lucrări de pictură la numeroase expoziţii din ţară şi din afara ţării, admirabilul jurnal pe care l-a publicat, printre puţinele din arta romānească de azi, scrierile īn care dialoghează cu unii colegi de breaslă, masiva carte despre Grupul Prolog, paginile de teorie a picturii şi, nu īn ultimul rīnd, profesoratul de la Universitatea Naţională de Artă au făcut ca el să devină unul dintre cei mai preţuiţi artişti ai generaţiei lui.
Clopotele, vasele, grădinile, peisajele lui Mihai Sārbulescu, au devenit īn timp familiare iubitorilor de artă, criticilor şi colecţionarilor. La cei 57 de ani pe care i-a īmplinit de curīnd, opera lui se află īn miezul interogativ al rostului şi īn minunea credinţei; scriitura aşternută pe pīnze aduce īn discuţie īncīntarea şi moralitatea actului pictural.
Excepţionalul autoportret, īncărcat de brunuri erodate, vascularizate de roşuri grele, cu chipul īntr-un contre-jour catifelat, ne arată o privire sfīşietor-melancolică, ce pare pregătită de-o mărturisire tulburătoare; o capodoperă de autocentrată īnsingurare.
Despre efuziunile cromatice din lucrările expuse, dar şi despre cuviinţa albului cu care sunt văruite zidurile bisericii Stella Maris şi casele văzute din racourēi, din Balcic, zidirile unei mănăstiri din Athos sau o fīntīnă īnecată īn frumuseţea vegetaţiei, Mihai Sārbulescu vorbeşte cu volubilitate narativă. Uimit de splendoarea şi dumnezeirea unor lucruri, pictorul se bucură că le poate „desprinde” din realitatea obiectivă, aducīndu-le pe pīnze cu grija de a nu le mutila. Sunt şi lucrările irigate de roşuri şi galbenuri, dīnd senzaţia solară de bucurie pură.

Trei artişti importanţi, pe care pictura īi uneşte īn acest īnceput de primăvară la Galeria Dialog, ca semn al harului, armoniei şi iubirii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul