Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman mistic, profund și original

        Dan Cristea

Gabriel Chifu, Punct și de la capăt, Polirom, 2014, 361 de pagini

Cititorii prozei lui Gabriel Chifu vor recunoaște și în ultimul roman al autorului multe dintre însușirile și temele de bază ale acestuia, și anume capacitatea prodigioasă de invenție, abilitatea de a construi, ficționalitatea de tip detectivistic, recursul la supranatural, confruntarea dintre bine și rău, materializată, adeseori, prin aducerea în scenă a unor personaje monstruoase, diabolice, fascinația pentru povestire, echivalată cu viața însăși, perspectiva unui trup care găzduiește existențe multiple, tensiunile dintre suflet și corp (aceste două teme din urmă pot fi urmărite nu numai în proză, dar și în poezia mai recentă a lui Gabriel Chifu). 
O poveste simplă se transformă, pe parcursul narațiunii, transfigurată fiind de imaginarul textului, într-o poveste complexă, cu “poteci și unghere”, care, așa cum se întâmplă îndeobște în romanul modern (sau postmodern), e folosită pentru a exprima altceva decât suna enunțul inițial al acesteia.Valentin Dumnea, ziarist din București, dar și scriitor aflat în așteptarea unei decisive confirmări, ins cam nesigur pe sine, cam depresiv, cam “lasă-mă să te las” (cum el însuși se apreciază), e rugat de prietenul său, Mihai Deleanu, apreciat medic psihiatru, să întreprindă o anchetă pentru a elucida împrejurările nașterii sale. Doctorul, om religios, cum este și scriitorul (“recunoaștem o autoritate absolută de natură subtilă, invizibilă, ne raportăm la Dumnezeu”), aflase cu puțin timp în urmă că părinții săi, care îl crescuseră o viață, nu erau cei adevărați și că fusese înfiat de la maternitatea Filantropia, mama sa, studentă necăsătorită, murind la naștere. Investigația, care, între timp, devine într-un fel inutilă, căci doctorul moare, fără a mai afla adevărul despre părinții săi (să observăm, de la început, că sunt multe morți în romanul lui Chifu !), îl conduce pe ziaristul-scriitor la Craiova , unde (suntem în anul 2012) îl întâlnește pe profesorul centenar Bazil Dumitrescu. Bătrânul, personaj și martor, în același timp, la câteva dintre episoadele acțiunii, începe să depene, pe parcursul a zece zile, ca în Decameron, o poveste care îl cucerește total pe ziaristul-scriitor, dându-i acestuia sentimental ca a pus mâna. în fine, pe “comoara” narativă pe care o așteptase atâta timp.  
Între povestitor și ascultător se naște un soi de magie, ceea ce ne avertizează, din debutul romanului, că una din temele lui fundamentale e legată de uimitoarea forță de seducție, de captație, de transfigurare și de reînnoire a vieții  pe care o conține și o propagă actul de a povesti. Cum observă Todorov în eseul său despre O mie și una de nopți (”Les hommes-recits” din Poetique de la prose), a povesti înseamnă viața, în vreme ce absența poveștii echivalează cu moartea. Gabriel Chifu abordează cu subtilitate acest proces de metamorfozare pe care îl produce istorisirea: “Când povestea, se metamorfoza. Căpăta o forță extraordinară și chipul său strălucea ca și cum i se aprinsese undeva în cap un candelabru, De data aceasta, istorioara sau <<a doua mărgică>>, așa cum o numea el, s-a dovedit și mai captivantă decât prima, apărea și el însuși în narațiune, acum. În vreme ce îmi turna în urechi propozițiile lui meșteșugit potrivite, parcă eram un câmp peste care cade ploaia mult așteptată, ce face iarba să încolțească și pomii să se umple de floare. Simțeam cum mă transform, încărcându-mă cu ceva inexprimabil și prețios, care venea de la el spre mine. Povestea adevărată  și puternică, povestea vie, după care alergasem toată viața fără să fiu în stare s-o găsesc, acum îmi era dăruită dintr-odată, pe de-a-ntregul, așa cum ți-ar umple cineva un pahar cu ambrozie sau cu nectar și te-ar îndemna plin de mărinimie”<<Bea-l!>>”. 
La sfârșitul celor zece zile de povestire, profesorul arată precum un muribund, în timp ce scriitorul, aflat în posesia povestirii, se simte în plină euforie existențială: “Povestea a trecut de la el la mine. El a sărăcit, eu m-am îmbogățit”. Finalul din Portretul lui Dorian Gray (viața care se scurge, arta care rămâne o permanență) poate oferi o comparație, deși în concepția lui Gabriel Chifu actul de a povesti e mai degrabă mistic decât estetic.
Pe firul istorisirii împrejurărilor triste în care s-a născut copilul înfiat de la maternitatea Filantropia, povestirea intercalează alte și alte povestiri, crescând parcă din sine. Este tehnica inserării, la care face aluzie metafora “mărgelei”, folosită de profesor, “mărgea” care se atașează, care se “vâră” într-un fel în firul imaginar al salbei. În ce privește personajele cărții, ar fi de observat că acestea nu sunt “caractere” în accepția tradițională a cuvântului, ci, mai degrabă, personaje simbolice sau, și mai aproape de funcția lor, oameni-poveste (după formula lui Todorov), în sensul că mai fiecare personaj cu oarecare greutate din economia narațiunii rezumă o istorie virtuală care e istoria vieții lui. Astfel, scurtul capitol V din roman (corespunzător zilei de 14 iulie 1948) dezleagă misterul nașterii celui care va deveni psihiatrul Mihai Deleanu. Vera Stănescu, studentă și fiică a unui bancher din Ploiești, tânără “aeriană, zvăpăiată, înclinată spre plăcerile imediate ale vieții”, cu alte cuvinte o ființă a exteriorului, merge la Filantropia pentru a naște, dar moare absurd, la puțin timp după ce aduce pe lume un băiat. Tânăra “nu era sigură cine era tatăl copilului”, fiind, în același timp, logodnica lui Damian Bordea, dar și iubita ocazională a lui Octavian Cadar, cele două personaje antagonice (“complementare”, spune Nicolae Manolescu) ale romanului. 
Istoria unei vieți, în rezumat, dar și o ilustrare sugestivă a “povestirii în povestire” ne prezintă deopotrivă capitolul VII (ziua a șaptea, 24 februarie 1945). Convocat la Craiova, la o ședință profesorală, dascălul de istorie Bazil Dumitrescu e vizitat, pentru a doua oară, de musafirul său ciudat,”duhul povestirii”. În tren, în drumul de întoarcere acasă, spre mica localitate dunăreană Limanu-de–Sus, este jefuit de un soldat rus. A doua zi, dimineața, un grup de soldați ruși, ghidați de un fost elev al profesorului, dau buzna în casa acestuia și-l duc în arest, unde va fi ținut vreme de doi ani. Invadatorii îi ocupă locuința, izgonind-o din casă și pe soția profesorului, severa și înțeleapta Aglaia, care își va pierde mințile, murind în cele din urmă pe stradă, ca o cerșetoare. Viața în sens practic a lui Bazil Dumitrescu se încheie cu această dată, existența lui continuând numai ca depozitară a “duhului povestirii.
Romanul lui Gabriel Chifu este, în bună măsură, un roman mistic, profund și original, desfășurat pe fondul unei istorii care se arată ca o agresiune a omului contra lui însuși. Marea miză a romanului constă în accentul apăsat, convingător, pus pe indicarea drumului salvării ca drum deschis de grația divină. Astfel, prima zi din “decameronul” narațiunii conține povestea lui Octavian Cadar, la câțiva ani după ieșirea acestuia din închisoare (unde petrecuse paisprezece ani de temniță, din 1948 până în 1962), istoria încheindu-se cu moartea eroului, în 1992, după ce, în 1989, precum Corneliu Coposu, de la care personajul împrumută câteva “date”, reînființase Partidul Național Țărănesc. Tulburătoare este ideea, făcută sensibilă, a suferinței ca mijloc al descoperirii de sine și al metamorfozei lăuntrice, idee dezvoltată din plin și în capitolul III (ziua a treia, 18 decembrie 1955), consacrat sosirii lui Cadar la închisoarea din Râmnicu Sărat. Personajul e un om al interiorității, care se deprinde să-și scruteze propria făptură, încercând astfel “să înțeleagă cum funcționează mecanismul lăuntric, pe care-l considera o alcătuire minunată, fragilă și divină, și încercând, totodată, să nu irosească ceea ce obținuse, prin suferință, în anii de închisoare”. Octavian Cadar se arată ca un om împăcat cu sine, liniștit și senin, asumându-și destinul mistic. Pagini de adevărat poem, în consonanță cu versurile mai recente ale autorului, dar și cu pagini autobiografice din Fragmente din năstrușnica  istorie a lumii… descriu “exerciții spirituale”, ale sufletului care evadează din trup, stări de grație sau explorări în străfundurile memoriei. Ca povestire mistică, aceasta nu poate să nu expună și tema căutării de sine.Pe versantul opus acestui personaj simbolic, reprezentând cu precădere “omul lăuntric”, se află Damian Bordea, concitadin și fost coleg de liceu al lui Octavian Cadar. Frumos și deștept, înzestrat cu voință și determinare, calități care se pot transforma, în anume condiții, în fanatism, elevul strălucit de odinioară se dovedește însă un oportunist fără scrupule, care aderă la mișcarea comunistă din primele momente, cunoscând aici o ascensiune spectaculoasă. Are ghinionul de a fi arestat, fiind, în fond, nevinovat, ca aderent la Frățiile de cruce (organizațiile de tineret ale mișcării legionare), E trimis la închisoare în1948, iar ziua a patra (11 iunie 1949) narează mutarea lui Bordea de la Jilava la închisoarea de la Pitești. Capitolul întreg e povestea lui Bordea la închisoare, loc în care personajul devine din victimă torționar, punând la cale planul monstruos de reeducare a deținuților. Obsesia de a se salva, întorcând destinul în favoarea sa, ura dementă față de tot ceea ce este inefabil și divin în ființa umană fac din Bordea un “diavol cu chip de om”. Punerea în scenă a răului contagios constituie una dintre preocupările care revin și revin în romanele lui Ghifu. Povestea lui Bordea se încheie cu condamnarea și executarea acestuia de către foștii lui colegi torționari în 1954. 
Ziua a noua, care relatează evenimentele petrecute pe data de 8 iulie 1940, zi pe care profesorul Bazil Dumitrescu o numește “borna zero a acestei povești”, este o zi plină de coincidențe, atrăgându-ne astfel atenția, prin chiar acest fapt, că ar putea fi o răscruce a destinelor în ce privește personajele cărții. Este o minunată zi de vară, cu lumină glorioasă, copleșitoare. Damian Bordea împlinește cincisprezece ani și decide că nu mai e puștan. E invitat, alături de Octavian Cadar și de alți câțiva colegi mai răsăriți, acasă, la veneratul lor profesor de istorie. Aici, se întocmește o listă cu membrii fondatori ai Frăției de cruce din Limanu-de-Sus, pe care unii o semnează. Octavian Cadar nu-și pune semnătura pe lista respectivă, argumentând că n-are o părere bună despre legionari. Oricum, lista se arată a fi o copilărie, fără nicio urmare practică la vremea respectivă. Consecințele ei, dramatice, se vor vedea însă după război, când comuniștii vor lua puterea. În decursul aceleiași zile aniversare, Damian o cunoaște pe Vera, o frumoasă fată din Ploiești, venită în vizită la o verișoară din localitate. Se va îndrăgosti de ea pătimaș. Tot în această zi, spre seară, profesorul, în vârstă de 57 de ani, după ce iese cam alcoolizat din restaurantul orășelului, se simte epuizat și fără rost, ajungând la concluzia că nu mai merită să trăiască. Îi vine ideea să se arunce în Dunăre, dar renunță. Noaptea, în dormitor, înainte de a se culca, i se întâmplă un fapt cu totul neobișnuit: “Respira gâfâit. Deodată, așa cum stătea pe scaunul acela cu brațe sculptate din lemn masiv, a simțit, fără putință de tăgadă, că în corpul său, în afară de sine însuși, se mai află cineva străin”. Musafirul “ciudat și suprauman” e duhul povestirii, invenția, într-un fel “nebună”, din textul lui Gabriel Chifu. Acest “abur” supranatural nu-și alege gazdele într-un mod rațional, poposind, de astă dată, în chip misterios, aleatoriu în trupul disprețuit de însuși posesorul său. Popasul însă îi va asigura trupului viață, permițând să se încheie astfel povestea.  
Firește că e vorba aici de o mască ingenioasă, surpinzătoare a naratorului, care poată să pretindă că nu lui, ci “duhului povestirii” îi aparțin și felul de a spune povestea (“dând filmul înapoi”), și “tonul obiectiv” al relatării. O narațiune cursivă, urmând ordinea tradițională ar fi venit oarecum în contradicție cu fragmentarismul “povestirii în povestire”. În același timp, tot cursul pe care îl ia povestea, dacă băgăm de seamă, stă pe un fapt cu totul insignifiant, care ar fi putut prea bine să dispară, ca un praf în vânt, și anume lista inutilă, fără valoare într-o lume normală, cu membrii Frăției de cruce. În absența acesteia, și destinul personajelor, și povestea ar fi putut fi altele . Această perspectivă metafizică, dar și ironică asupra fragilității destinului constituie una din calitățile cu totul remarcabile ale unei cărți grave, cu “miză” evidentă , scrise pe un ton personal, deplin adecvat conținutului narațiunii.        

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul