Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un Polybius al Gulagului românesc: Valentin Hossu-Longin

        Emil Lungeanu

Luând în derâdere inaugurarea cu trâmbiţe şi surle a şantierului Canalului Corint, în prezenţa lui Nero, la Jocurile Olimpice din anul ’67, Pausanίas nota undeva în Corintiaca (a doua carte din Periéghesis tis Ellados): „Toţi aceia care s-au străduit să străpungă istmul, pentru a face din Pelopones o insulă, au abandonat acest proiect (...), natura pietroasă a terenului făcând ca lucrările să înceteze de la început. Alexandru [Macedon – n.n.], fiul lui Filip, a voit şi el şi străpungă muntele Mimas, aceasta fiind singura lui acţiune eşuată vreodată. Cnidienii care făcuseră aceeaşi tentativă au fost împiedicaţi de Pythia; iată cât de greu îi este omului să învingă cele divine”. 
Ce va fi scris, oare, periegetul dacă ar fi trăit 18 veacuri mai târziu să vadă replica dobrogeană a Canalului Corint, căreia ar trebui să-i cauţi model nu în precedente ca Nero sau tiranul Periandru, ci mai degrabă în cei şase mii de răsculaţi evrei trimişi la muncă silnică la canal de către Vespasian după distrugerea Ierusalimului? Pentru o carte precum Canalul morţii. Martor a lui Valentin Hossu-Longin (Fundaţia Academia Civică, 2013), însuşi numele lui Pausanίas (gr. „care pune capăt tristeţii”) pare predestinat unei asocieri. Diferenţa – enormă – o face implicarea afectivă a autorului de azi, nimeni altul decât fiul unuia din cei 25 aşa-zişi „sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”, judecaţi la Poarta Albă de un tribunal militar, la ordinele Moscovei, în august-septembrie 1952, ca ţapi ispăşitori pentru iminenta abandonare a şantierului. Dar, nota bene, o implicare personală ţinută totuşi sub control de memorialist într-un mod absolut remarcabil, spre norocul acestei valoroase cărţi-document adăugate tezaurului actual de mărturii şi reconstituiri istorice ale nebuniei „deceniului obsedant”. Căci, consemnând fără egoism, patimi şi inflamări revanşarde cazul nefericit al propriului părinte, Valentin Hossu-Longin nu neglijează defel să-l extindă prin contextualizare. El reuşeşte să realizeze astfel o întreagă panoramă plină de realism a Gulagului românesc dintre fluviu şi mare, fapt ce-i validează exclamaţia de la capătul celor 250 de pagini: „E cartea vieţii multora, dar şi a mea!”. Prin sobrietate şi demnitate, demersul său publicistic îl aseamănă pe acest urmaş al dacilor liberi din Săliştea băimăreană cu scrierile istorice pline de amărăciune ale patriotului Polybius, dacă te gândeşti că samavolniciile regimului de ocupaţie romană impus grecilor, cu nenumăratele lor victime, nu fuseseră în esenţă altceva decât o versiune antică a bestialităţilor ocupaţiei sovietice de la noi. Nu mai puţin impresionant este şi echilibrul obţinut prin mijloace stilistice, ce reuşesc să facă tolerabil sordidul evocării propriu-zise şi chiar incitantă lectura. Portretul patern introductiv este, bunăoară, aproape delavrancian, doar că idilismul nu întârzie să facă loc unui curriculum după toate regulile unui dosar personal de epocă. Înainte de război, inginerul Emilian Hossu se numărase printre părinţii unui motor autohton performant pentru avioanele de vânătoare, la concurenţă strânsă cu cele germane, merit pentru care, în 1942, îi fusese încredinţată conducerea unei foste uzine de maşini agricole din Odessa şi reprofilarea ei conform cu nevoile producţiei de război aerian antisovietic; mai apoi, după schimbarea taberelor în 1944, fusese numit şef al Aerodromului militar din Galaţi, iar după pornirea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şef mecanic al Şantierului „23 August” de la Poarta Albă. Dar, vorba magistraţilor pensionari ai Acuzatului lui Dürrenmatt: „O crimă se poate găsi oricând”, chiar şi celui mai respectabil cetăţean model. Iată-l deci pe bravul şef de şantier condamnat la „MSV” pentru că a întârziat cu câteva zile revizia pentru două excavatoare, producând „uzarea prea timpurie a maşinilor”. Că doar se ştie ce sensibile-s utilajele astea dacă le scoţi de pe autostradă şi le bagi prin gropi. Mulţi se vor mira, poate, că doar pentru răsturnarea unuia pe o pantă, mecanicul Dumitru Nichita a fost condamnat la moarte, dar surpriza le va trece după ce vor citi că un alt mecanic, Florea Dimancea, a încasat 20 de ani de muncă silnică fiindcă „la 1 Mai 1949, cu toate că am primit indicaţii să vopsesc roşu locomotiva 81 pe care lucram atunci, eu am făcut aşa fel ca să fie vopsită în culoarea verde” (nu ca în vremurile libertăţii de azi, când poţi fura locomotiva cu şine cu tot să le vinzi la fier vechi fără să păţeşti nimic). Şi, de altfel, de ce ar fi mai şocante, în fond, proporţiile acelor pedepse în comparaţie cu brutalitatea şi diabolismul anchetelor, cu spălarea creierelor prin „proba creionului”, tortura genitală brevetată de Nicolski? Totuşi, în ciuda contextului apăsător, Valentin Hossu-Longin găseşte resurse chiar şi pentru accente lirice dintre cele mai profunde, care nu te lasă să pierzi din vedere că, dincolo de perspectiva ei filială, mărturia de faţă aparţine unui profesionist al condeiului. Imagismul, bunăoară, are o forţă pe care un Ezra Pound s-ar fi grăbit azi s-o salute: „Mămica nu se clintea, se rezemase de un perete, ca somiera cu arcurile prăfuite, îi şiroiau pe faţă lacrimile, cum plâng uneori femeile învăluite în tăcere, şi eu credeam că va rugini dacă nu se mişcă”. Un sublim paradox portretistic e şi „tata se apropia de noi doar la despărţiri”, dar frapant şi prin coincidenţa topografică, condamnatul de la Canal fiind un nativ din celălalt capăt al ţării, unde, prin simetrie, se afla tocmai închisoarea politică de la Sighet. Chiar comparaţii perifrastice de genul „ne loveam unul de altul ca în tubul confecţionat la lucru manual, cu mici cioburi de sticlă colorată şi de-l învârteai ieşeau tot felul de combinaţii în oglindă, care mai de care mai interesante” (id est un caleidoscop) rămân pasabile pentru un neaoş al exprimării ardeleneşti cu frâna pusă. 
Cărţi-document precum Canalul morţii. Martor ar merita incluse în programa de istorie şcolară ca adevărate lecţii ale trecutului. Dar nu neapărat din perspectiva exclusivă şi prea îngustă a anticomunismului. Căci, în 1958, Huxley prezicea că secolul XXI „va fi era Controlorilor Lumii” (de parcă pe vremea lui nu aveau decât controlori de bilete). Ce fel de „Controlori” ne lămureşte profesorul Skinner de la Harvard, spaima studenţilor de la Psihologie: „Nu ne mai putem permite libertatea, care trebuie în consecinţă înlocuită cu controlul asupra omului, asupra comportamentului şi culturii lui”. Strict autentic. Cine crede, aşadar, cumva că, de-acum înainte, coşmarul spălării creierelor a luat sfârşit pentru totdeauna acela n-a auzit încă de canalele... televiziunii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul