Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia, între „XX” și „MM”

        Adrian G. Romila

Noua carte a lui Radu Vancu despre poezie nu e o simplă antologie de studii dedicate unor poeți importanți. Desigur, e și așa ceva, pentru că secolul XX al liricii românești e principalul ei decupaj analitic. Capitolele se referă la autori din generații cât se poate de diferite, de la Bacovia și Topârceanu la Virgil Mazilescu și Ștefan Aug. Doinaș, de la Blaga și Radu Stanca la Dumitru Crudu și O. Nimigean, cu multe alte interludii: Nichita Stănescu, Cristian Popescu, Ion Mureșan, Traian T. Coșovei, Petre Stoica, Angela Marinescu, Mihai Ursachi ș.a. (și cu mirabile abordări ale unor nume mai deloc cunoscute sub zodia liricului − Mircea Vulcănescu, I. Negoițescu). E de reținut și secțiunea dedicată douămiismului (MM), mai sumară și desfășurată doar în câteva reușite „crochiuri” (Diana Geacăr, Cosmin Perța, Mihai Curtean, Iulia Militaru, Ștefan Manasia, Naomi Ionică, Vlad Moldovan, Daniel Puia-Dumitrescu, Domnica Drumea, V. Leac), cea despre câțiva dintre cei foarte recenți și, inevitabil la Vancu, e remarcabil capitolul final despre Mircea Ivănescu. Excelentele competențe ale autorului în privința poeziei sunt, de altfel, cunoscute, atât ca teoretician (studiu despre Eminescu, editare de antologii), cât și ca practicant (răscolitoarea „mărturie” din Frânghia înflorită), nu e nevoie să mai insist. Dar, trebuie să recunoaștem, nu sunt multe cărțile de critică centrate doar pe poeți și poezie, și asta nu numai fiindcă poezia e un gen pretențios și ocolit de cititorul contemporan. 
Poezie și individuație (Tracus Arte, 2014) e, dincolo de toate, un volum cu teză (în sensul bun al cuvântului), o teză demonstrată absolut convingător și care străbate, ca un fir roșu, întreaga țesătură critică a demersului. Exprimată în primele două microeseuri, teza lui Radu Vancu recalibrează cu un instrumentar psihanalitic-fenomenologic mai vechile noastre concepții despre măștile poetului și despre diferențele dintre eurile sale. Să vedem:
Mai întâi, afirmă autorul, nu există o separație între eul biografic și cel artistic. Ei nu sunt identici, dar nici nu există în „lumi izolate adiabatic”. Eul care vorbește public (cel real, adică) se apropie asimptotic de eul care scrie în singurătate, căci eul public răspunde în fața lumii de fiecare cuvânt și e format/deformat de propriul său scris. Problema moralității se pune, astfel, tranșant (sau cel puțin așa o pune autorul): scriem cu umanitatea din noi și ea predetermină scrisul nostru, de aceea „un om rău nu poate scrie bine”. Nu poți provoca conștient suferință și să scrii bine, sugerează Radu Vancu, căci „poezia e individuație”, poezia modifică sinele, „pe măsură ce textul tău devine ceea ce este, tu devii ce ești”, într-un proces de „upgradare personală” sub imperiul scrisului propriu. Poezia modifică existența prin schimbarea sinelui de scriitor, prin provocarea unor crize în limbaj și în realitate. Numai în acest fel înțelege Radu Vancu survenirea biograficului în interiorul discursului poetic și tot astfel i-a recitit pe poeții cărora le-a dedicat capitolele din carte: încercând să găsească „acea zonă în care poezia are interfață directă cu existența”. N-aș spune că i-a fost prea ușor, pentru că autorii sunt ei înșiși individualități distincte, dar e aceasta o perspectivă nouă și productivă prin care pot fi priviți poeți mai mult sau mai puțin cunoscuți.
Mai departe, autorul susține (cumva împotriva propriei specializări) că genul poetic nu poate fi cuprins exhaustiv în nicio definiție și în niciun manifest poetic, că există, adică, un nescio quid care rezistă tuturor încercărilor teoretice, chiar și celor ale unei modernități atotștiutoare și arogante. Prin urmare, pentru a ocoli acest risc explicativ, propria abordare teoretică nu spune „cum trebuie să fie poezia”, ci mai degrabă „ce face, care e funcția ei”. De aici, saltul la esențial: poezia spune, dincolo de referințele ei strict textuale, ceva despre un eu implicit, despre individul de la care pornește textul poetic și pe care acesta îl proiectează. Poezia „aproximează în materia cuvintelor ei acea individualitate, încearcă să fie acea individualitate, devine încet-încet acea individualitate”, sau, mai pe scurt, „poezia e individuație”. Similar proceselor psihice de individuație descrise de Jung, poezia presupune și ea un secenariu al morții și regenerării, unul care trebuie să treacă printr-o autodistrugere a eului, printr-un marasm ființial și creator, pentru a renaște, apoi, într-o nouă formă, limpezită, autentică, proaspătă. Sinele supus acestui proces nu e totuna cu eul, ci e mai mult decât el (din nou, exact ca în psihanaliza jungiană), așadar poezia e și se referă la ceva mult mai cuprinzător și mai adânc decât simplul eu biologic-biografic, al poetului și al cititorului, deopotrivă. Implicând euri trecute, prezente și viitoare, fiind convorbire între poet și cititor și între mulți alții care traversează discursul și temele poetice. Cu riscul unor aproximări conceptuale („poezie trans-personistă”, „imprecizia conotativă a metaforei”, „precizia denotativă a descrierii”), Radu Vancu afirmă că poezia „permite eurilor multiple care îi alcătuiesc mandala să se manifeste pluristilistic și plurilingvistic”, într-un fel de sistem unde „valorile care intră în individuație sunt valorile prin excelență tari ale ființei”. Ca modalitate de individuație echivalentă celei alchimice sau psihologice, poezia e mai mult decât un discurs literar, ea e ocazia contactului cu o „viață serioasă”, călită prin focul căderilor succesive și al unei reveniri definitive. Puțini poeți pot trece această probă și acced la individuația specifică sinelui, crede autorul, pentru că majoritatea rămân doar la nivelul comunicării între două euri și atât.  
Sugestia autorului merge și mai departe, în final, după desfășurarea comentariilor, comparând poezia cu celelalte domenii de cunoaștere. Preeminența poeziei îi pare evidentă, căci niciun alt sector al științelor moderne n-ar suporta integrarea unor elemente atât de disparate din existență precum acest „malaxor nemilos al vieților noastre”. Poezia e „imperialistă”, pentru ea „nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile” și, prin asta, natura poeziei se fortifică și modifică umanitatea celor care intră în contact cu ea, fie că o scriu, fie că o citesc. „Oricât de disparate sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forța ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieții devin viața”.
Nu fără un discret fundal gnostic, Radu Vancu a dat, prin ideea „individuației”, o radiografie subiectivă a organicității poeziei, un desen al eticii poetice în câmpul mai larg al acțiunilor umane și un parcurs rapid al liricii moderne românești. Între „XX” și „MM”, poezia românească a căutat, în viziunea autorului, „viața serioasă”. Spectacolul demonstrației sale e cât se poate de captivant.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul