Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un Cruciat

        Nicolae Coande

Aurel Pantea este unul dintre cei doi importanţi poeţi ardeleni ai momentului – alături de Ion Mureşan. Însă, în timp ce Ion Mureşan este aclamat, premiat şi recunoscut ca o autentică vedetă a poeziei contemporane, gloria lui Aurel Pantea se consumă, vorba unui amic literat, „ca mierea nopţii, încet”. Deşi bine întâmpinat de critica literară, poetul nu a primit ceea ce merita, dovadă uitarea de care are parte la premiile USR în ultimii ani sau în Istoria critică a lui N. Manolescu. Cu o anumită ocazie, poetul mi-a mărturisit că a suferit atunci când nu şi-a regăsit numele între literaţii care au avut parte de atenţia criticului sus-numit. La observaţia mea că poezia contează, nu nominalizarea într-o istorie de unde lipsesc destui alţi poeţi valoroşi, Pantea a rămas neconsolat. Muntele acesta, cu o figură ce aminteşte de personaje ale lui Dostoievski şi, mai ales, cu o poezie ce descinde din subterana marelui rus, a recunoscut că e om: suferă pentru că nu e remarcat. Desigur, putem înţelege şi partea „slabă” a unui om care suferă şi trăieşte pentru poezie. De multe ori ne regăsim, vorba unui publicist american, în postura copilului de şase ani care a fost pălmuit pe nedrept şi nu înţelege de ce. Expresia a fost folosită tot într-un context literar, în cazul unui prozator care-şi vedea refuzate anumite proze chiar de redactorii unei importante reviste la care lucra. Primea cu demnitate refuzul, căci venea de la colegii săi profesionişti, dar, la ieşirea din birou, chipul său, nota unul dintre acei colegi, trebuie să fi avut expresia copilului lovit pe nedrept. Nu putem refuza şi nu ne putem opune la ceea ce vine din adâncurile noastre.
După cum nu putem refuza să fim, ca poeţi, aşa cum ni se dictează din aceleaşi adâncuri, indiferent de nivelul nostru de instruire. Putem cel mult simula o anumită detaşare, dar asta e o poză. Poezia, cu o vorbă a lui Borges, are „clinchetul acela special al ei”, pe care poetul îl aude primul, chiar dacă nu el este cel care dă definiţia poeziei, ci teoreticienii şi dicţionarele de gen. Undeva, într-un interviu, Aurel Pantea spunea că este o „natură conflictuală” care îşi găseşte „mântuirea” în fiecare poem. Aş răsturna acest tip de auto-cunoaştere, propunând o formulă prin care cred eu că poate fi prins, nu de tot fireşte, tipul de poet reprezentat de Pantea: un poet natural conflictual, prin care conflictul trece în poezie şi în pagina scrisă, fără rest. Ceea ce i se întâmplă omului Pantea mai departe, după catharsis, noi nu ştim. În faţa noastră este poemul – poetul e undeva, departe, în confesiunile lui publice sau în melancolia cu care trăieşte de multă vreme. Toţi poeţii sunt naturi conflictuale, mă refer la poeţii care scot din adâncurile omului-ca-om acel minereu greu numit poezie, dar nu aş vrea să minimalizez poeţii „de suprafaţă”. Cu toţii au rostul lor, mai mult sau mai puţin înţeles de dicţionare, teorii sau istorii critice.
Aurel Pantea, fără a fi nihilist, este autorul cu cea mai puternică încărcătură de demonism din poezia contemporană, tocmai în momentul în care luptă pentru o nouă frumuseţe. Poate părea cam siropos ce spun, dar menirea poetului asta e: să descopere un nou sunet, o nouă frumuseţe, tocmai în încleştarea lui cu limbajul – care este demonul propriu: „voci ieşite dintr-o gură prăbuşită, stau în propria-mi vârstă/ ca într-un ştreang, ştreangul sunt venele mele şi propoziţiile,/ zemuieşte un soare în sfârşiturile limbajului...”. Aşadar, „sfârşiturile”, pluralul, pentru că, altminteri, putem bănui că limbajul este fără sfârşit. În orice caz, ne conţine. Sentimentul meu la lectura volumului Nimicitorul, ultima apariţie editorială semnată de Pantea, este că „Dumnezeul meu”, cel căruia i se aduce ofranda poetică, este chiar Limbajul, nu Fiinţa Înaltă, Ziditorul, tatăl la care ne putem gândi cu toţii. Este o relaţie de supunere totală, în care se amestecă adorarea şi rezistenţa la forţa care-l copleşeşte, un personaj violent de Vechi Testament care testează şi observă doar bărbaţii puternici, anume cei ce se obosesc să-l caute. În timpuri mai vechi, Aurel Pantea ar fi fost un cruciat cu sabie uriaşă, cu numele Domnului scris pe mâner, care ar fi luat cu asalt cetăţile „păgânilor” şi ar fi proclamat gloria sa în mijlocul dezastrului. Dumnezeul/Limbajul lui Pantea nu este pentru firile slabe, căci presupune coborârea în tenebre, urmată de „Gloria in excelsis”. Aruncat în întregime asupra prăzii sale („tout entičre ŕ sa proie attachée”, cu versul lui Racine), Pantea este „disperatul de serviciu” al lumii noastre intermediare. 
Pentru Kierkegaard, cel din Boala de moarte, „disperarea este disfuncţia în raportul unei sinteze care se raportează la sine însăşi”, iar a „dispera ţine de omul însuşi”. Numai că, ne avertizează filozoful danez, această „sinteză” este ieşită din mâna lui Dumnezeu, iar acesta, în timp, l-a lăsat pe om „din mână”, ceea ce produce disperarea. Tot ceea ce face omul în disperare este să încerce să se întoarcă în mâna celui care l-a întocmit astfel, inclusiv cu posibilitatea de a dispera. Ascultaţi-l pe Pantea, care ştie, ca poet, acest lucru fără să aibă nevoie de teologii înalte sau de „voci” din afară: „Dumnezeul meu face zi de zi/ exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,/ e nevoie să mai şi iubeşti, nu-i aşa,/ despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un/ Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,/ şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa, şi nu toţi sunt împăcaţi,/ Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât şi agresiv, şi chiar este violent/ şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar/ aşa îl simt mai aproape, El se naşte în slăbiciunile mele, de obicei,/ în ele locuieşte nimicul sau ceva atât de dezinteresat de semnificaţie,/ încât seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul,/ cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu e sămânţa/ nimicitorului care vrea să mă ştie mut”. Se poate bănui că cel posedat este cel care vrea să posede: Dumnezeul său este numai al său, iar poetul pune un semn personal pe cel care l-a creat. Disperarea sa, ca „boală de moarte”, este tocmai neputinţa de a muri, după cum ne ghidează acelaşi filozof, o agonie perpetuă în care te instalezi în nenumărate sfârşituri, fără ca cel final să vină vreodată. Este însăşi condiţia poetului şi a poeziei, o lungă listă de atribute care nu sfârşesc, nu termină, ci doar „luptă” cu armele cruciatului aflat în permanent asediu. 
În acest moment, Aurel Pantea este pe metereze şi se pregăteşte să coboare în Cetate. A Domnului său, desigur.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul