Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oglinda eternă a fiinţei, oglinda eternă a artei

        Ana Dobre

„Poetă de rangul întâi”, cum o considera Geo Vasile, Ioana Dinulescu este poeta preocupată de definirea sinelui în raport cu propria lume interioară şi cu lumea exterioară. Simbolurile recurente ale deschiderii – fereastra, uşa − îi definesc creaţia, iar versul „Încerc să conving oglinda că exist” devine emblematic pentru dimensiunea reflexivă a poeziei sale. Realitatea iluzorie este un fel de prelungire a eului în inefabilele idealului. Spiritul raţional, adeptul ordinii şi al legilor fizice universale, poate dispune de această iluzie, fie integrând-o realului, fie adaptând-o. 
De aceea, în noul volum, Fereastra spartă , poeta face gestul spargerii, al fragmentării nu a realităţii fizice, dar a celei iluzorii. „Fereastra spartă” este o imagine definitorie pentru imaginarul poetic al Ioanei Dinulescu şi în consens cu evoluţia ei lirică.
„Privesc apusul lumii prin fereastra spartă”, mărturiseşte poeta, aşa cum Eminescu privea oraşul furnicar: unul înfiorat de absenţa sensului, celălalt de zădărnicia zbaterii existenţiale. Lumea crepusculară apare ca semn al destrămării, al degradării, lumea „maşteră” părând a-şi rejecta creaţia. E o poezie a trecerii, de unde melancolia înregistrării condiţiei precare a creatorului, „privighetoare”, care „a ostenit” cântând „întreaga noapte” despre „fereastra spartă”. Simbolismele poetei sunt cvasi-explicite, perdeaua ermetică nu acoperă întru totul sensurile. Cântecul privighetorii străbate spaţiile şi pătrunde prin/dincolo de ziduri, aducând „aerul tare” în care Dumnezeu „îşi imaginează” că sacrul supravieţuieşte. Gestul „învelirii” în litere vii este un gest întemeietor, semnificând efortul creatorului de a pune „strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. 
Avatarurile fiinţei, regele Ioan, Îngerul Ioan, Jăndarul Ioan, „Ion/ Iona/ Ioana”, aparţin reprezentării iluzorii, materializate în corpul fantasmagoric al literei, „o triadă pierdută în deşert”. Este vorba despre deşertul propriu al fiinţei, ce trimite spre aceeaşi melancolie a zădărniciei din Ecleziast. Fiinţa care clamează certitudini se află „risipită într-o fereastră spartă”, repetând gesturile fiinţei de hârtie – „citind/ scriind/ veselindu-mă”, la „ospăţul de nuntă”. Toate simbolurile poetei – fereastra, deşertul, fereastra spartă, privighetoarea, apusul − se circumscriu unui imaginar reflexiv, ce o integrează în familia marilor poeţi creatori de stări lirice. 
Jubilaţia, ca extaz al eului, se simte în poezia 3 iulie, marcând acel punctum saliens, momentul aventurii fiinţei: „Sunt fericită astăzi”. Aventura fiinţei este o aventură în iluzie, sugerată de starea de visare: „am visat”. Visul e o stare depăşită de concurenţa realului: „N-am avut parte de nimic din toate/ acestea, dar astăzi, de 3 iulie,/ anno Domini, sunt fericită:// voi evada pentru douăzeci/ şi patru de ceasuri/ de pe malul stâng al Jiului,// din uterul ceţos/ al oraşului Craiova”.
Conştientizarea efemerităţii şi a zădărniciei transpare din viziunea poetei conform căreia „suntem doar urmele de nisip/ ale tatălui nostru, risipitorul de urme!”. Semenii devin, în acest scenariu poetic, părtaşi la aceeaşi soartă, uniformizaţi prin tragedia condiţiei umane. Poeta gândeşte metaforic pe mari spaţii lirice, expresia poetică fiind mereu dublată de un plan al conotaţiilor care multiplică perspectivele, sugerând noi orizonturi, integrabile conceptului lui B. Croce de opera aperta. Referinţele mitologice, mitologia greacă (Nessus, calul troian) şi creştină (Iona, Armaggedon, Tatăl nostru, cruce), apar ca extensii ale realităţii sinelui, conturând o realitate metafizică în care setea de sens a fiinţei să fie satisfăcută. Iubirea rămâne dimensiunea fundamentală, iar pentru a accede la absolutul ei, poeta cere iubitului virtual eliberarea de limite, acele exuvii care să elibereze fiinţa: „...aruncă-ţi de pe tine/ în ordinea în care eu dictez,/ următoarele:/ mai întâi platoşa ruginită (...)/ leapădă-te de cămaşa/ lui Nessus (...)”, prin reducţie la esenţă: „Leapădă de pe tine cămaşa/ lui Nessus şi pielea de sagri/ în care eu mă-nfăşor/ ca să nu mai aud/ vocile răsunând în trâmbiţe ruginite...”, clamează poeta ispitită să acorde iubirii şansa regăsirii de sine, a restituirii fiinţei înstrăinate.
Lumea în care visează Ioana Dinulescu este o lume purpurie, obiectele se pierd în propria lor iluzie, starea expectativă, lirică e situată între spaimă şi melancolie, poeta imaginându-se în ipostaze diverse, avataruri ale fiinţei în timpuri şi spaţii virtuale, în „imaginea în oglinda de nisip/ a lui Ion/ Iona/ Ioana”. Imaginea platoniciană a poetului alungat din cetate o apropie de Konstantin P. Kavafis şi traduce explicit tragedia condiţiei poetului: „Fără mortar şi mistrii/ l-au zidit în afară./ L-au gonit din cetate, în timp/ ce ei se-ndestulau ronţăind oasele/ îngerului său gardian”. În Kavafis, poeta vede simbolic arhetipul Poetului care se repetă în ipostaze recurente, la infinit: „Konstantin îşi zdrobea/ tâmplele de ziduri de pâslă,// Konstantin se logodea/ cu zidarii/ fără mistrii şi mortar”. Alături de triada „Ion/ Iona/ Ioana”, Kavafis este o altă ipostază lunară a poetei care-i completează imaginarul poetic şi eliberează emoţia.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul