Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Femeia din Creier şi Femeia īn Roz

        Ioan Holban

Prin anii ’70, īntr-un interviu, la īntrebarea banal㠄La ce lucraţi acum?ˮ, poetul Ion Gheorghe a răspuns abrupt: „La cuvīntul cărămidăˮ. Poate că poetul chiar explora „poeticitatea” unui cuvīnt „nepoetic”, arid, fără īncărcătură simbolică, considerat īn afara limbajului şi imaginarului liric. Acum, peste ani, Traian Ştef lucrează, īn Cardul de credit (Editura Tracus Arte, 2013), cu alte cuvinte, mai vechi sau mai noi, aflate, şi ele, īntr-o sală de aşteptare a trenului lirismului; mai mult, poetul de azi vrea să elimine ori să reconfigureze depozitele de cuvinte „mucegăite”, folosite de alţii, căutīnd limpezirea lor pentru o nouă carte: „Poate ar trebui să vorbesc mai mult/ Simt cum se fac īn mintea mea depozite/ Din cuvintele folosite de alţii/ Şi nu ştiu cīnd să le dau la o parte/ Cum nu mai scīnteiază/ Cīnd să le arunc peste bord/ Cum se lipesc ca negii de neuroni/ Poate dacă aş vorbi mai mult mi-ar ieşi/ Pe gură pe nas pe urechi prin ochi/ Prin buricele īngroşate ale degetelor/ Să īnjur să pomenesc toţi dracii/ Grīul soarele dumnezeii mamii lor/ Mari grămezi de rumeguş pe malul rīului/ Chiar līngă pădurea verde/ Unii spun că ar fi bun pe cīmp īn loc de bălegar/ Alţii iau cīte un sac pentru afumat slănina/ Atīta a rămas din lemnul mīndru/ Şi drept īntre toate umbrele/ Aş desface cuvintele din mucezeala stătută/ Le-aş limpezi/ Să fie/ Ca feţele de masă ale bunicii/ Aş căuta prietenii să le punem la loc limba/ De clopot/ Aş păstra unul singur pentru mine/ Pentru orice eventualitate/ Ascuns/ Nerostit/ Poate ar scrie el singur mai tīrziu o carte” (Litera a). Şi astfel poetul creează depozite noi, cu marja de siguranţă, cardul de credit, Etcaetera, unealtă, rumeguş, bălegar, slănină, găină beată, coadă băloasă de peşte, zacuscă, abator − noile cuvinte şi sintagme care produc (horribile dictu!) poezie, dau adīncime viziunii şi īnsufleţesc lexicul; Traian Ştef e mereu īn căutarea cuvīntului nou, „nepoetic”, ascuns īn (i)realitatea imediată, poate chiar nerostit, de la care poate să īnceapă un text nou-nouţ: sau, ne sugerează poetul, chiar de la litera de īnceput a cuvīntului. Căutīnd litera/cuvīntul, Traian Ştef se exersează, īn Cardul de credit, cu toate cele ale poeziei de azi; scrie „preapoetic”, zice īn Vīnătoare de curcubeie, face „săltăreţe rime” şi se amuză īn cheie parodică (Ceea ce mă īngrijorează) sau, iată, se īntoarce la ornamentele de totdeauna ale lirismului: lacrimile unei fete viseaz㠄să ude o mīngīiere tandră”, iar sīngele unui mistreţ lovit de un cunoscut glonţ de argint se īncheagă şi „se preface īn bursuci albi” (Vīnătoarea), pentru ca, altădată, ceaţa să intre īn noi „ca īntr-o depresiune”, „ca balerina īntr-o lebăd㔠(Cum intră ceaţa īn noi).
Īn Cardul de credit, Traian Ştef transcrie tot felul de figuri, senzaţii, stări, sentimente, īntīmplări, ca īntr-un jurnal: cum simte departele, īl caută şi, desigur, acesta nu e īn locul imaginat, o fotografie veche şi amintirile care curg īn faţa ei, la o masă īn grădina de vară a teatrului şi chipul unei femei care va scrie un jurnal unde să desluşească īnţelesurile īntīmplărilor, o poză cu „genunchiul de măr ionatan al miresei”, nebunul cīntīnd la flaut pe strada principală, figura de ceară din spatele vitrinei, care trece īn lumea reală, dincoace − iată jurnalul liric al vraiştei din jur, descompusă pentru a reconstrui o altă desfăşurare a zilei. Cu rare excepţii, totul se petrece īn regim diurn īn poezia lui Traian Ştef, care simte că ziua pulsează ca o uşă glisantă, īnăuntru/īn afară; scenariul e mereu acelaşi; realul curge īn cenuşiu şi derizoriu, apare fantasma, realitatea pare a o lua razna, ai zice, pentru ca totul să se prăbuşească, instantaneu, īnapoi īn cotidianul mocirlos, īn mecanica lui: „Stai la masă īn grădina de vară/ A teatrului/ O ploaie falsă/ Īn această iarnă īntoarsă/ Pe dos/ Şi te gīndeşti la prietenul cate tocmai/ A făcut un infarct/ Adevărul este că pe unde trec/ Gīndurile/ Se despică puţin spaima/ Cum ai scăpa din mīna ta/ Mīna unui copil/ Mai īncolo o femeie/ Nu am mai văzut-o vreodată/ Mintea ei parcă trece prin/ Coridoare īnguste/ Aşa īi arată privirea/ Şi cīnd se uită spre mine/ Face ochii foarte rotunzi/ Şi eu mă simt obligat/ Să mă uit drept īn ochii ei/ Cu ochii mei mari şi goi/ Să oficiez această privire iernoasă/ Pe scena teatrului din grădina de vară/ Prietenul meu bun s-a ridicat/ Pe deasupra cuvintelor/ S-a sprijinit puţin/ Pe o creangă de gutui īnflorită alb/ Īn decembre/ Īn timp ce stelele trimiteau un pic/ De īngheţ/ Peste cīmpul altui abator/ Multe īnţelesuri au īntīmplările/ Dacă stai să te gīndeşti bine/ Doamna aceea va scrie precis/ Īn jurnalul ei/ Despre īntīlnirea din grădina de vară/ Tu mergi acasă şi baţi covoarele/ Şi praful se depune peste tot/ Ca de obicei” (Coridoare īnguste). Sau, dimpotrivă, din mecanica surdă a cotidianului īn visul unde se adună toată superbia unei fiinţe eşuate acolo, salvată dincolo: „Un nebun cīntīnd la flaut/ Sau cel puţin aşa se spune/ Despre acel bărbat/ Cu părul vīlvoi şi hainele ponosite/ L-am văzut şi eu/ Cīntīnd pe strada principală/ Īn faţa unei vitrine/ Şi am privit cum mai ales tinerele femei/ Se apleacă/ Să lase īn pălăria de la care piciorul bate/ Ritmul o hīrtie de un leu/ Īn timp ce majoritatea trece mai departe/ Sau aruncă o monedă/ De la īnălţimea milei lor/ Un nebun cīntīnd la flaut/ Gata să adoarmă īn aburul sunetelor/ Īmbătat ca poetul romantic/ De o umbră nocturnă/ Dacă nu de alcooluri/ Pe retină i se lipesc foiţe de aur/ Cīnd pare/ Că īn salon intră regele şi regina/ Īn minte īi răsar ciocīrlii gata să se īnalţe/ La cer urmărind veştile stinse/ Īşi aminteşte că a mai cīntat odată la flaut/ Că a mai trăit o dată aceste īntīmplări/ Că acelaşi cal nechezīnd l-a prins cu dinţii/ De singurul lui veston de iarnă de vară/ De primăvară de toamnă şi s-a ridicat cu el/ Pīnă deasupra norilor printre stoluri de berze/ Şi de atunci tot zboară/ Şi nu mai cade doar se leagănă/ Şi cīntă şi tuturor li se pare că la flaut cīnt㔠(Amintirea din urmă).
Īn poezia lui Traian Ştef, reperele nu sīnt cele clasice (lumină/īntuneric, sus/jos, cosmic/teluric, noapte/ zi), ci subpămīntul cu o cīrtiţ㠄muşuroind pīnă o dor ochii” şi realitatea senină de deasupra, iar poemul se naşte totdeauna īn secunda de tăcere din zgomotul asurzitor al vraiştei din jur; mai mult īncă, există o dimensiune care leagă poezia din Cardul de credit, după trei-zeci de ani, de una din temele optzeciştilor „radicali” de altădată: cum Traian T. Coşovei īn Ninsoare electrică, Călin Vlasie īn Neoronia, Florin Iaru īn La cea mai īnaltă ficţiune, Traian Ştef caută luminile din creier, transferă acolo fiinţa cu toate ale sale, realitatea şi realul din creier sīnt aici şi dincolo: „Īmi spunea mai deunăzi o prietenă/ Femeie tīnără/ Că mama ei se teme de moarte/ Că se cere la medic pentru orice/ Că are analizele mai bune decīt ale ei/ Că are to¬tuşi o vīrstă/ Mama a trecut bine peste optzeci/ Aude vede bine/ Mai bea cīte un păhărel de ţuică/ Ea aprinde focul la cazanul de īncălzire/ Īnainte de a se trezi ceilalţi/ Alt semn că mama ei se teme de moarte/ E că n-o mai pomeneşte ca pe dracul/ Īnseamnă că dacă o pomenim/ Nu ne temem/ Nu o chemăm cuvintele nu cheamă/ Realul ci irealul/ Tăcerea cu voce tare/ Īnchide realul īn creier şi nu mai ai/ Nici o şansă de scăpare/ Cu realul īn creier/ El fermentează pīnă dă pe afară/ El are simţuri noi şi nu ne spune/ Pīnă īntr-o zi/ Cum i-a spus mamei prietenei mele/ Oricum mai tinere” (Realul din creier). Īn basm, ne spune poetul īn Sandalele de fier, eroul are nevoie de sandale de fier „nu pentru drumul spre casă”; cestălalt „erou” are īn picioare „nişte pantofi cam scīlciaţi”: diferenţa o fac, īn ordinea poeziei, iată, puterea imaginii, fantasma Femeii din Creier şi a Femeii īn Roz, tăcerea care īnchide realul īn creier şi metaforele obsedante ale sīngelui īnchegat din Vīnătoarea şi Certitudine, de exemplu, şi lenei din Faţada fericită, Īngerul din măduvă, Fericirea de a sta de vorbă, Semne luminoase. Totul creşte şi se nimiceşte īn creier, īn una dintre cărţile de poezie cele mai frumoase din stricta noastră actualitate literară: povestea, fiinţa interioară şi istoria, astfel: „Mai alb ca focul mă simt īn creştetul muntelui/ Crescīnd mereu din creierul meu/ Ori de cīte ori povestesc/ Despre tălpile roase ale urcuşului/ Despre nopţile petrecute īntre miresme despre/ Coborīrea īn peştera urşilor/ Despre stropii de apă dintre calcare/ Tu nu eşti puiul cucului/ Eşti feciorul moşului/ Īmi spune bătrīnul meu īnaintaş/ Cu ochii albaştri/ Care n-au văzut niciodată marea neagră/ Dar au văzut cerul īnstelat/ Şi eu l-am văzut/ Şi nu mi s-au albăstrit să fie ca ai lui/ Ochii mei de cititor īn cărţi/ Ca ai lui de cititor īn stele/ Mersul meu de umblător printre statui/ Precum al lui de coborītor din cronici/ Somnul meu īnlemnit/ Precum al lui desfrunzit/ Sau al muntelui/ Dezmărginit” (Mai alb ca focul).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul