Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Peisaje spirituale

        Ioan Buduca

Debutul lui Eugen Suciu, cu Bucuria anonimatului, a fost un eveniment major īn tabloul mendeleevic al poeziei. Cīnd şi-a reeditat cartea aceea, după 33 de ani, părea şi mai tīnără decīt la īnceput. Nici un rid pe fizionomia ei stilistică. A mai trecut un an şi iată-ne īn prezent: Ţeasta, Tracus Arte, 2013. Versuri lucrate īntr-un răstimp mai lung decīt a fost acela de la naştere pīnă la debut. Schimbare de fizionomie? Da şi nu. Schimbarea nu e stilistică. Nu e pe din afară, ci pe dinăuntru. Eugen Suciu nu mai descrie sentimente, ci stări de spirit. Peisaje spirituale. A avea sentimente, zicea, īnseamnă a fi neatent. A devenit mai atent, īn acest răstimp, şi iată-l auzind nenăscute stări de spirit cum pe nenăscuţii lui cititori īi īntīmpină: „Deşertul cere mult/ şi oferă puţin/ este o rană a apei/ ca şi poemul”. Răni ale unor stări de inspiraţie care şi-au căutat expresia potrivită prin ani, căci anii trec ca porcii, se ştie, dar versurile bune rămīn dacă ele cicatrizează stări trăite pīnă la fundul paharului. Ia, Doamne, paharul acesta de la mine, dar voia Ta să fie, nu a mea! Şi Voia a fost ca Eugen Suciu să nu poată să nu mai scrie. La fel ca Mazilescu, a sperat că are să poată, ca să-şi trăiască viaţa liniştit, omeneşte. Exist㠖 iat㠖 un fel de chemare abisală, cu josul īn sus, īn interiorul căreia te uiţi la poezie, ani şi ani, ca la o prăpastie şi prăpastia īncepe să se uite la tine ca la un cer. Se numeşte destin. Şi, dacă eşti conştient de īntīmplare, eşti deja altul. Nu-ţi mai poţi permite jocul de-a joaca. Totul devine grav şi firmamentul se umple de cuvinte care strălucesc ca nişte răni ce-ţi vorbesc despre lume, adică despre tine.
Dacă vei căuta, īn versurile din Ţeasta, referentul realităţii, vei avea o surpriză de proporţie: poemele lui Eugen Suciu propun, explicit, ca realitatea să fie interzisă. Īn arta sa poetic㠖 conştientă de sinele său nelumesc –, cuvintele devin nervuri ale unor imagini, inspiraţii ori intuiţii despre peisajele interioare ale unui văz spiritualizat („Īn nici o casă/ nu m-am simţit acasă// locuiesc īntr-un cuvīnt/ căruia/ nu-i dau de capăt// uneori/ trăiesc prea mult īnăuntru/ alteori/ prea mult īn afară// seara/ mai ies la portiţă/ să văd pe unde mai umblă// moartea mea”). Rareori – de fapt, nu cunosc un alt precedent īn poezia noastr㠖, cineva care scrie poezie din spuma afrodisiacă a inspiraţiei se īngrijeşte să nu dezvăluie supravocea eului său superior. Eugen Suciu are această pudoare. Cum poţi fi un mistic al rigorii poetice fără să laşi să se vadă īn afară haina ta de ascet al cuvīntului? Nu ştiu. Este „secretul” care a lucrat pe dinăuntru inspiraţiunea care pe din afară pare meşteşug („artă şi precizie”): „Ziua e īn creştere Svetlana// la ora asta/ un oraş/ poate fi cucerit şi fără gramatică/ şi lucrul ăsta/ ar putea fi aproape īnţeles/ cu ajutorul unei pisici cumsecade// dacă ochii n-ar fi/ decīt un ropot de aplauze sinucigaşe/ iar sufletul/ un ghemotoc de litere/ dintr-o carte dată la topit// calfă de mīntuială/ a unei pofte de plīns/ creierul meu se prelinge ca fumul papal/ deprins / cu această exigenţă imprevizibilă/ mă mulţumesc să-i iau zodiacului vorba din/ gură/ şi/ să răsucesc īncet cheia/ sunt sigur/ vei crede că ţi-am şoptit te iubesc...”. Nu există o reţetă pentru acest fel de a scrie. Nimic manierizabil īn „secretul” acestei arte poetice. Eugen Suciu poate fi sigur că nu va avea epigoni. Nu va avea parte nici de actorimea care a īnvăţat să recite poeme. Adevărata voce din „plămīnii” poemelor sale este inaudibilă. Este spirit pur, cum la fel de pur are a fi imaginat spiritul din „culisele” unei eflorescenţe. Īncercaţi să rostiţi următoarele versuri: „Orb/ ca o ploaie de noiembrie/ care a dormit o sută de ani/ de unde să ştiu/ că īntre emoţiile culturale/ ale unui trup/ şi libertatea autoritară a creierului/ exist㠖 ce intimităţi?”. Nu veţi găsi un rost declamatoriu. Emoţia culturală a laringelui nu va mai fi a īntregului trup. Nu-l puteţi face pe Bach să improvizeze ca un jazzman. Dar veţi putea găsi, adesea, jazzmanul īn toată libertatea autoritară a vocii sale: „Palizi cum suntem/ geloşi pe cuvinte/ nu aflăm micile amănunte/ despre felul īn care murim// murim ca fraierii/ īntr-un vers de doi lei”.
Ţeasta este unul din rarele volume de poezie romānească īn care autorul n-a īngăduit nici unui poem imperfect să fie prezent. Totul este egal-antologabil. Totul este vitraliu. Nici o „pietricic㔠din afara poemului nu l-a atins. Lumina vine, cuminte şi pură, fără greş, să se aşeze pe cuvintele din poem: „Mă zbat īntre domiciliu/ şi casă// numai răcoarea este egală tăcerii// īntunericul le ştie pe toate”. Īntr-un peisaj poetic despiritualizat, cum este azi, din păcate, o mare parte din „cooperativa” poeţilor mai tineri, acest volum cade ca o ghilotină a rigorii dusă pīnă īn extremul ei Orient. Dacă aş fi unul din aceşti „cooperativişti”, ori m-aş lăsa de poezie, ori aş lua lecţii de şlefuire a diamantelor īn atelierul de perfecţiuni cristaline care este Ţeasta. 
Există cīteva poeme īn acest volum care fac autoreferinţă. Nu poemul ca atare devine personaj liric, ci cuvīntul. Īntotdeauna īnsoţit de spaime, cuvīntul apare, uneori, īn peisajele expuse la Galeriile Eugen Suciu ca un alter-ego („Un cuvīnt/ legat la ochi// descărnat/ numai oase/ şi zgīrciuri/ sudate cu sīnge// cifre infectate/ cu ultimele īntīmplări/ şi cu numele nostru/ licheni/ şi «cheaguri de umbră»/ brodate cu rugăciuni”), alteori ca un fapt īn rīnd cu toate cele lumeşti („Cuvinte cīndva pertinente/ traversează ploaia/ şi se īnmormīntează singure/ īn foşnetul acestui oraş...”). Un īntreg ciclu se numeşte Frica şi cuvintele. Avem aici un important indiciu al conştiinţei de sine care pune īn pagină poezia din Ţeasta. Totul se desfăşoară īmpotriva emfazei, īmpotriva aroganţei şi īmpotriva făţărniciei care produceau şi īncă mai produc metafore de zeificare a posturii poetului (o impostură, īn fapt). Autenticitatea „silogismului” prin care viaţa şi scrisul ori fac una, şi anume īn-tot-de-a-una, ori nu fac decīt un joc manierist, iată ce anume cere acestui fel de poezie să fie săracă cu duhul, īn cel mai bogat sens al acestei expresii evanghelice, şi să nu fie, pe de altă parte, o prezenţă torenţială, ci, mai degrabă, una aforistică: „...īn versul liber/ nu ştii niciodată/ cīnd se desprinde īntunerecul de pe os”.
Ţeasta este unul dintre cele mai radical non-manieriste volume de poezie care au apărut īn postumitatea antimanierismului inaugurat, la noi, de Virgil Mazilescu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul