Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la bucuria anonimatului la tristeţea consacrării

        Ioan Groşan

Din fotografia de pe coperta a patra a volumului Bucuria anonimatului (Editura Albatros, 1979), una din primele cărţi de poezie care au deschis drumul generaţiei ’80, autorul nu ne priveşte drept în faţă, ci ochii lui, uşor temători, fixează ceva lăturalnic, ca şi cum ar căuta, cu ascuns orgoliu, ceva dincolo de noi, ceva ce nouă ne scapă. Privirea aceasta exprimă, deopotrivă, teama şi orgoliul oricărui poet adevărat, al cărui misterios „obiect al muncii” (Poezia) e mereu alunecos, greu de prins, ba se-ascunde, ba se-arată într-o clipă, fulgurant, în întreaga lui splendoare. De fapt, aceasta este una din temele majore, constante, ale liricii lui Eugen Suciu: relaţia permanent tensionată între cel ce scrie şi ceea ce (s)-a scris. 
O relaţie care se poate urmări de la volumul de debut şi până la recent apărutul Ţeasta (Editura Tracus Arte), trecând şi prin intermezzo-ul poematic Motanul (Cartea Românească, 2012). Iată, de pildă, din Bucuria anonimatului, din poemul Arşiţa, cum se trece din realitatea unei splendide imagini metaforice la realitatea propriu-zisă a textului poetic: „Cortegiul anevoios/ al unor păsări de pradă/ fiecare cu colivia în spinare// − nu sunt paseri iubitule/ sunt poemele tale”. Sau cum motanul din textul cu acelaşi nume devine nici mai mult, nici mai puţin decât... critic literar, unul fără milă: „Nu sună nu anunţă/ deschide uşa cu capul/ zice că e ortodox/ aprinde cinci lumânări pentru vii// tropăie în podea/ se aşază la birou/ şi-mi anchetează un vers/ după o vreme obosit/ se şterge pe frunte/ se scoală şi bate cu pumnul în masă/ îmi pune lampa în ochi/ să vadă dacă mi-am auzit/ poezia cu dinţii”. De altfel, există o continuitate clară a temelor şi motivelor în toată poezia lui Eugen Suciu: finalul volumului Motanul („din motanul meu/ a început să picure apă// cu o singură picătură/ poţi întemeia un deşert”) îşi „răspunde” perfect cu chiar începutul volumului Țeasta („Deşertul cere mult/ şi oferă puţin/ este o rană a apei/ ca şi poemul”).
Înainte de a observa mai îndeaproape structura poematică din Ţeasta, simt nevoia să fac o paranteză: am văzut deunăzi, pe canalul „National Geographic”, un documentar despre căutătorii de diamante, mai precis de safire, din Sri-Lanka: la început se sapă un soi de fântână primitivă cu o adâncine de 10-15 metri, din care mereu trebuie eliminată apa, iar apoi de-acolo, de jos, se scot mari cantităţi de lut galben în care căutătorii speră să găsească, în stare brută, unul sau două safire. Problema e că, în virtutea unei cutume a zonei, în lut nu se poate căuta decât în anumite zile faste, stabilite de şamanul locului. În fine, dacă se găseşte vreun safir, el trebuie prelucrat, tăiat, şlefuit până când, din starea amorfă în care a fost găsit, capătă structura, lumina, culorile unui diamant veritabil. Mutatis-mutandis, cam acesta e procesul creativ în cazul lui Eugen Suciu, ca, de altfel, în cazul tuturor poeţilor mari: din „lutul” inspiraţiei, al stării poetice iniţiale, prin diverse decantări şi înlăturări succesive ale materiei sterile, se obţine „safirul”, poemul diamantin. Din acest punct de vedere, Suciu se aseamănă cu Virgil Mazilescu, care şi el îşi şlefuia „spinozian” poemele până obţinea acea structură impecabilă, aproape aforistică. Şi aici cred că trebuie înlăturat reproşul de sterilitate pe care i-l făcea lui Eugen Suciu, mai demult, regretatul nostru prieten Gheorghe Crăciun, vizavi de faptul că poetul publică rar, la mari intervale de timp; nu e vorba de sterilitate, ci de o acută exigenţă critică vizavi de propriu-i text, cum singur recunoaşte într-un vers: „întotdeauna mă locuieşte unul şi mai lucid”.
Ca să nu vorbesc în gol, voi da doar două exemple de „safire”, două din favoritele mele din acest volum: „În nicio casă/ nu m-am simţit acasă// locuiesc într-un cuvânt/ căruia/ nu-i dau de capăt// uneori/ trăiesc prea mult înăuntru/ alteori/ prea mult în afară// seara/ mai ies la portiţă/ să văd pe unde mai umblă// moartea mea”. Să se remarce aici expresivitatea diminutivului „portiţă”, de neînlocuit cu altceva, expresivitate pe care a descoperit-o, în privinţa diminutivelor într-un anumit context, şi Ion Mureşan.  Şi, în fine, un poem (Niciodată nu-i bine) în care se poate decela şi un alt procedeu folosit impecabil de Eugen Suciu, anume fracturarea discursului care are o anumită curgere până spre final, care e cu totul neaşteptat, aruncând o lumină inedită asupra întregului text: „Ba semăn cu Discobolul/ ba cu spinarea încordată/ a unui poem neizbutit/ de fapt/ am început să semăn/ cu îngrijorările mamei/ o ţintă lipsită de apărare// în multe case/ nu mai locuieşte nimeni/ numai în fundul grădinii/ un ghiocel otrăvit// alfabetul”.
În concluzie: Ţeasta e un volum excepţional.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul