Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Țeasta lui Yorick īntre māinile prințului

        Horia Gārbea

Poezia lui Eugen Suciu nu s-a schimbat prea mult de la debut și pīnă la acest volum al maturității și īnțelepțirii, care poartă pe copertă, provocator, o imagine a senectuții: fotografia statuii de lemn a unei bătrīne doamne cu pălărie, opera lui Mircia Dumitrescu, artistul care semnează viziunea grafică a cărții. Īn tinerețea optzecistă, Eugen Suciu nu a fost un funambulesc și un exploziv, ci tot un meditativ, mai degrabă sceptic, zgīrcit cu vorbele și cu figurile de stil, mergīnd spre esențializare și alergīnd pe culoarul său, fără contaminări. Se īntrevedeau și au rămas vizibile doar figurile tutelare ale lui Virgil Mazilescu și M. Ivănescu.
Īn volumul Țeasta (apărut la Editura Tracus Arte), Eugen Suciu hamletizează, tot grav și oarecum sarcastic, contemplīnd, cu „țeasta” bufonului īn mīini (trimiterea la Prințul de la Dania este inevitabilă), scurgerea inexorabilă a timpului, nimicnicia existenței perisabile, iluzia salvatoare, dar și caducitatea artei. De aici, definiția concentrată dat㠄Artei”: „Intonații ale fricii/ și entuziasmul abstract/ al unui nod īn gīt// două ipoteci/ pe o singură respirațieˮ.
„Locuiesc īntr-un cuvīnt/ căruia nu-i dau de capătˮ, se definește Eugen Suciu, după ce ne avertizează c㠄īn nicio casă nu s-a simțit acasăˮ, amintind din nou de marele-i īnaintaș Mazilescu: „mi-am uitat casa și numele/ e obositor să-ți ții minte numele pe de rostˮ. Īn același fel, poezia lui Eugen Suciu este una a pierderii identității sau a abandonării ei voite, ca la Max Frisch īn Numele meu fie Gantenbein. Putem fi oricine, numiți-ne Gantenbain sau Ismael dacă vă place! „Aș schimba totul/ pe nimic/ pe o floare de nalbăˮ zice poetul care, īn alt text, se ipostaziază stīnd la masă cu o gutuie privindu-se īndelung īn ochi. Dacă identitatea proprie nu prezintă importanță, atunci și cea a interlocutorului este indiferentă, poate fi o gutuie sau un motan, mecanismul gīndirii artistului, raportarea lui la lume și īnsuși mersul lumii sunt aceleași. „Sīnt o altă persoană acum/ una pe care o cunosc mai puținˮ, mai scrie el īn chiar ultimul text al cărții, intitulat Ciocīrliile pe sīrmă. 
Așa cum există un mit al descoperirii lumii „noi” care a animat navigatori și aventurieri, există la omul contemporan o mitizare a părăsirii lumii rămīnīnd chiar īn mijlocul ei − „mă zbat īntre domiciliu și casăˮ, explică poetul –, ridicīnd īntrebarea: atunci de ce poezia? Răspunsul vine implicit din versurile lapidare și din „țeasta” autorului: poezia este ea īnsăși calea și vehiculul īnstrăinării de lume, paginile textului sīnt setul de măști care produce nu numai degizarea, ci substituirea eului cu un altul, nu mai puțin autentic, pentru că noua imagine devine și o nouă natură, eroul pe care-l propui.  
Extrapolīnd silogismul glumeț al omului care are dreptul la un pahar de vin și care, dacă bea acel pahar, devine alt om și capătă dreptul la īncă unul (aluziile la alcool nu lipsesc din volum), un om care a scris o poezie este deja transformat și cel care contemplă poemul sau vrea să știe „ce spune” acesta „cīnd el nu e de faț㔠este altul. 
Poezia lui Eugen Suciu caută alăturările puternice de cuvinte și secvențele de două-trei versuri care să se īnșurubeze īn țeastă, acum a cititorului. Ea mimează suprarealismul prin potrivirile uimitoare, fiind īnsă, de fapt, o transfigurare, o codificare a unei realități foarte precise. Iată o definire a „umbrei” care poate părea un dicteu, poate fi un simplu pastel pe care artistul īl concepe īnsă conform unei transcrieri foarte personale a jocului de lumină și umbră: „Schisme tăcute/ īntre porumbei și frunziș// īn pervaz/ cīteva firimituri/ īi permit creierului/ să se odihnească/ «īn eroare»// un soare mic/ venit din fīntīnă/ a pătruns īn odaie// cīnd te oprești/ din plīns/ nu se mai īnțelege nimicˮ. Ultimele trei versuri, evident concluzive, mută semnificația īn cu totul alt loc, răsucesc descrierea īntr-un sens moral, constituie chiar o „moral㔠a fabulei și modifică brusc, așa cum ziceam, natura intimă a eului − pīnă la ele, un privitor pasiv, autor cel mult al unui act de mimetism − īntr-un „personaj” care participă la joc. Eugen Suciu este un maestru al acestor răsuciri rapide de sens. Īn poemele mai lungi sīnt chiar mai multe astfel de „lovituri de teatru”, modificări subite, surprinzătoare nu ale perspectivei, ci efectiv ale structurii interne a celui care vede/descrie/se implică īn „acțiune”. 
De altfel, poetul īși teoretizează procedeul destul de explicit, deși tot lapidar, īn textul intitulat Despre peisaj: „Cīnd scade imunitatea/ unui peisaj/ se schimbă și semnificația/ un crīng dat uitării/ un glonț obosit/ matematică și vīntˮ. Fixat īn formul㠄matematică”, peisajul ca reprezentare fenomenală dispare, se disipează, evanescent − īn „vīnt” −, pentru a trăi īn esența lui formalizată. 
Eugen Suciu este un mizantrop programatic care propune ca soluție luciditatea īn fața unei realități indezirabile și schimbarea rapidă a cīt mai multor ipostaze, unghiuri ale privirii, procedee de īnregistrare și redare, pentru a o surprinde triumfal īn scăderile ei, obținīnd o vibrație a sensibilității proprii, ce constituie mica, dar necesara satisfacție īntr-o bătălie pierdută din principiu. „Palizi cum sīntem/ geloși pe cuvinteˮ nu avem altă cale de a trăi o „viață ce nu trebuie prelungităˮ. 
Fără a īnălța imnuri deșertăciunii, poetul o īnfruntă cu sarcasm din nou hamletian, gata să trimită toate Ofeliile la mănăstiri, rămīnīnd să-și consume frica și cuvintele alături de uneltele minimalei supraviețuiri: vodcă și pīine. Ar mai trebui un trabuc și un motan ca să spunem că am luat vieții maximum de īngăduință pe care ni-l poate da.
Eugen Suciu este un poet aparte, posesor al unui teritoriu bine individualizat și care īși rotunjește „țeasta” ca pe o planetă personală cu orbită precisă. Țeasta este volumul unei concepții coerente despre sensul existenței expusă īntr-un chip original și memorabil. Chiar neaderīnd la concluziile lui Eugen Suciu, cititorul trebuie să le ia īn seamă și să reflecteze la ele ca la o construcție remarcabilă, decupată net īn peisaj. Creator de sintagme penetrante, poetul este rezistent, totuși, mai cu seamă prin semnificația existențială a textelor sale. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul