Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Avanpremieră la comandă

        Mircea Ghiţulescu



Nu peste mult timp vom fi invitaţi la o premieră a Teatrului Naţional din Bucureşti pe un text scris la comandă de Lia Bugnar. După ce, de mii de ani, poeţii dramatici, de la Eschil la Shakespeare şi aşa mai departe, ne-au învăţat cât de greu se scrie o piesă, Lia Bugnar ne învaţă cât este de uşor. În fond, autoarea nu face decât să gândească „postmodern“: opera de artă nu mai este ce era înainte, adică o valoare care se decantează şi se verifică în timp, ci un produs de consum ca toate celelalte care se foloseşte şi se aruncă. Ea răspunde unei nevoi moderne de urgenţă, grabă şi operativitate scriind o piesă la comandă. Nu la comanda socială, un eufemism pentru dictatura literară în comunism, ci la comanda unui teatru care se practică oriunde în lume. Oricum, comanda tot comandă rămâne şi ea presupune o anumită fire pragmatică, disponibilă, deschisă la orice subiecte, dar şi spontaneitate. În plus, Lia Bugnar preia sau reinventează o veche metodă dramatică, aceea de a scrie anume pentru actor şi pentru un actor anume. A cunoaşte actorul şi a scrie pentru el şi numai pentru el înseamnă a fi fascinat de tipul de sensibilitate pe care îl reprezintă. Dar cum să scrii pentru nişte actori mai mult sau mai puţin constituiţi ca stil şi potenţial artistic? Este încă unul din secretele Liei Bugnar, care a compus acest scenariu pentru Victoria Dicu, Mihai Calotă, Florin Lăzărescu, Anca Macovei, Axel Moustache, Alexandru Nedelcu, Aniela Pietreanu şi Carmen Ungureanu, cu ocazia angajării lor la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa este scrisă mecanic şi precis ca un metronom, pe baza unei situaţii dramatice deloc reformatoare: un grup de tineri actori care vor să facă o carieră rapidă la televiziune vor fi convocaţi într-un spaţiu închis şi filmaţi clipă de clipă. Ei vor improviza în deplină libertate şi vor aştepta votul celor din faţa televizoarelor, ce vor decide angajarea lor. Senzaţia de captivitate liber acceptată este prima şi cea mai puternică impresie. A doua este aceea de umilinţă pentru că, aidoma cu Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, unde un concurs de dans se transformă într-o imagine cumplită a mizeriei umane, şi aici lucrurile de suflet, intime şi secrete ale fiinţei umane, cum ar fi sexul, se expun cu nesimţire, fiindcă „sexul se vinde bine“. În plus, o piesă mai veche a lui Cornel Udrea, Românie dragă, Elveţia mea, jucată la Naţionalul din Târgu Mureş acum câţiva ani buni, tratează foarte strâns o situaţie dramatică similară: se filmează o crimă în direct. Culmea umilinţei în cazul acestui text este sinuciderea în direct pentru plăcerea celor din faţa televizoarelor. Lia Bugnar atinge un punctaj bun al tehnicii dramatice. Piesa este alternativă şi secvenţială, ceea ce îi oferă o cadenţă anume ce nu trebuie ratată în spectacol. Secvenţele filmate alternează cu cele spontane. Aşa se face că scenele exhibiţioniste „pentru televiziune“ alternează cu cele spontane, mai autentice şi fireşte, mai dramatice decât cele exhibiţioniste. „Viaţa imită arta“ vom repeta noi un paradox, pentru că, într-adevăr, din punct de vedere artistic, sunt mai valoroase scenele autentice, rupte din viaţa personajelor, decât ceea ce sunt în stare acestea să ofere ca artă de consum TV. Până la urmă, ceea ce a scris Lia Bugnar este scenariul unei psihodrame, pentru că, încercând să joace pentru televiziune, protagoniştii se eliberează de propriile obsesii. Nu vom vedea ceea ce înţelegem printr-o piesă reflexivă (dacă excludem pasajele de „poezie“, nu puţine – există şi o poezie a violenţei –, dar există o filozofie subtextuală sau, dacă nu chiar filozofie, cel puţin o atitudine socială distinctă, inclusiv dependenţa de droguri. În sfârşit, este clar că textul are insolenţă creativă, dar este prea plecată unui punctaj barbar, unor locuri comune ale simţirii contemporane.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul